Dar să ai şi harul care să-ţi facă înţelese, în chip ascuns şi tainic, cele mai înalte lucruri.

Dar nu ajunge să îi urmăm pe Părinţi. E nevoie ca legătura şi comuniunea noastră cu Dumnezeu să fie plinite prin harul ascuns şi tainic. Duhul nostru să fie deschis pentru harul dumnezeiesc, aşa încât harul să ne poată înţelepţi, să ni le descopere, în mod tainic şi ascuns, pe cele mai înalte. Adică să ne descopere tainele cele mai
înalte şi cereşti în care au fost iniţiaţi cuvioşii, prorocii şi sfinţii Bisericii noastre. Pentru că „Duhul Sfânt vă va arăta tot adevăruT (In. 16, 12), Duhul le arată şi le dezvăluie pe toate. Nu trebuie să ne limităm numai la ceea ce am citit, am învăţat, am înţeles, ci să fim deschişi faţă de Sfântul Duh, ca să ne poată vorbi personal, să poată intra înlăuntrul nostru şi să ne pună în rânduială.

Când ne vizitează o persoană importantă, vin mai întâi delegaţii lui, ca să vadă unde va sta, dacă nu cumva trebuie să schimbe ceva. Tot aşa şi Sfântul Duh trebuie să poată să vină înlăuntrul meu şi, prin arătările Lui, prin insuflările Lui, prin aplecările Lui, să-mi rânduiască terenul ca să intre Hristos şi Tatăl ceresc. Pe toate acestea le rânduieşte Duhul şi le descoperă în duhul meu. Astfel, fiind sfinţi, suntem sfinţiţi şi mai mult; având o măsură de duhovnicie, ne înduhovnicim si mai mult; având o măsură de cunoştinţă duhovnicească, ne umplem şi de altă cunoştinţă. „Tot celui ce are i se va da şi îi va prisosi“ (Mt. 25, 29).

Acest cap se referă la marile descoperiri ale Sfântului Duh şi la marile harisme şi virtuţi pe care le primesc de la Dumnezeu în legătura mea mistagogică cu El. In clipa
în care slujesc la altar sau fac Rugăciunea lui Iisus, sunt un conducător al săvârşirii celor sfinte, poruncesc îngerilor, sfinţilor, lui Dumnezeu, tuturor. Cu toţii ascultă de
mine, sunt un conducător de oşti. Dar sunt şi cel care II înduplec pe Dumnezeu să Se aplece asupra mea, aşa cum Cuviosul Teognost ne-a spus în capul 15, iar când Se pleacă asupră-mi, îmi şi spune ceva. Să înţeleg ce îmi spune, unde îmi corectează viaţa, ce îmi dezminte, ce îmi tâlcuieşte, ce îmi descoperă! Este ceea ce spunem şi noi, că în slujirea preoţească ne vădim şi noi, ni Se descoperă şi Dumnezeu. In acest fel sfinţii au formulat dogme, în acest fel au primit înştiinţări de la Dumnezeu. In acest fel ne-au lăsat cuvântul lor apostolii şi evangheliştii, în acest fel ne-au predat învăţătura lor Ioan Gură de Aur, Vasile, Grigorie Teologul, toţi Părinţii. Toate erau nişte revelaţii primite în vremea Liturghiei, în timpul slujirii lor preoţeşti.

Dumnezeu ne iniţiază în taine, ne deschide ochii ca să învăţăm, să vedem, să desluşim, să înţelegem şi să ne bucurăm de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti. Intru lumină vedem lumina. De aceea spune: „Da, să le săvârşeşti pe cele sfinte, să slujeşti ca preot, dar trebuie să fii deschis pentru harismele mai mari.” Va amintiţi de Dreptul Zaharia, care tămâia în templu, iar poporul se ruga afară (cf. Lc. 1, 9 ş.u.). Atunci i s-a înfăţişat îngerul Domnului şi i-a spus: „Rugăciunea ta, Zaharia, a fost ascultată, şi femeia ta va naşte un fiu!“ Iar Zaharia, preamarele Zaharia, care cu lacrimi în ochi se rugase ani la rând să-i dea Dumnezeu un copil, când a auzit că femeia lui va naşte, i-a răspuns îngerului împotrivindu-se: „Cum să nască, de vreme ce eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în vârstă?” Nu era pregătit pentru mistagogia Sfântului Duh. De aceea slujba lui şi Părinţii noştri, tâlcuind această întâmplare, spun că Zaharia a adus tămâia cu conştiinţa că o aduce pentru păcatele sale şi pentru cele ale poporului. Prin urmare, când a văzut acea vedenie minunată, îngerul, el se aştepta să i se spună: „Ţi-au fost iertate păcatele!” sau „Dumnezeu a iertat poporul!”.

Dar îngerul i-a spus altceva, iar acest „altceva“ era un înţeles, o înţelepţire, o revelare a unei taine de mai înainte de veci, îngerul i-a descoperit adâncurile Duhului. Trebuia ca Ioan să se nască dintr-un tată bătrân şi dintr-o mamă stearpă, pentru ca Hristos să Se nască dintr-o Fecioară, iar apoi să vină Sfântul Duh şi să desăvârşească legătura dintre Dumnezeu şi om. Zaharia nu a putut să priceapă în acel moment că Dumnezeu i-a descoperit cele de dincolo de catapeteasmă şi, de aceea, îngerul i-a spus: „De acum vei fi mut, până când vei vedea şi vei înţelege cele care se vor petrece.” Intr-adevăr, a venit clipa în care Zaharia L-a mărit pe Dumnezeu, aşa cum, mai apoi, L-a mărit şi Maica Domnului când a văzut că avea un Prunc în pântecele ei.

Aşadar, noi vom lua ca o întrarmare necesară toate cele pe care ni le-a predat Biserica. Dar când intrăm în această înălţime a stării cereşti, în mijlocul serafimilor
şi al heruvimilor, vom înţelege că suntem luminaţi de jur împrejur de harul dumnezeiesc. Harul plouă asupra noastră şi ne scaldă în mod ascuns şi tainic. Nu ne dă înştiinţări şi cunoştinţe înalte, ci tainice, care cuprind în ele Dumnezeirea, ceva care iese din Dumnezeu. La rugăciune, la Liturghie, la slujirea noastră preoţească, harul dumnezeiesc ne înţelepţeşte, adică ni le împărtăşeşte pe cele mai înalte.

Verbul „a face pe cineva să înţeleagă” - dar să ai şi harul care să-ţi facă înţelese [...] cele mai înalte lucruri -, înseamnă că dau cuiva înţelegere, că îl fac înţelept, şi provine de la substantivul, „înţelegere”. Dumnezeu întreg cade peste noi şi Se lipeşte de noi şi ne dăruieşte cunoştinţă, discernământ, înştiinţare, tâlcuire, tot ce avem nevoie. Ne
descoperă tainele. Prin urmare, înţelegerea este simţul care discerne şi priceperea care ne arată cum trebuie să trăim, cum trebuie să credem şi să simţim. In mod precis, el înseamnă identificarea vieţii şi a cugetului nostru cu cugetul şi cu viaţa lui Dumnezeu însuşi. Este o întâlnire, o unire cu Dumnezeu.

Vedeţi că înţelegerea are o legătură puternică cu unirea cu Dumnezeu, iar unirea aceasta, căderea lui Dumnezeu peste noi, este înţelepţirea noastră. De altfel, fără această comuniune dintre pământ şi cer, dintre mine şi Dumnezeu, nu voi fi niciodată înţelept, ci întotdeauna voi greşi, întotdeauna voi aluneca spre greşeală, întotdeauna voi fi în primejdie, îmi voi trăi viaţa sub o necontenită ameninţare, în timp ce rugăciunea îmi poate dărui această înţelegere, această plinătate a îndumnezeirii în existenţa mea, precum şi cunoaşterea celor negrăite ale lui Dumnezeu. Această înţelegere, această mistagogie, această descoperire în inima noastră, în mintea noastră, în cugetul nostru, în conştiinţa noastră, a ceea ce e dincolo de tradiţiile Bisericii, o face pretutindeni şi întotdeauna Dumnezeu. Pe cei nebuni, îi face înţelepţi. Cu atât mai mult pe noi, care în fiecare zi suntem la jertfelnicul inimii noastre şi al bisericii noastre, sub ploaia lui Dumnezeu.

Să nu credem că Dumnezeu este surd şi mut! Dumnezeu este Cel care lucrează. De aceea să ne întristăm când nu ni Se descoperă, dar să nădăjduim întotdeauna
în bunătatea Lui! Atunci, nădejdea noastră va deveni o înşfacare a ceea ce dorim. Desigur, nu-I vom cere să ne dăruiască harisme, ci vom crede că adevărata noastră
comuniune cu Dumnezeu va fi o înţelegere, în felul în care am tâlcuit-o. Dacă văgăunile şi mările se umplu de harul lui Dumnezeu, cu cât mai mult noi!

Nu vom cere ca Dumnezeu să ne dea harisme, pentru că lucrul acesta este mândrie, este cugetare semeaţă. Omul trebuie să cadă la pământ şi să se roage ca un păcătos, ca o cenuşă, ca un câine. In acest fel arată că nu aşteaptă harismele, ci că inima lui este deschisă pentru Sfântul Duh. Dorinţa după marile harisme se întâlneşte la cei cu cugetare semeaţă, la complexaţi, la cei care îşi slujesc sinele. Fiindcă nu se pot ruga, pentru că nu au pace, viaţa lor este dusă de volburi de colo
până colo şi, pentru că au tot felul de preocupări şi simt că ceilalţi nu îi înţeleg, că nu îi iubesc, că nu îi preferă, vor să aibă şi ei unele semne că sunt de valoare.

Cu cat suntem mai neîmpliniţi, fiindcă nu ne stăpânim pe noi înşine şi nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu, cu atât vrem să arătăm că suntem mari şi, de aceea, cerem cele mai mari harisme. Dar Apostolul Pavel spune că cele mai mari harisme sunt credinţa, nădejdea şi, mai ales, iubirea (cf. 1 Cor. 13, 1). „Credinţă“ înseamnă: acolo unde nimic nu e sigur, tu să simţi că „eşti pe piatră". „Nădejde“ înseamnă: să văd şi să mă ating de cele veşnice ca şi cum le-aş avea pe pământ. îngerii, sfinţii, mântuirea, toate cele care aparţin viitorului sunt o stare pe care omul poate să o dobândească aici, pe pământ.

Iar „iubire“ înseamnă: jertfa de sine, uitarea sinelui propriu, să lucrez numai pentru celălalt, cum îi place celuilalt, cum vrea celălalt, cu neajunsurile celuilalt, cu preferinţele celuilalt, şi nu cu ale mele. Pe cât mă uit pe mine însumi, pe atât mă desfat de cele mai mari harisme. Pe cât caut harismele, pe atât ajung un nefericit.

De asemenea, când văd pe cineva că are virtuţi sau când citesc vieţile sfinţilor şi văd că au ţinut posturi aspre şi încerc şi eu să-i imit, se poate să nu reuşesc, pentru că nu toate sunt pentru toţi. Noi să întrebăm dacă putem să imităm o formă sau alta de asceză a sfinţilor.

Să nu facem nimic, nici măcar virtute, fără binecuvântare! Nu trebuie numai să ne dezvăluim toate gândurile noastre, ci trebuie ca şi orice lucru să fie făcut cu binecuvântare. Să nu avem încredere în noi înşine, ci să ne abandonăm Duhului Sfânt, Care suflă în Biserica noastră, noul Sion!

Un nou Sion a fost şi Constantinopolul. Toată slava Bisericii primelor veacuri s-a adunat la Constantinopol. Desigur, au rămas şi locurile pe unde au păşit Tatăl cel fără de început şi Fiul cel împreună-veşnic cu El, făcut om - Sinaiul şi altele -, dar toată slava, experienţa şi chintesenţa Bisericii s-au strămutat în Bizanţ. Bizanţul era o anticameră, un loc de trecere către Ierusalimul cel de Sus, către împărăţia cerurilor. Această împărăţie se află în inimile noastre, în Biserică, şi cuprinde cerurile şi pământul, duhul şi trupul nostru, moaştele sfinţilor şi aripile arhanghelilor.

In acest întreg minunat ne-a cuprins Dumnezeu şi pe noi, pentru a-i fi mădulare cinstite. De aceea întotdeauna să gândim aşa, şi când lucrăm, şi când obosim, şi când mâncăm sau bem, şi când ne odihnim sau ostenim în rugăciune, şi în priveghere, şi în postiri. Nu există cer fără pământ, nici pământ fără cer! Pe toate le-a unit Dumnezeu, iar inima noastră le cuprinde pe toate în chip minunat.

Arhim. Emilianos Simonopetritul

FRAGMENT DIN CARTEA "Dumnezeiescul urcus. Talcuire la cuviosul Teognost (editie necartonata)", EDITURA NECTARIE

Cumpara cartea "Dumnezeiescul urcus. Talcuire la cuviosul Teognost (editie necartonata)"

• Sfantul Grigorie Palama - Invatatura despre fiinta lui Dumnezeu si energiile necreate
  Publicat in : Duminica Sfantului Grigorie Palama
• Energiile necreate
  Publicat in : Cunoasterea
• Harul
  Publicat in : Religie
• Acatistul Sfantului Grigorie Palama
  Publicat in : Acatiste

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: