1. Dintre toate simţămintele omeneşti, jignirea sapă cele mai întortocheate brazde în suflet. Ca un şobolan aruncat în mijlocul pieptului, jignirea începe să rupă din inimă şi din maţe pînă cînd întreaga noastră făptură suferă de o sîngerare lăuntrică. Jignirea este treapta de început a mîniei sau i-am mai putea spune o mînie legată ori mută.

Sentimentul de jignire se transformă foarte uşor în mînie de îndată ce răspundem celui ce ne jigneşte. Orice încercare de a lămuri lucrurile din starea de jignire este o ispită care sfîrşeşte cu ceartă.

„Tulburatu-m-am, dar n-am grăit", mărturiseşte prorocul David, vrînd să ne spună că tulburarea nu este un păcat, dacă nu este urmată de vorbe mînioase.

Că tulburarea lăuntrică pe care o pricinuieşte jignirea este o formă tăcută de mînie vedem şi din alt psalm al marelui proroci „Mîniaţi-vă, dar nu greşiţi, de cele ce ziceţi în inimile voastre, în aştemuturile voastre, vă căiţi". Cu alte cuvinte, mînia nu are greşeală dacă este reţinută în inimă, fără a o vărsa pe gură, deşi chiar şi pentru cele pe care le zicem în inimă trebuie să ne pară rău şi să ne pocăim în liniştea aştemuturilor noastre.

1.1. Starea de jignire este potrivnică stării de smerenie, care nu doar că nu răspunde la răul făcut, dar nici măcar nu se tulbură. Aceasta este starea lui Hristos înaintea lui Pilat şi a chinuitorilor Săi, despre care acelaşi proroc David a prorocit: „Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau. Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Făcutu-m-am ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări". La fel şi prorocul Isaia vorbeşte despre blîndeţea lui Hristos, insistînd asupra faptului că nu a răspuns nici un cuvînt ucigaşilor Săi: „Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celor ce-l tund pe el, aşa nu Şi-a deschis gura Sa".

2. Nimeni nu ştie ce se ascunde în sufletul unui om jignit. Toată sărăcia şi toate nereuşitele încep să-i vină în minte. Aţi observat, probabil, că, atunci cînd cineva vă jigneşte, în cap apar aceleaşi imagini, anumite lucruri din copilărie care parcă vin să vă convingă că faceţi parte dintr-o ordine a suferinţei. Cel care ne jigneşte parcă ar cunoaşte toate aceste locuri bolnave şi ne loveşte acolo unde ne doare. Atunci cînd începe o ceartă între oameni apropiaţi, cuvintele devin ca nişte cuţite care taie cu precizie de doctor, încît te minunezi cît de bine îşi cunosc unul altuia rănile sufletului. Lucruri demult uitate încep să prindă viaţă în gura celui care ne jigneşte. Prietenul nostru ne deschide ca pe o valiză şi începe a scoate din noi toate lucrurile murdare, numindu-le pe fiecare după numele său, cu precizie şi încredinţare, de parcă el le-a pus acolo. Ca un vameş care a fost înştiinţat despre lucrurile interzise pe care le dosim, aşa se năpusteşte prietenul hotărît să ne jignească. Iar această alăturare nu este departe de adevăr, căci, privind şi ascultînd cum se rănesc oamenii, înţelegi că numai diavolul putea să contabilizeze şi să le pună în gură toate acele fapte şi vorbe demult uitate. Reproşurile capătă forma unui proces de judecată în care condamnarea a fost rostită dinainte.

Aşa se împlineşte păcatul judecăţii despre care ne-a vorbit Hristos. Poate că şi noi sîntem înclinaţi să vedem în cuvintele şi purtările altora un atac la inima noastră, fără ca asta să fie întotdeauna adevărat. De multe ori, un timbru mai aspru sau un fel mai repezit de a vorbi este perceput nepotrivit. Cei mai mulţi au în cap profilul agresorului, al celui care este incorect şi ameninţă ordinea publică, tulburîndu-se la apariţia unui astfel de om, chiar dacă omul nu i-a atins cu nimic. Sărăcia, boala şi neajunsurile trupeşti ne fac mai uşor de rănit cu cuvîntul. Oamenii, la fel, se ruşinează de obîrşia lor, de unele meserii pe care sînt nevoiţi să le practice. Indeobşte, omul jignit este omul sărac, care nu poate să se apere. Fie că se teme să-şi piardă serviciul, fie pentru că se ştie fără prieteni şi apărare, săracul înghite cuvintele amare şi le păstrează în inima sa. Unii dintre ei ajung la smerenie, alţii însă uneltesc gînduri de răzbunare, care de multe ori sfîrşesc cu ucideri făcute cu multă cruzime de către cei de la care nimeni nu s-ar fi aşteptat.

2.1. Jignirea este mama bănuielii. Aşa cum vinul lăsat în cană atrage muştele de oţet pînă se umple totul de ele, tot aşa jignirea rămasă în suflet naşte gînduri de bănuială. Sufletul jignit roieşte de gînduri, găsind legătură între cuvinte şi fapte pe care mai înainte nu le lua în seamă. Pînă şi darurile primite ajung să capete în mintea celui jignit un prilej de supărare. Descoperă că nu sînt destul de scumpe ori au vreun alt cusur; sau, dacă nu sînt nici ieftine, nici cu vreo stricăciune, înseamnă că au fost date nu din toată inima, ci pentru că nu mai avea nevoie de ele. Tot ce a fost vreodată bun se spulberă şi se macină sub lucrarea neadormită a gîndurilor. Faţa celui care mai înainte îţi era prieten dintr-odată pare mai mohorîtă, cuvintele lui, mai măsurate şi mai ascunse. Dacă tace, te gîndeşti că te nesocoteşte, dacă vorbeşte şi rîde, ţi se pare că vrea să-ţi arate că o duce mai bine ca tine. Dacă dispare fără să te caute, îţi spui că nu a avut niciodată o prietenie curată cu tine, dar dacă te caută, începi să gîndeşti că se linguşeşte ca să nu dea de bănuit că îţi vrea, de fapt, răul. Toate se amestecă şi se strică în capul chinuit de bănuială, iar boala aceasta nu are leac decît în vederea propriilor păcate, de vreme ce orice bine şi orice încercare de ajutor venită din afară îl fac pe bănuitor si mai încrîncenat.

3. Cred că venise deja Gorbaciov la conducerea ţării, cînd apăruse şi la noi în sat moda de a unge părul cu briolin. Briolinul era o cremă roz, la mare căutare, pe care o puneai mai întîi în palme, apoi îţi băgai degetele în păr şi, ca şi cum ai face un pui de mămăligă, năclăiai părul pînă îi dădeai forma de coadă înfoiată de curcan. După aceea, în partea de sus trebuia să baţi frumos cu palma pînă se făcea capul pătrat şi îndesat ca un balot de paie. Fără briolin, acest lucru era imposibil. Numai cine avea briolin putea să-şi facă părul să stea aşa mereu, să nu se teamă nici să meargă cu bicicleta, nici chiar să scoată capul pe fereastră în autobuz, ca nu cumva să-şi strice freza. Idealul spre care în mintea mea mi-am zis că asta înseamnă că-s destul de mare ca să port o astfel de freză, şi de aceea nimeni nici nu zice nimic. Faptul că nimeni nu a rîs de mine mi-a dat mai mult curaj şi, la pauza mare, cînd toţi cei pînă la clasa a şasea mergeau să mănînce la cantina şcolii, eu căpătasem aerul celui care reuşise să pătrundă atît de uşor şi să rămînă în rîndul băieţilor mari. Mă rezemasem de calorifer, la fereastra mare şi însorită din faţa cantinei, dedîndu-mă visării sub stăpînirea acestui gînd fumicător al maturizării mele.

Pe cînd mă îndulceam de tristeţea înălţătoare a acestor gînduri, un băiat din clasele mari mi-a întrerupt visarea. Atunci am trăit cel mai umilitor moment al vieţii mele, mai umilitor chiar şi decît bătaia pe care o primeam de la învăţătoare. Mi-a spus faţă de toţi că am părul nespălat şi perciunii crescuţi şi că mai bine aş face să mă tund ca lumea. M-am dus la toaletă şi mi-am îndreptat părul la loc cum era. Mi se făcuse ruşine să intru în clasă, pentru că mi se părea că toată şcoala vorbeşte numai de părul meu. M-am aşezat la locul meu, în bancă, lîngă fereastra mare prin care se vedeau sălciile aplecate pînă la pămînt. Mă gîndeam să ajung mai repede acasă, să mă duc departe, în fundul pădurii, şi să plîng.

4. Tot în aceeaşi perioadă, au apărut la magazinul din sat tricouri şi bluze Lacoste. Erau singurele haine pe care le puteai cumpăra în schimbul cîtorva kilograme de măceş. Şi cum în fiecare casă era măcar un săcuşor de măceşe ţinute pentru ceai, tot satul era îmbrăcat în Lacoste. E adevărat că doar în partea de sus, în jos fiecare purta ce avea. Erau maiouri verzi ca iarba pe care ţăranii le purtau la coasă, dar mai era şi o bluză la două nuanţe de albastru, bleumarin şi ceruleum, din material sintetic. Toţi aveau haină cu crocodil, unii, mai pregătiţi, care au umblat toamna pe dealuri după măceş, aveau mai multe. Dar măceşul rămîne pe tufe şi iama, atunci cînd fructele lui mici devin dulci şi cremoase, iar noi le mîncam cînd oboseam de săniuş, rupîndu-le direct de pe tufe şi scuipînd în zăpadă seminţele pline de un puf nesuferit. Dealurile înzăpezite încă mai erau pline de tufe de măceş neculese, care acum nu mai erau o simplă hrană pentru păsări şi vulpi, ci adevăraţi arbori din poveste pe care cresc bani. Babe şi copii umblau cu căldările prin toate hăţişurile, adunînd, cu mîinile murdare şi zgîriate, fiecare bobiţă de măceş. Tufele acelea ghimpoase de care erau pline dealurile deveniseră dintr-odată ca nişte cuiere pline cu haine noi şi mirositoare, iar printre crengile lor negre parcă nu mai atîmau boabe roşii, ci numai crocodili mici de toate culorile. Insă aceste haine noi parcă făceau ca sărăcia noastră să fie şi mai evidentă, căci cei care ne vedeau ştiau că toţi care au bluze cu crocodil nu şi le-au cumpărat cu bani, ci cu măceş, că părinţii lor sînt nişte ţărani, că au porc, că în veranda lor, în zilele ploioase, e mereu glod şi că nu doar ciubotele, dar pînă şi ciorapii lor de lînă, pe care îi descalţă la uşă, miros a balegă.

SAVATIE BAŞTOVOI

Fragment din cartea "FEŢELE TRISTEŢII", Editura Cathisma

Cumpara cartea "FEŢELE TRISTEŢII"

 

• Defaimarea autoritatii dupa legislatia si doctrina canonica ortodoxa
  Publicat in : Drept bisericesc
• Suntem marfa scoasa la vanzare
  Publicat in : Pilda zilei