Omul mort cu adevărat

„Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se coboară în iad. Ci noi, cei vii, vom binecuvânta pe Domnul de acum şi până în veac" (Psalmul 113,25-26). Psalmistul nu-i numeşte morţi pe cei care au murit, ci pe cei care au murit în fărădelegi, sau pe cei care au putrezit în păcate. Pentru că şi Avraam este mort, şi Isaac şi Iacov, dar au trăit astfel încât cei vii să-şi amintească de ei.

Şi Moise, rugându-se pentru poporul care era sub îndrumarea lui, implorându-L pe Dumnezeu prin oameni, îi ia ca sprijin în rugăciunile lui.

Şi cei trei tineri, de dragul acestor drepţi, pomeniţi mai sus, cer să fie salvaţi. De aceea şi zic: „Şi nu îndepărta mila Ta de la noi, pentru Avraam cel iubit de Tine şi pentru Isaac, robul Tău, şi pentru Israel (Cântarea celor trei tineri 1, 11).

Dar dacă aveau atâta putere, cum erau morţi? Şi din nou, Hristos a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape pe morţii lor" (Matei 8, 22).

De aceea şi Apostolul Pavel, pe cei morţi nu-i numeşte morţi, ci adormiţi, zicând: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă" (I Tesaloniceni 4,13). Pentru că dreptul, deşi a murit, n-a murit, ci doarme. Fiindcă cel care urmează să se mute la o viaţă mai bună doarme, pe când cel care urmează să fie condus la moarte veşnică, chiar şi trăind, a murit şi este mort. Păcătoşii coboară în iad, în timp ce drepţii vor urca în ceruri şi vor fi împreună cu Hristos. De aceea şi profetul n-a zis doar „cei vii", ci „noi, cei vii", referindu-se şi la sine, împreună cu aceştia. (Comentariu la Psalmul 113, E.P.E. 6, pp. 514-516, P.G. 55, p. 314)

Moartea este odihnă şi binefacere

"Intoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine! Că a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi şi picioarele mele de la cădere. Bine voi plăcea Domnului în pământul celor vii "(Psalmul 114, 7-9).

Versetele biblice despre moarte vorbesc despre eliberarea cea mai mare, despre odihnă şi libertate. Dar dacă cineva le cercetează alegoric, va putea să numească plecarea din această viaţă libertate şi odihnă, deoarece, pentru cel care şi-a încheiat viaţa cu nădejdea cea bună şi se află în siguranţă, moartea nu constituie scăparea de rele neaşteptate, ci acel om se află în pază bună.

Deoarece, cu toate că moartea a intrat în lume din cauza păcatului, Dumnezeu a folosit moartea, însă, spre binefacerea noastră. De aceea El nu s-a mulţumit doar cu această pedeapsă, ci a adus şi viaţa plină de trudă, ca să afli că nici pe aceasta n-ar fi îngăduit-o la început, când a apărut prin înţelepciunea Lui, dacă n-ar fi fost foarte folositoare.

Astfel, după ce a poruncit ca: „In ziua în care veţi mânca, veţi muri", nu s-a mulţumit cu mustrarea, pentru că mustrarea era următoarea: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19). Dar acum adaugă şi altă mustrare, zicând: „In sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta până te vei întoarce din pământul din care eşti luat... spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului..." (Facerea 3,19). Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în
dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (Facerea 3,16). Pentru că moartea nu era capabilă să-i înţelepţească!

Cu siguranţă că, astfel, îi vedem pe mulţi că devin mai buni. Pentru că moartea, când vine, arată trupul lipsit de simţire, necazurile, însă, când apar, îi fac mai buni pe oamenii care se găsesc în viaţă. Dar dacă moartea este considerată înfricoşătoare, se datorează neputinţei celor care o înfruntă gândind aşa despre ea.

Despre faptul că frica este urmarea neputinţei, ascultă-l pe Apostolul Pa vel care-şi doreşte să vină moartea la el şi se bucură când zice: „Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos şi aceasta e cu mult mai bine,, (Filipeni 1,23). Şi iarăşi: „Chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe voi pe toţi. Asemenea, şi voi bucuraţi-vă şi fericiţimă" (Filipeni 2, 17-18). Dar, legat de lucrurile contrare, se întristează, pentru că zice: „Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând învierea, răscumpărarea trupului nostru" (Romani 8, 22-23).

Şi din nou: „Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă" (II Corinteni 5, 4).

Când moartea este dorită şi când moartea este rea

Ai văzut ce lucru bun este înfruntarea vieţii cu o asemenea înţelepciune? Lucrurile care sunt considerate de ceilalţi drept vrednice de lacrimi, pentru Apostolul Pavel sunt vrednice de rugăciune. Şi lucrurile care pentru oameni sunt vrednice de plăcere şi bucurie, pentru el sunt vrednice de suspinuri. Sau nu sunt fapte vrednice de suspine, să trăim în ţară străină, să locuim departe de ai noştri?

Sau nu sunt fapte vrednice de bucurie să ne mutăm degrabă la ţărmul liniştit şi să ne bucurăm de cetatea cerească, de unde a plecat durerea, întristarea şi suspinul? Şi ce legătură au acestea, zici, cu mine, păcătosul? Vezi că nu moartea este cea care creează tristeţea, ci conştiinţa vicleană? Aşa că opreşte-te să mai fii păcătos, şi vei dori moartea! (Comentariu la Psalmul 114, E.P.E. 6, 528-530, P.G. 55, p. 318).

Moartea Sfinţilor este cinstită

Nu doar viaţa, ci şi moartea sfinţilor este foarte dorită de către Dumnezeu. Şi nu doar moartea care se întâmplă în mod firesc, ci de multe ori şi cea care se întâmplă după dorinţa Lui. Sau nu-l auzi pe Apostolul Pavel, care zice: „Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. Şi având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei" (Filipeni 1,24-25). Şi de ce te miri că şi moartea se întâmplă astfel, de vreme ce nici naşterea unora nu se face după legile firii, precum naşterea lui Isaac şi cea a lui Samuel? Şi tocmai de aceea ei nu sunt numiţi fii ai trupului, ci fii ai făgăduinţei.

La fel şi Moise n-a murit într-un mod natural, ci prin porunca lui Dumnezeu, nici Ioan Botezătorul, ci în urma îngăduinţei lui Dumnezeu. Şi cu toate că, desigur, capul lui a fost adus ca răsplătire desfrânatei, şi astfel a fost cinstit. Astfel că, vrednic de admiraţie este faptul că, cu toate că a murit în acest mod, moartea lui a fost cinstită, pentru că şi-a sfârşit viaţa pentru adevăr. Şi a fost atât de mult cinstită moartea lui, încât s-a înfricoşat şi cel care l-a ucis. Faptul că avea frică de el, ascultă-l pe Evanghelistul ce zice despre Irod: „Şi a auzit regele Irod, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el" (Marcu 6,14).

Ia aminte că şi în cazul lui Abel, moartea lui a fost cinstită. „Unde este Abel, fratele tău? [...] Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine" (Facerea 4, 9-10).

La fel, şi în cazul lui Lazăr, după moartea lui, îngerii au mers înaintea lui. Uită-te şi la oamenii cetăţilor care aleargă către mormintele martirilor, la poporul care arde de dor. Şi această moarte este cea despre care se zice că o laudă mult şi Se îngrijeşte în special Dumnezeu: de moartea sfinţilor Săi. Pentru că n-au murit simplu, nici la întâmplare, ci când, din iconomie6, Dumnezeu a îngăduit. Tocmai de aceea a şi zis: „înaintea Domnului", voind să arate aceasta. (Comentariu la Psalmul 115, E.P.E., 6,
558-560. P.G. 55, pp. 325-326).

Moartea este o stare intermediară

De ce trebuie să vorbesc despre sănătate şi despre boală, despre bogăţie şi sărăcie? Pentru că şi ceea ce li se pare multora că este cel mai mare dintre bunuri, şi cel care li se pare că este apogeul relelor, mă refer la viaţă şi moarte, nici acestea nu sunt, în general, aşa cum par, ci şi ele aparţin stării de mijloc şi, după dispoziţia sufletească a celor care le folosesc, amândouă sunt bune sau rele. Iată ce vreau să zic: viaţa este bună când omul o foloseşte aşa cum se cuvine. Când, însă, o cheltuie în păcate şi fărădelegi, nu poate să fie considerată bună, ci mai de preferat ar fi ca omul să moară.

De asemenea, lucrul socotit de cei mai mulţi ca vrednic de evitat, poate deveni motiv de nenumărate bunuri când are îndreptăţire pe măsură. Asta ne arată şi martirii care, datorită morţii lor, sunt mai fericiţi decât toţi. De aceea şi Apostolul Pavel n-a dorit doar să trăiască „în Hristos", pentru că aceasta era urmarea lucrării lui. Pentru că atunci
când spune: „Dacă însă a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine; Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup" (Filipeni 1, 22-24).

Tocmai de aceea şi profetul recunoaşte că: „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui" (Psalmul 115, 6). Prin urmare, nu orice moarte este bună, ci o astfel de moarte. Şi iarăşi, în alt loc spune: „Moartea păcătoşilor este cumplită"
(Psalmul 33, 20).

Vezi că şi această moarte este intermediară, adică nu bună în general, nici rea în general, ci depinde de intenţia celor care o primesc? Tocmai de aceea şi preaînţeleptul Solomon, prezicând folosul lor provizoriu şi filosofând despre cele două feluri de morţi, şi arătând în general că nici una nu este bună, nici cealaltă nu este rea, ci devin bune la vremea potrivită, chiar dacă par că sunt împovărătoare când nu se întâmplă la vreme potrivită, spunea: „Vreme este să plângi şi vreme să râzi" (Ecclesiastul 3, 4) şi „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer, vreme este să te naşti şi vreme să mori" (Ecclesiastul 3,1-2).

Cu siguranţă că nici bucuria nu este mereu lucru bun, ci deseori face şi rău. Nici mâhnirea nu este mereu bună, ci există împrejurări în care este pierzătoare şi ucigătoare. (Comentariu la cuvintele: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care am făcut lumina şi întunericul", E.P.E. 8A, pp. 458-460, P.G. 56, p.148)

Prin venirea Domnului, moartea s-a preschimbat în somn

Astfel, ce-a făcut Hristos? Pe toţi ceilalţi i-a scos afară, şi doar părinţilor copilei le-a îngăduit să rămână cu El, încât să nu existe bănuiala să spună că a înviat-o în alt mod. Şi înainte de înviere îi întăreşte prin cuvinte, zicând următoarele: „Copila n-a murit, ci doarme!" (Marcu 5, 39)7. Şi în multe împrejurări face acelaşi lucru. Astfel că, aşa cum în cazul mării, mai întâi îi ceartă pe ucenici, la fel şi în cazul acesta, mai întâi alungă frica din cugetul celor care se găseau acolo, arătând în acelaşi timp că este lucru uşor pentru El să învieze pe cei morţi (lucru care l-a şi făcut în cazul lui Lazăr, prin cuvintele următoare: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit" (Ioan 11,11), şi, în acelaşi timp, îi învaţă pe cei care se găseau acolo că nu trebuie să se teamă de moarte, pentru că aceasta nu este moarte, ci a fost preschimbată în somn. Adică, deoarece urmează ca El însuşi să moară, îi pregăteşte pe ucenicii Săi, prin lucrările Sale minunate, făcute asupra trupurilor străine, să aibă îndrăzneala şi să înfrunte moartea cu linişte. Şi într-adevăr, din momentul în care Domnul a venit în lume, şi după aceea, moartea a devenit somn.

Dar cu toate acestea, L-au luat în râs. însă El însuşi nu s-a mâhnit că n-a fost crezut pentru minunea care se va întâmpla peste puţin timp, nici nu i-a mustrat pentru batjocura lor, astfel ca să devină şi râsetele, şi flautele, şi tobele lor, şi în general toate celelalte, mărturii că într-adevăr fata a murit.

Şi pentru că, de cele mai multe ori, oamenii nu cred după săvârşirea minunilor, Domnul le-o ia înainte arătându-le chiar răspunsurile lor, lucru care s-a întâmplat şi în cazul lui Lazăr şi al lui Moise. Pentru că lui Moise îi zice: „«Ce ai în mână?». Şi el a răspuns: «Un toiag!»" (Ieşirea 4, 2), încât, atunci când l-ar fi văzut prefăcut în şarpe, să nu uite că, înainte de minune, acesta era toiag ci, amintindu-şi de propriile cuvinte, să se minuneze de lucrul care se va întâmpla.

Şi din nou, în cazul lui Lazăr, Domnul întreabă: „Unde l-aţi pus?" (Ioan 11,34), cu scopul ca, cei care I-au spus: „Vino să vezi!", să nu poată să tăgăduiască faptul că l-a înviat în timp ce era mort, şi că: „Miroase, pentru că este deja mort de patru zile" (Ioan 11, 34-39).

Şi, după ce a auzit chimvalele8 şi lumea care se aduna, Hristos i-a scos pe toţi afară, şi a făcut minunea în prezenţa părinţilor, neaşezând un alt suflet în trup, ci întorcându-l pe cel care ieşise, şi o înviază ca şi cum ea ar fi dormit. Astfel că i-a luat mâna cu scopul să le descopere că este vorba despre înviere, încât, ei văzând minunea, să-i pregătească să creadă în înviere. Pentru că tatăl copilei a zis: „aşează mâna Ta asupra ei", în timp ce El a făcut ceva mai mult, pentru că n-a aşezat doar mâna asupra ei, ci a înviat-o, ţinând-o, arătând, în acest fel, că toate sunt cu putinţă. Şi nu doar că a înviat-o, ci le-a şi poruncit să-i dea să mănânce, ca să nu creadă că învierea care s-a întâmplat era produsul închipuirii. Şi nu-i dă El însuşi mâncare, ci porunceşte celorlalţi să-i dea, ca în cazul lui Lazăr, când a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă" (Ioan 11,44), şi în continuare au şezut şi au mâncat împreună la aceeaşi masă (vezi Ioan 12, 2). Pentru că întotdeauna obişnuia pe amândouă să le facă, arătând, desăvârşit şi neîndoielnic, şi moartea şi învierea.

Tu, însă, te rog să nu fii atent doar la înviere, ci şi la faptul că Domnul a poruncit să nu spună nimănui ceea ce s-a întâmplat. Şi primeşte învăţătura din toate acestea: smerenia Domnului şi evitarea slavei deşarte, şi împreună cu aceasta, ia seama şi la acel lucru, adică la faptul că i-a scos afară din casă pe cei care plângeau, arătând astfel că nu erau vrednici să vadă o asemenea minune. Şi să nu ieşi împreună cu cântătorii, ci rămâi împreună cu Petru şi cu Ioan şi cu Iacov (vezi Luca 8, 51). Deoarece, dacă atunci a scos pe acei oameni afară, cu mult mai mult o va face acum, deoarece atunci n-a fost arătat încă faptul că moartea a ajuns somn, în timp ce acum acest lucru este mai clar chiar şi mai mult decât însuşi soarele.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Fragment din cartea "Cuvinte de aur. Mângâierea celor îndurerați (despre moarte, doliu, parastase). Vol.VII", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cuvinte de aur. Mângâierea celor îndurerați"

Note:

6 Iconomie = (gr. oikonomia, lat. dispensatio = plan, providenţă, administrare, economie, chibzuinţă, gospodărire) Iconomia divină se referă la planul divin de mântuire a omului; este lucrarea iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, început în Vechiul Testament şi desăvârşit în Noul Testament prin Jertfa Mântuitorului, căci Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (1 Timotei 2, 4).

7 Referire la învierea fiicei lui Iair. (n. ed.)

8 Chimval = (vsl. kinvalii, d. mgr. şi ngr. kinvalon, vgr. kymbalon, sl. kimvalii) instrument de percuţie format din două discuri metalice, puţin bombate la mijloc, de unde se prinde un inel de piele pentru a putea fi ţinute în momentul când se lovesc unul de altul, cu întreaga faţă sau numai parţial. Sunt cunoscute din antichitate, când au fost întrebuinţate în muzica de cult ca şi în muzica de război. La romani se numeau cymbal, la greci kimbalon (I Corinteni 13, 1), la vechii evrei e chimval, ţimbal (Paralipomena, 15, 28); talger, ţimbal, ţambal, (n. ed.)

 

• Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
  Publicat in : Dogma
• Cu moartea pe moarte calcand
  Publicat in : Religie
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Rugaciune la moartea unuia din soti
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: