Ajung acum la ultima şi cea mai importantă întrebare pusă teologiei ortodoxe de teoria modernă a evoluţiei: firea omului şi îndeosebi firea omului întâi-zidit, Adam. Spun că aceasta este „cea mai importantă întrebare” pusă de evoluţie fiindcă doctrina despre om, antropologia, se apropie cel mai mult de teologie şi în ea, probabil, se poate identifica cel mai bine în chip teologic rătăcirea evoluţionismului. Cum bine se ştie, ortodoxia are o învăţătură destul de diferită de cea romano-catolică în ce priveşte firea omului şi harul dumnezeiesc, şi voi încerca să arăt cum concepţia teologică despre firea omului implicată de teoria evoluţiei, pe care aţi înfaţişat-o explicit în scrisoarea dvs., nu este concepţia ortodoxă despre om, ci e mult mai apropiată de concepţia romano-catolică; şi aceasta nu e decât confirmarea faptului că teoria evoluţiei, departe de a fi fost învăţată de vreun Părinte Ortodox, e doar un produs al mentalităţii apusene apostate şi chiar - deşi la origine a fost o „reacţie” împotriva romano-catolicismului şi protestantismului - are rădăcini adânci în tradiţia scolastică romano-catolică.

Concepţia despre firea omenească şi facerea lui Adam pe care o înfăţişaţi în scrisoarea dvs. este foarte mult influenţată de părerea dvs. că Adam, în ce priveşte trupul, era un „animal evoluat”. Această părere aţi dobândit-o nu de la Sfinţii Părinţi (căci nu veţi putea găsi nici un singur Părinte care să creadă acest lucru, şi v-am arătat deja că Părinţii cred într-adevăr „literal” că Adam a fost făcut din ţărână, nu din vreo altă făptură), ci de la ştiinţa modernă.

Deci, mai înainte de toate, să cercetăm concepţia ortodoxă patristică despre natura şi valoarea cunoaşterii ştiinţifice seculare, îndeosebi în legătură cu cunoaşterea revelată, teologică.

Concepţia patristică în această privinţă e foarte bine înfăţişată de marele Părinte isihast, Sfântul Grigorie Palama, care a fost silit să apere teologia ortodoxă şi experierea duhovnicească tocmai împotriva unui raţionalist apusean, Varlaam, care dorea să reducă experierea duhovnicească şi cunoaşterea isihastă la ceva ce se poate atinge prin ştiinţă şi filosofie. Ca răspuns, Sfântul Grigorie a înfăţişat principiile generale care se aplică foarte bine şi în zilele noastre când savanţii şi filosofii cred că pot înţelege tainele zidirii şi firea omului mai bine decât teologia ortodoxă. El scrie:

„Inceputul înţelepciunii este a fi destul de înţelept spre a deosebi şi a voi mai bine decât înţelepciunea cea joasă, pământească şi deşartă, pe cea cu adevărat folositoare, cerească şi duhovnicească, cea care vine de la Dumnezeu şi duce la El, şi care îi face pe potriva lui Dumnezeu pe cei ce o dobândesc.”1

El învaţă că numai înţelepciunea cea din urmă este bună în sine, pe când prima este şi bună şi rea:

„Indeletnicirea cu harurile feluritelor limbi, cu puterea ritoricească, cu cunoaşterea istoriei, cu descoperirea tainelor firii, cu feluritele meşteşuguri ale logicii... toate aceste lucruri sunt şi bune şi rele, nu doar fiindcă se înfăţişează după cugetul celor ce le folosesc şi cu uşurinţă iau forma ce le este dată de punctul de vedere al celor ce le stăpânesc, ci şi fiindcă studierea lor este un lucru bun numai întrucât fac ca ochiul sufletului să dobândească o privire mai pătrunzătoare. Dar a te dărui cercetării lor spre a rămâne în aceasta
până în vârsta bătrâneţii este un lucru rău.”2

Mai mult, chiar:

„dacă unul dintre Părinţi zice acelaşi lucru ca şi cei din afară, potrivirea este numai în cuvinte, cugetul fiind deosebit. Căci cel dintâi are, după Pavel, mintea lui Hristos (I Cor. 2, 16), pe când cel din urmă înfăţişează cel mult o judecată omenească. Cât este cerul departe de pământ, aşa sunt departe cugetele mele de cugetele voastre (Isaia 55, 9), zice Domnul. Şi chiar dacă gândirea acestor oameni ar fi uneori la fel cu cea a lui Moisi, Solomon sau a celor ce urmează lor, la ce le-ar folosi? Ce om cu mintea teafară şi ţinând de Biserică ar trage de aici încheierea că învăţătura lor vine de la Dumnezeu?”3

Din cunoaşterea seculară, scrie Sfântul Grigorie,

„noi oprim cu străşnicie a aştepta orice fel de desluşire în cunoaşterea celor dumnezeieşti; căci din aceasta nu e cu putinţă a scoate nici o învăţătură sigură în privinţa lui Dumnezeu, Căci nebună afacut-opre ea Dumnezeu!’4

Iar această cunoaştere poate fi şi vătămătoare şi luptătoare împotriva adevăratei teologii:

„Puterea acestei raţiuni care s-a făcut nebună şi fără viaţă începe să se războiască cu cei ce primesc predaniile cu inima curată; ea dispreţuieşte scrierile duhului, după pilda oamenilor ce nu au luat aminte la ele, ridicând zidirea împotriva Ziditorului"5

Cu greu s-ar putea numi mai bine ceea ce au încercat să facă „evoluţioniştii creştini”, socotindu-se mai înţelepţi decât Sfinţii Părinţi, folosind cunoaşterea lumească spre a reinterpreta învăţătura Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Cine nu vede oare că duhul raţionalist şi naturalist al lui Varlaam este cât se poate de apropiat de cel al evoluţionismului modern?

Trebuie observat că Sfântul Grigorie vorbeşte despre o cunoaştere ştiinţifică, iar aceasta, la nivelul ei, este adevărată; ea devine falsă numai când se războieşte cu mai înalta cunoaştere a teologiei. Dar oare teoria evoluţiei este măcar adevărată din punct de vedere ştiinţific.

Am mai vorbit în această scrisoare despre natura îndoielnică a dovezilor ştiinţifice în favoarea evoluţiei în general, despre care voi fi bucuros să vă scriu într-o altă scrisoare. Trebuie însă să spun aici un cuvânt anume despre dovezile ştiinţifice în favoarea evoluţiei omului, căci aici începem să atingem deja domeniul teologiei ortodoxe.

Spuneţi în scrisoarea dvs. că sunteţi fericit de a nu fi citit scrierile lui Teilhard de Chardin şi ale altor exponenţi ai evoluţiei din Apus; abordaţi întreaga chestiune „cu simplitate”. Dar mă tem că aici faceţi o greşeală. Este bine şi frumos că primiţi scrierile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi cu simplitate; aşa şi trebuie primite, şi tot aşa încerc să le primesc şi eu. Dar de ce trebuie să primim scrierile savanţilor şi filosofilor moderni „cu simplitate”, crezându-i pe cuvânt când ne spun că un lucru e adevărat - chiar când această acceptare ne sileşte să ne schimbăm părerile teologice? Dimpotrivă, ar trebui să fim foarte critici când înţelepţii moderni ne spun cum trebuie să tâlcuim Sfintele Scripturi. Trebuie să fim critici nu doar în privinţa filosofiei lor, ci şi în privinţa „dovezilor ştiinţifice” pe care ei le socotesc a veni în sprijinul filosofiei lor, căci adeseori „dovezile ştiinţifice” sunt şi ele doar filosofie.

Cele spuse se aplică îndeosebi savantului iezuit Teilhard de Chardin; căci acesta nu numai că a scris cea mai răspândită şi mai influentă filosofie şi teologie întemeiată pe evoluţie, ci a fost şi strâns legat de descoperirea şi interpretarea mai tuturor dovezilor fosile în favoarea „evoluţiei omului” descoperite în timpul vieţii sale.

Aş vrea acum să vă pun o întrebare ştiinţifică cu totul elementară: care este dovada în favoarea „evoluţiei omului”? Nici asupra acestei chestiuni nu pot intra în amănunte în prezenta scrisoare, ci o voi discuta pe scurt. Dacă doriţi, vă pot scrie mai amănunţit ceva mai târziu.

Dovezile fosile în favoarea „evoluţiei omului” constau în: Omul de Neanderthal (mai multe exemplare); Omul de Pekin (câteva cranii); „oamenii” aşa-zişi de Java, Heidelberg, Piltdown (până acum douăzeci de ani), şi recentele descoperiri din Africa: toate extrem de fragmentare; de asemenea, încă vreo câteva fragmente. Totalitatea dovezilor fosile ale „evoluţiei omului” încap într-o ladă de mărimea unui sicriu, provenind din părţi mult îndepărtate ale pământului, fără vreo indicaţie demnă de crezare a unei vârste măcar relative (cu-atât mai puţin „absolute”), şi fără nici o urmă de indicaţie asupra felului cum aceşti „oameni” diferiţi se leagă unul de altul, fie prin descendenţă, fie prin înrudire.

Mai mult, în urmă cu douăzeci de ani s-a descoperit că unul dintre aceşti „strămoşi evolutivi ai omului”, „omul de Piltdown”, era o fraudă deliberată. Este interesant că unul dintre „descoperitorii” „omului” de Piltdown era Teilhard de Chardin - lucru pe care nu-l veţi găsi în majoritatea manualelor ori biografiilor sale. El a „descoperit” caninul acestei creaturi măsluite - dinte care fusese deja vopsit cu intenţia de a înşela asupra vârstei sale atunci când l-a descoperit! Nu am dovezi spre a spune că Teilhard de Chardin a participat în mod conştient la fraudă; cred că e mai plauzibil să fi fost o victimă a adevăratului autor al fraudei, fiind aşa de dornic să găsească dovezi în favoarea „evoluţiei omului”, în care credea mai dinainte, încât nici nu a mai dat atenţie dificultăţilor anatomice pe care acest „om” grosolan măsluit le prezenta pentru orice observator obiectiv. Şi totuşi în manualele evoluţioniste tipărite înainte de descoperirea fraudei, Omul de Piltdown era acceptat ca un strămoş evolutiv al omului fără discuţie, „craniul” său este chiar desenat (deşi se descoperiseră doar fragmente ale unui craniu); şi se afirma cu încredere că „el combină caracteristicile umane cu altele mult mai înapoiate” (Tracy I. Storer, Zoologie generală, 1951). Era, desigur, exact acea „verigă lipsă” necesară dintre om şi maimuţă; iată de ce frauda de la Piltdown a fost alcătuită tocmai ca un amestec de oase de om şi de maimuţă.

Ceva mai târziu, acelaşi Teilhard de Chardin a participat la descoperirea şi mai ales la „interpretarea” „Omului de Pekin”. Mulţumită „interpretării” sale (căci avea deja reputaţia de a fi unul dintre principalii paleontologi ai lumii), „Omul de Pekin” a intrat şi el în manualele evoluţioniste ca strămoş al omului...

Teilhard de Chardin a fost legat şi de descoperirea şi mai ales de interpretarea unora dintre rămăşiţele „Omului de Java”, care sunt fragmentare. In fapt, oriunde se ducea, descoperea „dovezi” ce se potriveau exact cu aşteptările sale - anume, că omul a „evoluat” din creaturi de tipul maimuţelor.

Dacă veţi cerceta în mod obiectiv toate dovezile fosile în favoarea „evoluţiei omului”, cred că veţi descoperi că nu există nici o dovadă hotărâtoare sau cât de cât rezonabilă în favoarea ei. O anumită probă e socotită a fi dovadă în favoarea evoluţiei umane fiindcă oamenii doresc să creadă acest lucru; ei cred într-o filosofie care cere ca omul să fi evoluat din creaturi asemenea maimuţelor.

Omul de Neanderthal este pur şi simplu Homo sapiens, nedeosebindu-se de oamenii moderni mai mult decât se deosebesc aceştia între ei, fiind o varietate înlăuntrul unui fel anume sau al unei specii.6 Va rog să observaţi că ilustraţiile cu omul de Neanderthal din manualele evoluţioniste sunt invenţia artiştilor cu idei preconcepute despre cum trebuie să fi arătat „omul primitiv”, întemeiate pe filosofia evoluţionistă!

Cred că am spus destul, nu spre a arăta că pot dezminţi „evoluţia omului” (căci cine poate dovedi sau dezminţi ceva cu probe atât de fragmentare?!), ci spre a indica doar că trebuie să fim foarte critici în ce priveşte interpretarea părtinitoare a unor probe aşa de precare. Să-i lăsăm pe păgânii noştri moderni şi pe filosofii lor să se agite la descoperirea fiecărui nou craniu, os sau chiar a unui singur dinte, despre care ziarele titrează: „Descoperirea unui nou strămoş al omului”. Aceasta nu ţine nici măcar de domeniul cunoaşterii deşarte, ci de domeniul basmelor moderne, al înţelepciunii care, cu adevărat, s-a făcut uimitor de nebunească.

Unde anume trebuie să caute creştinul ortodox dacă doreşte să afle adevărata învăţătură despre facerea lumii şi a omului? Sfântul Vasile cel Mare ne spune limpede:

„Ce să spun mai întâi? De unde să-mi încep tâlcuirea? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filosofilor profani sau să laud adevărul învăţăturii noastre? Multe au grăit filosofii elini despre natură, dar nici una dintre ideile lor n-a rămas neclintită si nerăsturnată; totdeauna ideile celui de-al doilea au surpat ideile celui dintâi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc deşertăciunea; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii!"7

Si noi, asemeni Sfântului Vasile cel Mare:

„să lăsăm ideile filosofilor profani pe seama celor din afara Bisericii, iar noi să ne întoarcem la învăţătura Bisericii.”8

Şi noi, asemeni lui:

„să cercetăm alcătuirea lumii şi să contemplăm universul nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul lui, Care i-a vorbit lui Moisi aievea, iar nu în ghicitura"9

Vom vedea, deci, că concepţia evoluţionistă despre obârşia omului în realitate nu numai că nu ne învaţă nimic despre obârşia omului, ci mai curând învaţă o falsă doctrină despre om, cum dovediţi chiar dumneavoastră când sunteţi silit să expuneţi această doctrină spre a apăra ideea de evoluţie.

Infăţişând concepţia dvs. despre firea omului, întemeiată pe acceptarea ideii de evoluţie, scrieţi: „Omul nu este în mod firesc chip al lui Dumnezeu. In mod firesc el este un animal, o fiară evoluată, ţărână din pământ. El este chip al lui Dumnezeu în mod suprafiresc”. Şi iarăşi: „Vedem că prin sine omul nu este nimic, deci să nu fim scandalizaţi de obârşia sa firească”. „Suflarea de viaţă a lui Dumnezeu l-a transformat pe animal în om fără a schimba o singură trăsătură anatomică a trupului său, fără a schimba o singură celulă. Nu aş fi surprins dacă trupul lui Adam ar fi fost în toate privinţele trupul unei maimuţe.”

Apoi: „Omul este ceea ce este nu pentru firea sa, care e ţărână din pământ, ci din pricina harului suprafiresc dat lui de suflarea lui Dumnezeu.”

Inainte de a cerceta învăţătura patristică despre firea omenească, voi admite: cuvântul „fire” poate fi uşor ambiguu, şi putem găsi locuri unde Sfinţii Părinţi folosesc expresia „firea omenească” aşa cum e folosită în vorbirea curentă, cu referire la firea omenească căzută, ale cărei efecte le observăm în fiece zi. Dar există o învăţătură patristică mai înaltă despre firea omenească, o doctrină anume asupra firii omeneşti, dată prin descoperire dumnezeiască, ce nu poate fi înţeleasă sau primită de către cel ce crede în evoluţie. Doctrina evoluţionistă despre firea omenească, întemeiată pe părerea „simţului comun” despre firea omenească căzută, este o învăţătură romano-catolică, nu ortodoxă.

Invăţătura ortodoxă despre firea omenească e înfăţişată cel mai pe scurt în învăţăturile de suflet folositoare ale Awei Dorothei. Cartea sa e socotită în Biserica Ortodoxă ca ABC-ul sau abecedarul duhovniciei ortodoxe; este prima lectură duhovnicească dată călugărului ortodox, rămânând însoţitorul său nedespărţit pentru restul vieţii, spre a fi citită şi recitită. Este foarte semnificativ faptul că învăţătura ortodoxă despre firea omenească este înfăţişată chiar pe prima pagină a cărţii, căci ea este temelia întregii vieţi duhovniceşti ortodoxe.

Care este acea învăţătură? Avva Dorothei scrie în primele cuvinte ale Primei învăţături:

„Intru început, după ce a zidit Dumnezeu pe om şi l-a împodobit cu tot felul de fapte bune, l-a pus pe el în Rai, precum zice dumnezeiasca Scriptură, dar i-a dat şi poruncă să nu mănânce din pomul ce era în mijlocul Raiului. Şi aşa se afla acolo, întru rugăciune şi vedere duhovnicească, întru toată slava şi cinstea, iar simţirile îi erau întregi după fire, precum s-a zidit. Pentru că după chipul său au făcut Dumnezeu pe om, adică nemuritor şi singur stăpânitor, împodobit cu toate faptele bune. Când însă a călcat porunca şi a mâncat din rodul pomului din care i se poruncise să nu mănânce, atunci a fost izgonit din Rai şi a căzut din starea cea din fire în cea afară de fire, adică în păcat, în iubire de slavă şi iubire de poftele lumii acesteia şi în celelalte patimi, stăpânindu-se de dânseie şi robindu-se lor
prin călcarea poruncii.”10

„[Domnul nostru Iisus Hristos] a luat însăşi firea noastră, însăşi pârga frământăturii noastre şi se face un nou Adam, după chipul Celui ce l-a făcut pe el. înnoieşte ceea ce este după fire şi face iarăşi întregi şi nevătămate simţirile noastre cum au fost făcute întru început.”11 

„Fiicele smereniei [sunt] învinovăţirea de sine, neîncrederea în înţelepciunea noastră, urârea voii proprii. Prin acestea se învredniceşte cineva a se regăsi pe sine şi a reveni la ceea ce e după fire, prin curăţire cu ajutorul poruncilor lui Hristos.”12

Aceeaşi învăţătură e înfăţişată şi de alţi Părinţi nevoitori. Astfel Awa Isaia Pustnicul învaţă:

„Intru început, când a făcut Dumnezeu pe om, l-a lăsat în Rai, având simţirile sănătoase şi stăruind în ceea ce le era firesc. Dar când a ascultat de înşelătorul lui, atunci simţirile sale s-au strămutat toate în ceea ce e potrivnic firii, iar el s-a aruncat din slava sa.”13

Acelaşi Părinte continuă:

„Deci cel ce voieşte să se întoarcă la cele ale firii, să taie toate voile lui cele după trup, până statorniceşte pe om în cele pe potriva firii!'14

Sfinţii Părinţi învaţă limpede că atunci când Adam a păcătuit, omul nu a pierdut doar ceva ce fusese adăugat firii sale, ci mai curând însăşi firea omenească a fost schimbată, s-a făcut stricăcioasă, deodată cu pierderea harului lui Dumnezeu de către om. Şi sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe, ce sunt temelia învăţăturii dogmatice ortodoxe şi a vieţii noastre duhovniceşti, învaţă limpede că firea omenească pe care o vedem în prezent nu ne este firească, ci a devenit stricăcioasă:

„Vindecând firea omenească cea stricată prin călcarea poruncii celei de demult, prunc tânăr se naşte, fără stricăciune” (.Mineiul pe Decembrie, Cântarea a 6-a a Canonului Utreniei, A Născătoarei).

Şi iarăşi:

„Vrând să mântuiască din stricăciune firea omenească cea stricată, Ziditorul şi Domnul, sălăşluindu-se în pântecele curăţit de Sfântul Duh, s-a întrupat” (Mineiul pe Ianuarie, Cântarea a 5-a a Canonului Utreniei, A Născătoarei).”

Se poate de asemenea observa în aceste cântări că întreaga concepţie ortodoxă despre întruparea lui Hristos şi mântuirea noastră prin El e legată de cuvenita înţelegere a firii omeneşti aşa cum a fost ea la început, întru care am fost reaşezaţi de Hristos. Noi credem că într-o zi vom vieţui împreună cu El într-o lume foarte asemănătoare cu lumea care a existat aici pe pământ înainte de căderea lui Adam, iar firea noastră atunci va fi firea lui Adam - ba chiar mai înaltă, căci toate cele materialnice şi schimbătoare vor fi lăsate în urmă, cum limpede arată citatul pe care l-am dat mai sus din Sfântul Simeon Noul Teolog.

Trebuie acum să vă arat că nici doctrina dvs. despre firea omenească aşa cum este ea acum în lumea aceasta căzută nu este corectă, nu este în acord cu învăţătura Sfinţilor Părinţi. Poate că este doar rezultatul unei exprimări neglijente din partea dvs. - dar cred că aceasta se întâmplă tocmai fiindcă aţi fost dus în eroare crezând în teoria evoluţiei - faptul că scrieţi: „Fără Dumnezeu omul prin fire nu este absolut nimic, căci firea sa este ţărâna din pământ, la fel ca firea animalelor.”15 

Ierom. Serafim Rose

Fragment din cartea "Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor"

Note:

1 Sf. Grigorie Palama, Apărarea sfinţilor isihaşti, Triada 1, 2.
2 Ibid., Triada 1, 6.
3 Ibid, Triada 1,11.
4 Ibid., Triada 1, 12.
5 Ibid., Triada 1,15.
6 Mulţi evoluţionişti au ajuns la concluzia că Homo erectus aparţine şi el de specia Homo sapiens. De pildă, William S. Laughlin (Universitatea Connecticut), studiind pe eschimoşi şi aleuţi, a observat multe asemănări între aceste populaţii şi oamenii de tip Homo erectus (Sinanthropus) din Asia. El îşi încheie studiul astfel: „Când descoperim că deosebiri semnificative s-au dezvoltat într-o scurtă perioadă de timp între populaţii strâns înrudite şi apropiate, precum cele din Alaska şi Groenlanda, şi când luăm în considerare marile deosebiri ce există între grupuri îndepărtate precum eschimoşii şi aborigenii, despre care se ştie că aparţin aceleiaşi specii de Homo sapiens, pare
justificat să concluzionăm că Sinanthropus aparţine de aceeaşi specie atât de diversă.” (Science 142, 8 noiembrie 1963, p. 644) (n. ed.).
7 Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron 1, 2, ed. cit., pp. 72-73.
8 Ibid., 3,3,p. 100.
9 Ibid., 6, l.p. 131.
10 Avva Dorothei, învăţături şi scrisori de sufletfolositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 16.
11 Avva Dorothei, în Filocalia, voi. 9, ed. cit. p. 481.
12 Ibid., p. 486.
13 Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, Cuvântul II, 1, în Filocalia, voi. 12, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, pp. 41-42.
14 Ibid., p. 42.
15 Concepţia evoluţionistă, aşa cum am văzut, susţine că „nu există nimic de felul unei «naturi umane» fixe” (Shere Hite, Hite Report on the Family). Omul are aceeaşi fire ca şi animalele („unicul filament” enunţat de Erasmus Darwin), iar această fire evoluează necontenit. Intrucât omul nu este altceva decât un animal, el este, asemeni animalelor, supus cu totul condiţionărilor mediului înconjurător. Iată de ce „firea omenească” după această concepţie e infinit maleabilă şi poate fi schimbată („evoluată”) după voie prin reorânduirea aşezămintelor sociale. O asemenea părere este, desigur, totalitară prin natura sa, cum s-a văzut din toate încercările politice de a o pune în practică, începând cu Revoluţia Franceză. Cum remarca Robert H. Bork, „întrucât fiinţele umane actuale rezistă încercărilor de remodelare a firii lor, va fi nevoie de constrângere şi, până la urmă, de violenţă” (Slouching towards Gomorrah, ed. cit., p. 27) (n. ed.).


 

 

• Natura omului in Cabbala si in Ortodoxie
  Publicat in : Religii
• Faptele parintilor si sanatatea copiilor
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Strangerea la un loc a celor risipiti
  Publicat in : Editoriale
• Hippias din Elis
  Publicat in : Perioada cosmologica