In cursa pentru bunuri şi plăceri oamenii ajung şi la o altă patimă: invidict. Este o părere de rău pentru binele aproapelui şi o părere de bine pentru necazurile lui. Invidia este o stare de suflet josnică. Ea-l chinuie mai rău pe cel ce-o are, decât pe cel invidiat. Nimeni nu câştigă nimic din invidie. Nici invidiosul şi nici cel invidiat. Dimpotrivă, pierd cu toţii.
Invidiosul socoteşte binele altora ca un rău pentru sine. Sfinţii Părinţi au încercat să analize pricinile care nasc invidia; ei socoteau că oamenii mândri şi oamenii mici la suflet au toată deschiderea spre acest păcat al invidiei. Invidia păcătuieşte împotriva iubirii. In Sfânta Scriptură sunt nenumărate locuri în care Domnul Hristos înfierează păcatul invidiei. Iată, în Evanghelia după Matei, ne este redată pilda cu lucrătorii tocmiţi la vie. Un gospodar avea o vie. Dis-de-dimineaţă s-a dus în piaţă, a găsit oameni fără lucru şi i-a tocmit cu un dinar pe zi în via sa. A mers din nou în piaţă la ceasul al treilea şi a găsit alţi oameni fără lucru, şi i-a trimis şi pe ei în via sa. A mers la ceasul al şaselea şi la ceasul al nouălea.
Când a sosit seara, au venit toţi muncitorii la el ca să-şi primească răsplata. A început să-i plătească întâi pe cei din ceasul al nouălea şi le-a dat câte un dinar. Cei ce-au venit de dimineaţă nădăjduiau, în sufletul lor, că vor primi mai mult. Dar stăpânul lor le-a dat tot câte un dinar. Şi, ne spune Evanghelia, după ce au luat câte un dinar cârteau împotriva stăpânului casei, zicând: „Aceştia de pe urmă au făcut un ceas şi i-ai pus deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei şi arşiţa. Iar el, răspunzând, i-a
zis unuia dintre ei: Prietene, nu-ţifac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine cu un dinar? Ia ce este al tău şi pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie. Oare
nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?"
Mântuitorul este împotriva invidiei. Invidia se naşte din doi părinţi: din mândrie şi din iubirea de sine. Ea are ca dascăl iscusit pe diavolul. Aşa ne spun Sfinţii Părinţi. Din această patimă a invidiei se nasc alte cinci păcate. Le trecem în revistă. Primul păcat care se naşte din invidie este ura. Dacă eşti invidios pe celălalt, pentru că este mai cuminte, mai deştept, mai realizat, mai bine situat decât tine, îl şi urăşti, în al doilea rând îl cleveteşti. Ii găseşti păcate reale sau imaginare, neajunsuri reale sau imaginare, şi îl cleveteşti către cine îţi iese în cale. Al treilea păcat care se naşte din invidie este osândirea. Nu numai că-l cleveteşti pe semenul tău, dar îl şi judeci şi îl osândeşti. Al patrulea păcat care se naşte din invidie este bucuria pentru răul altuia. Când îi merge rău semenului tău, drăceşte, te bucuri. Şi încă un păcat se naşte din invidie, al cincilea: necazul pentru binele aproapelui. Când îi merge celuilalt bine, în sufletul tău fierbi de necaz pentru binele aproapelui. Este mare această patimă a invidiei. Este mare patimă şi, repet, părinţii săi sunt mândria şi iubirea de sine, iar dascăl este diavolul.
Ne întrebăm: cum poate fi tămăduită invidia, când ea, din păcate, apare în sufletul nostru? Ne învaţă Sfinţii Părinţi: invidia se tămăduieşte prin trezirea în suflet a dragostei pentru aproapele. Dacă te gândeşti că, în Domnul Hristos, toţi suntem un singur trup, toţi suntem fraţi, atunci în sufletul tău ar trebui să se nască dragostea pentru fraţi, bucuria pentru binele lor, pentru realizările lor.
Aşa este concepută viaţa creştină în Scripturi. Iată, Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le creştinilor din Roma, zice: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite". Când îl invidiezi pe semenul tău pentru viaţa lui duhovnicească, faci păcat şi împotriva Sfântului Duh.
Toţi părinţii s-au oprit asupra acestei patimi. Iată, Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre invidios că „el se mănâncă în sine când vede izbânzile altuia. Fără să-şi dea nici o osteneală să se înalţe, plânge când îl vede pe altul ridicându-se şi face orice ca să-l coboare... E asemenea unui măgar leneş şi plin de osânză, înhămat alături de un cal plin de vioiciune, care nu vrea să se pună pe picioare încercând prin greutatea lui să tragă în jos pe vrednicul lui tovarăş".
Ca să înţelegem mai bine cât de teribilă este această patimă a invidiei, redăm o întâmplare din Mântuirea păcătoşilor". Ni se spune acolo că un împărat avea doi slujitori pătimaşi. Unul era invidios şi celălalt lacom. Impăratul voia să-i tămăduiască de aceste patimi pe amândoi. Şi, într-o anume zi, îi cheamă la el şi le spune: „M-am gândit să vă fac un dar. Insă băgaţi bine de seamă: unul dintre voi va cere darul pe care îl doreşte; iar celălalt va primi de două ori mai mult decât el". In ce situaţie i-a pus împăratul pe cei doi! Se codeau amândoi. Iubitorul de arginţi nu vroia să ceară el primul. Dorea să-l lase pe invidios ca el să ia dublu. Invidiosul se codea. Cum să ceară el primul şi iubitorul de arginţi să primească de două ori cât el? Invidia i-ar fi rănit grozav sufletul. Văzând că nici unul, nici altul, nu se decide să facă o propunere, împăratul îl provoacă pe invidios.
Şi ce face invidiosul? Sfătuit de dracul se gândeşte, se gândeşte, şi cere: „Măria Ta, mie să-mi scoţi un ochi, iar colegului meu pe amândoi!" Aceasta este patima invidiei.
+ IPS Andrei Andreicut
Fragment din cartea "Spiritualitate crestina pe intelesul tuturor", Editura Renasterea
Cumpara cartea "Spiritualitate crestina pe intelesul tuturor"
.jpg)
-
Ura devine prietenul nostru
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.