Ce e rugăciunea? Strigăte şi ţipete din iadul nostru cel mai adânc.
***
Rugăciunea, ca întâlnire cu Dumnezeu Cel Viu, începe cu mersul în brânci pe duşumea.
***
Să te doară, să plângi, să urle cele din străfundul tău, să facă echilibristică pe tăişul deznădejdii şi tu să spui „Slavă Ţie, Dumnezeule!". Nu ştii ce minune e asta! Ce putere, ce binecuvântare! Un „Slavă Ţie, Dumnezeule!" din iad este asemenea unor mii de rugăciuni din Rai.
Să ne facem rugăciunea cu simplitate, fără dări de seamă şi pretenţii. Să nu aşteptăm nimic. Pur şi simplu să ne rugăm din inimă, fără a ne propune vreun scop sau a face vreun calcul. Să ducem mai departe experienţa sfinţilor, anume că în viaţă darurile lui Dumnezeu vin când încetăm să le mai aşteptăm. Atunci când „ego-ul" îşi uită ţinta. Starea de aşteptare oboseşte relaţia, pretenţia o zdrobeşte, cedarea iubitoare şi plină de eros e cea care o izbăveşte şi salvează.
***
In cele din urmă, în relaţia cu Dumnezeu îmi oferă odihnă faptul că nu e nevoie să-I explic nimic, de multe ori, nici chiar să-I vorbesc. Percepe în chip absolut tăcerea noastră atonică. In asemenea situaţii, rugăciunea se face fără vocale şi consoane, silabe şi propoziţii, pur şi simplu prezenţa Sa e simtită într-o trăire inefabilă.
***
Rugăciunea o învăţăm în „iad".
***
Fă-ţi întristarea rugăciune, iar dacă nu reuşeşti, nu face nimic, fă-ţi cruce şi culcă-te. Oricât de mare ţi s-ar părea noaptea, zorii se vor revărsa odată cu dimineaţa.
***
Rugăciunea înseamnă să stai dezgolit înaintea lui Dumnezeu. Să înveţi să-L cauţi fără să aştepţi nimic altceva decât prezenţa Sa plină de eros. In eros nu ceri nimic, ci doar îl trăieşti.
***
Vor veni zile, ceasuri şi clipe când ne vom simţi neputincioşi să ne rugăm. Obosiţi, vom zăbovi înaintea lui Dumnezeu spre a ne îngâna cunoscutele rugăminţi. Poate că atunci,
când nu facem nici un efort, când nu suntem în stare să ne preamărim sinele mulţumită vreunei biruinţe, virtuţi sau izbânzi individuale, e ceasul în care harul ne va inunda fiinţa. In asemenea clipe, când, în eşecul nostru, ne-am simţit neputincioşi, se naşte ceva sincer şi adevărat între noi şi Dumnezeu. De altfel, să nu uităm că rugăciunea se exprimă, adeseori, în faţa neputinţei noastre şi a marii iubiri de oameni a lui Dumnezeu, printr-o tăcere adâncă.
***
A putea să rămâi om când cineva se poartă cu tine atât de inuman e asemenea unei rugăciuni adânci.
***
E greşit să credem că rugăciunea trebuie să se facă numai în faţa unui iconostas, cu tămâie şi şiragul de mătănii. Evident, aceasta este forma şi expresia cea mai dominantă, dar nu şi unica. Şi asta pentru că rugăciunea e relaţie, părtăşie, simţ profund al prezenţei lui Dumnezeu în toţi şi în toate. Nu o afli, te află, nu o făureşti, ci se naşte în tine ca un impuls sufletesc şi o primăvară.
Când ai o dispoziţie pentru rugăciune, când simţi acel impuls adânc al inimii de a vorbi cu El, rămâi acolo, în picioare, aşezat, întins, în maşină, la birou, acasă, în grădină, la mare, oriunde, la urma urmei, te-ai afla. Rămâi acolo, în miezul simţirii prezenţei Sale şi consumă-ţi fiinţa întru părtăşia Sa. Aşa cum spune şi părintele Sofronie Saharov: „Fiece cuvânt, poziţie a trupului în care mintea şi inima se unesc într-o trăire a aducerii-aminte de Dumnezeu nu trebuie schimbate până ce şi mintea, şi inima, şi trupul se vor fi epuizat".
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "VIAŢA FĂRĂ REŢETE", Editura Sophia
Cumpara cartea "VIAŢA FĂRĂ REŢETE"
-
Despre rugaciune - Parintele Teofil Paraian
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Parintele Sofian Boghiu - Despre Rugaciune
Publicat in : Credinta -
Despre rugaciune
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.