Cuvânt al Arhimandritului Sofronie despre porunca lui Hristos: „Nu deznădăjdui!"

„Termenul akedia exprimă nu o simplă «trândăvie», ci o adevărată pierdere a simţământului veciniciei, cu consecinţa totalei nepăsări - negrijanie - pentru cele duhovniceşti, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viaţa practică ori prin «trândăvie», «urât» etc., ori, dimpotrivă, printr-o uriaşă energie pentru toate cele pământeşti."
Ieromonah Rafail Noica

Pentru orice om, care cu adevărat caută mântuirea, e necesar să treacă prin experienţa părăsirii de către Dumnezeu. Uneori ea poate ajunge la o asemenea intensitate, încât chiar momentele cele mai scurte să i se pară în afară de vreme. Adeseori, asemenea stări extreme se trimit de sus nevoitorului; câteodată, în trepte măsurate.

Incercarea credinţei noastre poate să ne însoţească ani îndelungaţi, în a doua etapă a vieţii duhovniceşti creştine, atunci când suferă o slăbire îngăduită de providenţă şi chiar o îndepărtare de la primul har. In această inevitabilă părăsire se află un sens adânc, acela de a da omului posibilitatea libertăţii şi credincioşiei faţă de Dumnezeu.

Căutând mântuirea sa şi pe cea a fraţilor săi, ascetul concentrat în „omul lăuntric" vede în sine însuşi puterea „legii păcatului" (Rom. 7, 23). Văzând cum îl omoară păcatul, cum îl face să moară (Rom. 7, 11) în ciuda hotărârii sale de a săvârşi binele, nu arareori ajunge la marginea deznădejdii şi în această grea stare se roagă.

Am păstrat amintirea unei vizite memorabile. Un monah ce trăia ca pustnic a venit odată să mă viziteze. Trebuia să aibă pe atunci şaptezeci de ani; vieţuia într-un loc pustiu, pe drumul care leagă mănăstirea de schit, într-o prăpastie, aproape de un izvor, în plin codru. Faţa sa era brăzdată toată, palidă şi de o culoare cenuşie şi prăfoasă; barba şi părul cărunţii erau neîngrijite; ochii de un albastru cenuşiu îi erau adânc afundaţi în orbite. Am avut cu el o lungă discuţie, şi iată ce mi-a povestit despre sine:

„De mulţi ani sufletul meu suferă când mă gândesc la noi, monahii. Ne-am lepădat, ne-am lăsat părinţii şi patria şi tot ce face viaţa obişnuită a oamenilor; am făgăduit înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor să vieţuim după legea lui Hristos; ne-am lepădat de voia noastră proprie şi ducem, de fapt, o viaţă de mucenic, dar totuşi nu înaintăm în bine. Oare mulţi dintre noi se vor mântui? Eu cel dintâi voi merge spre pierzanie. Ii văd şi pe alţii fiind robi patimilor. Şi când întâlnesc oameni din lume, văd că vieţuiesc într-o adâncă neştiinţă, în nepăsare şi fără căinţă. Şi aşa, încetul cu încetul, pe nesimţite am început să mă rog pentru lume. Am plâns mult la gândul că dacă noi, monahii, care am părăsit lumea, nu ne vom mântui, ce se va petrece atunci cu lumea? Intristarea mea sporea şi am început să vărs lacrimi de deznădejde. Şi iată că anul trecut, când mă aflam în această deznădejde, plin de lacrimi, şi eram cu faţa la pământ, Domnul mi S-a arătat şi m-a întrebat: «De ce plângi aşa?» Eu am tăcut, fără să-mi ridic capul ca să-L văd pe Hristos. «Nu ştii că Eu voi judeca lumea?» Eu tăceam mai departe, fără a-mi schimba poziţia. Atunci Domnul a zis: «Mă voi milostivi de orice om care L-a chemat pe Dumnezeu măcar o singură dată în viaţa lui.» Un gând mi-a străbătut atunci mintea: «Atunci la ce bun să ne mai chinuim aşa în fiecare zi?» Iar Domnul a răspuns mişcării gândului meu aşa: «Cei ce pătimesc din pricina poruncii Mele vor fi prietenii Mei în împărăţia cerurilor; de ceilalţi Mă voi milostivi numai.» Şi la aceste cuvinte Domnul S-a depărtat."

Akedia, din punct de vedere etimologic, înseamnă „absenţa grijii pentru mântuire" (negrijania). Cu foarte puţine excepţii, întreaga omenire trăieşte într-o stare de akedie.

Oamenii au devenit indiferenţi faţă de mântuirea lor. Nu caută viaţa divină. Se limitează la formele vieţii în trup, la nevoile zilnice, la pasiunile lumii si ia acte de rutină. Cu toate acestea, Dumnezeu ne a creat din nimic, după chipul Celui Absolut şi după asemănarea Sa. Dacă această revelaţie es- ce adevărată, lipsa grijii pentru mântuire nu este altceva decât moartea persoanei.

Disperarea este pierderea conştiinţei că Dumnezeu vrea să ne dăruiască viaţa veşnică. Lumea trăieşte în disperare. Oamenii s-au condamnat ei înşişi la moarte. Cu akedia trebuie luptat corp la corp.

Fără a intra în nici un chip în discuţie cu gândurile, ascetul trebuie să se alipească din tot sufletul şi din toată tăria sa de Dumnezeu şi să spună: „Doamne, sunt păcătos şi nevrednic de harul Tău, dar Tu mântuieşte-mă prin mila Ta..."

Sufletul pierde multe printr-un singur gând de îndoială în milostivirea lui Dumnezeu: „Dar dacă Dumnezeu nu iartă?" Deznădejdea e mai rea decât toate, e o blasfemie împotriva lui Dumnezeu, ca şi cum Acesta n-ar fi în stare să ne mântuiască sau măsura păcatelor noastre ar putea întrece măsura iubirii lui Dumnezeu... El a luat asupra Sa păcatele lumii întregi. Dacă o mamă iartă toate copilului său pentru că acesta n-a atins încă vârsta înţelepciunii, cu atât mai mult ne iartă Domnul dacă ne smerim şi ne căim.

Lupta duhovnicească e în multe privinţe asemănătoare războiului; şi în lupta noastră trebuie să fim viteji; vitejia duhovnicească stă în faptul de a nădăjdui cu tărie în milostivirea lui Dumnezeu. Creştinul viteaz, deşi cade în păcate sau cedează amăgirii şi se depărtează de la calea cea dreaptă, sau merge chiar până la a se închina demonului, nu deznădăjduieşte, ci deîndată, plin de nădejde, se întoarce la Dumnezeu cu căinţă şi astfel biruie asupra vrăjmaşilor. Dar cel fricos se tulbură, cade în deznădejde şi astfel merge spre pierzarea lui...

Asupra faptului cum sa evităm păcatul Hristos a dezvăluit această taină în viaţa Sfântului Siluan, când i-a poruncit: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!"

Indată ce am auzit din însăşi gura Sfântului Siluan că Hristos însuşi îl învăţase cum putea fi biruit păcatul, consideraţia mea pentru el şi credinţa mea desăvârşită în sfinţenia lui mă convinseseră că această expresie era în mod real venită de la însuşi Hristos. Şi încercam să aplic această învăţătură la propria mea viaţă.

Sufletul este înspăimântat când contemplă sfinţenia lui Dumnezeu şi înţelege în acelaşi timp propria şi totala sa nevrednicie de a fi pentru totdeauna unit cu un asemenea Dumnezeu. Conştiinţa că suntem robiţi de toate păcatele ne deznădăjduieşte. Atunci rugăciunea noastră se umple de lacrimi. Când ne osândim astfel pe noi înşine la iad, suntem dezbrăcaţi de tot ceea ce este pământesc şi vremelnic, deoarece numai veşnicia se întinde înaintea noastră. Păcatul este întemniţat (îngrădit), curmat; nu mai este mândrie, nici ură, nici frică; nici căutare a slavei, a bogăţiilor şi a puterii. Numai primejdia de a cădea în deznădejdea veşnică. Dar, atingând acest punct, ne oprim: „şi nu deznădăjdui". Atunci, dacă continuăm, conştienţi de nevrednicia noastră, într-o stare de duh care corespunde faptelor. îngăduim Duhului Adevărului, Care purcede din Tatăl, să stabilească o legătură cu inimile noastre.

Cuvântul lui Hristos: „şi nu deznădăjdui'' a fost dat prin Sfântul Siluan epocii noastre caracterizate printr-o deznădejde atotcuprinzătoare.

Cuvinte de nadejde celor fara de nadejde, Editura Sophia

Cumpara carte "Cuvinte de nadejde celor fara de nadejde"

• Deznadejdea si nepasarea
  Publicat in : Credinta
• Socul ontologic - frica, descurajarea, deznadejdea
  Publicat in : Editoriale
• Deznadejdea
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: