Juraminte si blesteme

Juraminte si blesteme Mareste imaginea.

„Iar mai nainte de toate, fraţii mei, nu vă juraţi nici pre cer, nici pre pământ, nici cu orice alt jurământ; ci să fie vouă Aşa-ul, aşa, şi Nu-ul, nu, ca nu subt judecată să cădeţi." /lacov 5, 22/

PĂCAT MARE

Arhimandritul Epifanie/ Cu ceva timp înainte, cineva mi-a zis: „I-am spus copilului meu că, dacă îşi schimbă naşul, mă jur că nu voi merge la botezul nepotului meu. Ce să fac acum?"

Fiul urma să-şi boteze copilul, iar bunicul dorea o anumită persoană ca naş. Fiul a ales pe altcineva, iar acum bunicul se găsea într-o situaţie fără ieşire. Trebuia fie să-l mâhnească pe fiul său, dând naştere la probleme şi smintindu-i pe oameni (căci să nu vină bunicul la botezul nepotului ar însemna că fiul şi tatăl se află la cuţite), fie să-şi încalce jurământul.

Mă impresionează faptul că Sfântul Ioan Gură-de- Aur, în multe din omiliile sale, se abate de la subiectul principal pentru a se referi la jurământ, ceea ce arată că îl preocupa mult tema respectivă. Se pare că în acea vreme oamenii se foloseau mereu de jurăminte, aşa cum fac şi mulţi astăzi. „Dar pe Dumnezeu, pe Preasfânta că spun adevărul!" „Să n-am parte de tine!" (mamele faţă de copii). „Să nu mă apuce dimineaţa, sa nu mă mai trezesc!"

Jurămintele de genul acesta au devenit ceva la fel de obişnuit ca o masă cu brânză şi roşii vara. Noi nu le dăm mare însemnătate, însă jurământul este un mare păcat!

JURĂMINTE CU URMĂRI RELE

Dacă uneori jurăm la mânie, ce putem face?

Arhimandritul Epifanie/ Dacă cumva facem greşeala să jurăm, atunci, în cazul în care respectarea jurământului nu se împotriveşte poruncilor Evangheliei, trebuie să împlinim jurământul făcut. Atunci când urmarea ţinerii jurământului este rea, este de preferat încălcarea lui. Dacă cineva, de pildă, zice: „Mă jur să nu intru în biserică," trebuie să se pocăiască de cele spuse şi să nu-şi ţină jurământul. Este un rău mai mare să nu meargă la biserică decât să-şi încalce jurământul. Sau dacă spune: „Mă jur să nu mă spovedesc" sau „Mă jur să nu-i mai vorbesc soţiei mele" sau „Mă jur să nu mai vorbesc cu copiii mei," în condiţiile acestea, este dator să-şi încalce jurământul. Biserică spune, în cântările sale de la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul: „Mai bine ar fi fost de nu te-ai fi jurat, Iroade" - de mii de ori ar fi fost mai preferabil pentru Irod să nu-şi fi dat cuvântul; „iar de te-ai şi jurat, nu te-ai jurat bine" - chiar dacă a făcut această mare greşeală, de a jura, era de preferat să nu-şi fi ţinut jurământul. Era mai bine să-şi fi călcat cuvântul şi să nu-i fi tăiat capul lui Ioan Botezătorul. Irod a recurs aşadar, la o crimă ca să-şi ţină jurământul. Decât ucidere, mai bună era neţinerea cuvântului dat!

Dacă jurământul făcut prosteşte are consecinţe păcătoase, este preferabilă călcarea lui.

MĂ JUR - MĂ DEZJUR

Conţinutul jurământului celui ce se jură şi spune, de pildă: „Da, pe cuvântul meu, cu adevărat voi face cutare lucru," nu poate fi retras, anulat?

Altfel spus, cineva care s-a jurat nu poate spune: „M-am jurat să te biciuiesc, acum mă dezjur să nu te biciuiesc"? Nu se anulează astfel conţinutul respectiv?

Arhimandritul Epifanie/ Am vorbit despre asta, este vorba de încălcarea jurământului. Dacă nu îţi ţii jurământul, aceasta se numeşte călcare de jurământ. In nerespectarea jurământului putem întâlni două aspecte: jurământul mincinos sau călcarea jurământului. Jurământ mincinos este atunci când de la început vrem să adeverim nişte lucruri false, iar călcarea de jurământ este atunci când, mai apoi, nu ţinem cont de ceea ce am făgăduit sub jurământ că vom face. Când spui: „Mă jur că l-am văzut pe cutare ieri," deşi nu l-ai văzut, este un jurământ mincinos. A spune: „Mă jur că mâine voi veni să te văd," şi nu te duci, este o călcare de jurământ. Aşadar, când am făcut un jurământ rău, iar ţinerea lui nu implică păcate, atunci trebuie să-l ţinem de nevoie. Atunci când el atrage după sine păcate, suntem siliţi să-l călcăm. Cineva se poate jura că va omorî; ce ar trebui să facă acum, să omoare?

LA TRIBUNAL

Care este poziţia Bisericii faţă de jurământul depus la tribunal?

Arhimandritul Epifanie/ Biserica îngăduie, în cazuri extreme, prin pogorământ, jurământul de la judecătorie. însă nădăjduiesc că nu este departe ziua când jurământul va fi desfiinţat şi se va pune bază pe cuvântul dat şi pe conştiinţa personală a celui ce depune mărturie. Cred că jurământul va pieri şi din tribunale. Această idee a prins deja rădăcini. Cuvântul nostru să fie „Da" şi „Nu."

De ce ateul are dreptul de a nu jura, tribunalul acceptând asigurarea dată de el „pe cuvântul propriu," iar ortodoxul nu poate face acelaşi lucru? S-au depus mult eforturi de către teologi, specialişti în legislaţie şi feluriţi alţi cercetători pentru a desfiinţa jurământul.

Când este vorba de creştini, jurământul nu este altceva decât o nedreptate - aceasta, deoarece un creştin îşi asumă cu cutremur clipa jurământului, încercând să nu încalce nici în cele mai mici amănunte cele pentru care s-a pus chezaş, în timp ce un altul spune cu mâna pe Evanghelie oricâte minciuni îi vin. în ce-1 priveşte pe credincios, jurământul nu este’necesar, pentru că el respectă porunca dumnezeiască de a nu aduce mărturie mincinoasă. Pentru necredincios, jurământul pe ceva
ce ţine de credinţă este de prisos, fiindcă pentru el nu înseamnă nimic.

Nu trebuie să dăm în judecată şi nici să mergem martori pentru lucruri de nimic. Vine cineva la tine şi îţi spune: „L-am reclamat pe cutare pentru o sumă oarecare." Rău ai făcut. Să preferi mai degrabă să-i laşi suma respectivă decât să ajungi să juri pe la tribunal, însă atunci când este vorba de ceva important, de crimă, eşti chemat să depui mărturie. La tribunal poţi spune: „Domnule preşedinte, ca ortodox nu vreau să jur, întrucât Evanghelia interzice acest lucru." Astăzi, unii preşedinţi de tribunal acceptă. Dacă te obligă, de nevoie, vei jura; este un rău necesar, pentru ca adevărul să iasă la lumină.

Bineînţeles că şi în cazul acesta este vorba de un păcat, chiar dacă fără voie.

Trebuie desfiinţat jurământul din armată şi universitate?

Arhimandritul Epifanie/ Să nădăjduim că odată se va întâmpla şi acest lucru. Acum avem parte pretutindeni de jurăminte, pe care mulţi nu le respectă, ajungând sperjuri. Jurând că îşi respectă obligaţiile uneori dorite, alteori nedorite, cei mai mulţi ajung să le încalce într-o măsură sau alta, datorită lipsei de grijă specifică omului sau distragerii minţii de un aspect sau altul al vieţii. Pentru ce, aşadar, să ne facem sperjuri?

In privinţa jurământului lui Hippocrat, care este unul din cele mai vechi, sunt valabile cele spuse de sfinţia voastră?

Arhimandritul Epifanie/ Hippocrat a fost, printre altele, închinător la idoli şi nu a cunoscut cuvântul Domnului care opreşte jurământul: „Ci fie cuvântul vostru: Aşa, aşa; Nu, nu." /Matei 5,37/ Conţinutul acestui jurământ este foarte bun, măcar de l-ar ţine toţi doctorii - pentru că, pe lângă altele, zice: „Nu voi da femeii ceva care să-i provoace avort/' Hippocrat nu permitea lepădarea de prunci, deşi trăia în întunericul idolatriei. Astăzi, în schimb, parlamentarii botezaţi în numele Sfintei Treimi votează legiferarea avortului, iar doctorii „creştini" le execută. Hippocrat era, aşadar, îndreptăţit să rostească acest jurământ şi să-i invoce pe zeii în care credeau vechii greci pe vremea aceea, pe Esculap şi pe alţii. Astăzi, doctorul creştin nu are nevoie să depună vreun jurământ, pentru că legea Domnului îi este îndeajuns. Dacă o ţine, la ce mai este nevoie de jurământ? Legea lui Hristos (morala creştină) spune nemăsurat mai multe decât jurământul lui Hippocrat.

JURĂMINTE ŞI BLESTEME ZILNICE!

Arhimandritul Epifanie/ Marea problemă nu sunt tribunalele, serviciile ş.a.m.d., pentru că, până la urmă, de câte ori poate ajunge cineva la tribunal în viaţă?

Asta, bineînţeles, nu înseamnă că păcatul, dacă-i făcut de puţine ori, nu mai este păcat. Altceva avem în vedere. Dacă acolo la tribunal, mă rog, este nevoie stringentă de aşa ceva, Biserica se poate raporta cu indulgenţă.


De temut sunt însă jurămintele zilnice. Cineva se poate jura fără motiv. „Eu," spune, „mă jur din obişnuinţă, de dimineaţa până seara. Să nu am parte de tine, să mor de nu, pe ochii mei!" Ce lucruri sunt astea? „Să n-am parte de tine!" Ce vor să spună? Prostii! Zilnic se întâmplă, mai ales cu femeile. Unele fac chiar câte cincizeci de jurăminte pe zi...

„VAI! EU TE-AM OMORÂT..."

Arhimandritul Epifanie/ Auzi unele persoane că spun, pentru te miri ce, copiilor lor: „Să nu te mai văd! Lovi-te-ar! Pierde-te-aş! Blestematule." Şi, dacă copilul păţeşte vreodată ceva, atunci pe mamă o mustră conştiinţa: „Vai! Ce-am spus?!" Mi-aduc aminte de cineva din satul meu, veşnică să fie pomenirea, care i-a spus fiului ei: „Găsi-te-ar glonţul ghinionist!" După întâmplarea nefericită de care a avut parte fiul ei, care a fost ucis, s-a dus să se închine la un loc de pelerinaj, zicând: „Vai, copilaşul meu, eu te-am omorât, când te-am blestemat să treci prin faţa glonţului ucigaş!"

S-a obrăznicit copilul? Spune-i: „Stai liniştit, că te pedepsesc!" sau dă-i, în cel mai rău caz, o palmă. Nu-l blestema: „Să nu te mai aflu! Să nu scapi! Să nu apuci! Să mori şi să fi lovit!" Ce lucruri sunt acestea? Blestemul este un foarte mare păcat.

Gheronda, prinde blestemul care este spus din obişnuinţă?

Arhimandritul Epifanie/ Nu ştiu dacă Dumnezeu nu îngăduie uneori să prindă, pentru ca cel ce blestemă cu uşurătate să conştientizeze, să înţeleagă ce lucru rău este blestemul. E adevărat că în Vechiul Legământ se spune: „Precum păsările zboară şi vrăbiile, aşa blestemul în deşert nu va veni asupra nimănui/7 /Pilde 26, 2/ Aceasta este valabil îndeosebi la persoane care nu ne-au greşit în vreun fel. Insă, nu ştiu, poate că blestemele mamelor prind uneori asupra copiilor, ca încercare, ca să înţeleagă răul pe care-l fac.

SĂ DEZRĂDĂCINĂM ACEST OBICEI

Atunci când mulţi oameni se jură, blestemă în mod mecanic, fără să conştientizeze ce spun, ce se întâmplă?

Arhimandritul Epifanie/ Nu putem invoca că fac ceva mecanic şi că, prin urmare, aceasta nu este păcat. Mulţi dintre cei ce rostesc hule, invocă de regulă aceasta: „Nu o spun, părinte, din suflet. Din obişnuinţă o fac!" Să adresăm din obişnuinţă hule către Hristos şi Maica Domnului? Să-i înjurăm din obişnuinţă pe sfinţi? Ce înseamnă asta? S-a obişnuit vreodată cineva să-şi înjure mama, tatăl sau stăpânirea? Dacă ar face aşa ceva, n-ar fi băgat la închisoare? Dacă cineva ar susţine: „Eu obişnuiesc să-l înjur pe preşedintele ţării sau pe primul ministru, însă nu o fac conştient, ci din obişnuinţă," o să aibă parte de acel loc din care cerul se vede doar printr-o ferăstruică! Ce importanţă are până la urmă dacă ai făcut-o din obişnuinţă sau la modul mecanic?

De bună seamă, cine o face conştient are un păcat mai mare; pentru aşa ceva nu există scuze. Insă hula, blestemul şi jurământul din obişnuinţă, precum şi orice altceva în sensul acesta nu încetează să fie păcat, şi încă un păcat greu. Ce-i aia „obişnuinţă"?! Obişnuinţa trebuie s-o înlăturăm, s-o dezrădăcinăm. Când o să ajungem în cealaltă viaţă, ce o să-i spunem Domnului? „Ştii, Te- am hulit doar din obişnuinţă"? El, la acest cuvânt, ne va răspunde: „Mai încolo este iadul, du-te acolo, o să te obişnuieşti şi cu acela!..."

Le spun la unii: „Muşcă-ţi limba până la sânge, până te doare, şi o să vezi dacă o să mai huleşti sau o să mai înjuri." Careva mi-a spus odată: „Părinte, se întâmplă o treabă ciudată; vreau să strâng un şurub şi nu merge. Mă silesc din toate puterile, şi nici un rezultat. Dacă încep să hulesc, se înşurubează de îndată." Ii spun: „Treaba este simplă, foarte simplu şi uşor de explicat. Diavolul a încălecat pe şurub şi nu-l lasă să se învârtă, ca să te facă să huleşti. In clipa în care ai făcut-o şi-a împlinit scopul, pleacă de pe şurub ca să te încalece pe tine. Ce să mai facă cu şurubul? De aceea se înşurubează de-ndată. Decât să huleşti, de ce nu spui în clipa aceea, făcându-ţi semnul crucii: «Du-te de aici satană! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!»? O să vezi cum se învârte şurubul!" Auzi vorbă: dacă spun o hulă, se învârte şurubul! Adică hula este uleiul. Pune ulei pe şurub ca să meargă.

DREPTATE DUMNEZEIASCĂ?

Gheronda, la Ioannina, într-o cafenea, cineva a vorbit împotriva clericilor din pricina unei icoane ce lăcrima acolo. Careva a replicat: „Dacă crezi că această minune este o şmecherie a preoţilor ca să câştige bani, îţi va arăta Maica Domnului!" „Să-mi aratei," a răspuns clevetitorul cu pricina. După ce a ieşit din cafenea, nici n-a apucat să facă 30-40 de metri, că l-a lovit o maşină şi l-a făcut praf. Este aceasta o dreptate dumnezeiască?

Arhimandritul Epifanie/ Nu le putem interpreta întâmplări concrete într-un mod simplist, pentru că devansăm în acest fel judecata lui Dumnezeu. în general, însă, putem spune că adesea dreptatea dumnezeiască lucrează, Dumnezeu pedepsindu-1 pe necredincios atunci când acesta îşi arată lipsa de credinţă. Sunt, însă, şi situaţii când Dumnezeu îngăduie să se întâmple ceva. După Sfântul Grigorie din Nazianz, „ale noastre, în mâna lui Dumnezeu sunt" şi „nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu." însă pe unele Dumnezeu le doreşte şi le binecuvântează, iar pe altele nu, dar le îngăduie şi le lasă să se petreacă.

Acum, de unde să ştim când Dumnezeu face într-un fel sau altul? Noi, oamenii, cu mintea noastră neputincioasă, nu putem să discernem fiecare caz în parte. Dreptatea dumnezeiască vine deseori fulgerător şi-l loveste pe necredincios. Nu se poate tăgădui aceasta, oricât «ir vrea unii oameni contemporani să excludă realitatea dreptăţii lui Dumnezeu şi să-L înfăţişeze doar ca dragoste care le îngăduie pe toate, aşa că, prin urmare, nu este nevoie să avem frica Sa. „Fă ce vrei," zic ei, „ajunge să spui: «îl iubesc pe Dumnezeu.»"

Biserica nu este de acord cu această gândire. La fel, nici Scriptura sau Sfinţii Părinţi. Ce se spune în Scriptură despre Irod? Poporul striga, linguşindu-l: „Glas dumnezeiesc şi nu omenesc!" /Fapte 12,22/ „Şi îndată a lovit pre el îngerul Domnului, pentru că nu lui Dumnezeu a dat slava, şi făcându-se mâncat de viermi, a murit." /Fapte 12, 23/ Pe Anania şi Safira, Duhul Sfânt i-a pedepsit aspru prin Apostolul Petru, căzând morţi dintr-o dată. /Fapte 5, 1-11/ Nu putem tăgădui că dreptatea dumnezeiască poate interveni într-o clipă.

SI DRAGOSTE, SI DREPTATE

M-au impresionat unele întâmplări din viaţa Domnului, cum ar fi blestemarea smochinului şi înecarea porcilor. Cum se împacă acestea cu imaginea de milostiv a lui Hristos?

Arhimandritul Epifanie/ In minunile săvârşite până atunci, Domnul a făcut doar dovada unei puteri benefice. El este acela „carele au umblat bine-lucrând şi vindecând pre toţi." /Fapte 10, 38/ Şi-a petrecut viaţa săvârşind binele şi vindecând pe toţi, fără excepţie, şi izbăvindu-i pe cei păcătoşi. Trebuia, însă, să-Şi arate şi puterea Sa pedepsitoare, ca oamenii să ştie prea bine că nu este doar Dragoste şi Milă, ci şi Dreptate!

El nu a vrut să facă de la întâia Sa venire dovada puterii pedepsitoare asupra oamenilor. însuşi a spus: „Nu am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea." /Ioan 12,47/ Atunci a venit să mântuiască, însă va veni şi ziua când va judeca lumea.

Intrucât Hristos nu a dorit, aşadar, să-şi arate puterea Sa pedepsitoare asupra oamenilor, a îndreptat-o către animale şi copaci, pentru a arăta ucenicilor şi celorlalţi că este un Stăpân nu doar lucrător de bine, ci şi cu putere pedepsitoare; că nu este doar Dragoste şi Milă, ci şi Dreptate...

Arhimandrit Epifanie Theodoropulos

Fragment din cartea "PACEA LĂUNTRICĂ SĂ AIBĂ ÎNTÂIETATE", Editura Predania

Cumpara cartea "PACEA LĂUNTRICĂ SĂ AIBĂ ÎNTÂIETATE"


 

Pe aceeaşi temă

13 Septembrie 2021

Vizualizari: 763

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE