Poate că printre cauzele principale care ne fac să ne fie ruşine de slăbiciunile, insuccesele şi păcatele noastre sunt teama de ele şi jena pe care ne-o provoacă - fiindcă nu înţelegem că, în virtutea minunatei iubiri a lui Dumnezeu-Tatăl în Dumnezeu-Fiul, acestea sunt de fapt prilejuri de a dobândi puterea cea dumnezeiască, cea care se desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9). Reticenţa noastră de a ne recunoaşte slăbiciunile şi a progresa neînfricaţi prin credinţă, asemenea Sfântului Apostol Pavel, care spunea că el este „cel dintâi dintre păcătoşi", reflectă şi promovează o falsă smerenie şi o independenţă greşit înţeleasă. In loc să ducă la o solidaritate interumană mai profundă şi la acea interdependenţă în faţa unui adevăr care ne poate elibera, frica, ruşinea şi sfiala aşa-zis „evlavioasă" duc, în cele din urmă, la destrămarea comunităţii credincioşilor şi la dezintegrarea sufletelor noastre.

Acesta este punctul în care Biserica ne oferă o alternativă dătătoare de viaţă. Biserica ne identifică drept oameni care depind unul de celălalt şi de Dumnezeu. Ca Biserică, suntem o „comunitate de sfinţi" care şi-au recunoscut păcatele. Suntem mădulare ale „Bisericii lui Hristos", al cărui Trup se frânge şi al cărui Sânge se varsă pe altarul acestei lumi pentru mântuirea tuturor oamenilor. Deşi suntem nedesăvârşiţi şi perfect conştienţi de aceasta, ştim că Dumnezeu este desăvârşit şi că ne iubeşte. Prin urmare, comunitatea credincioşilor îl întâmpină cu bucurie pe fiecare om, cu toate neputinţele şi suferinţele lui, sprijinindu-l cu înţelegere: Şi daca un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură împreună (I Corinteni 12,26).

In acelaşi timp, trăim în contextul unei culturi care pune un accent deosebit pe independenţă. Ni se spune mereu că trebuie să ne descurcăm singuri pentru a ne putea numi cu adevărat „independenţi". Societatea noastră apuseană, care nu doreşte să fie dezamăgită, ne îndeamnă mereu spre independenţă; dependenţa este considerată un rău de care trebuie să ne ferim. A fi dependent echivalează cu a fi slab; doar copiii, vârstnicii sau bolnavii „au dreptul" să fie dependenţi. Dependenţa, chipurile, înseamnă neputinţă şi este un indiciu de disconfort şi de boală.

Dincolo de aceste mesaje socio-culturale, tradiţia Bisericii arată că, într-un mod cu totul tainic, devenim mai întregi atunci când recunoaştem că suntem fragmentaţi sau incompleţi şi atunci când înţelegem că ne lipseşte o componentă semnificativă. Paradoxul este că ni se oferă prilejul de a câştiga mult mai mult atunci când pierdem ceva ori pe cineva care ne este drag sau când renunţăm la ceva sau la cineva care ne este drag - fie în mod voluntar (prin disciplină sau efort ascetic), fie în mod involuntar (prin moarte, divorţ sau orice altă formă de frângere lăuntrică, zdrobire a inimii sau depresie). Numai atunci când mărturisim golul din sufletul nostru dobândim plinătatea lăuntrică a paharului care se revarsă [cf. Psalmi 22, 5]. Numai atunci când suntem suficient de curajoşi pentru a ne desprinde de prejudecăţi şi a ne recunoaşte limitele, defectele şi necesitatea de a fi ajutaţi întrezărim potenţialul şi făgăduinţa de a deveni de neînvins în Hristos:

Iată, taină nouă vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi-[...] Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa? Unde îţi este, moarte, boldul?" (I Corinteni 15, 51-52; 54-55).

Cu câtva timp în urmă, fiul meu cel mic, Iulian, a citit o carte intitulată Partea care lipseşte, scrisă de Shel Silverstein, un binecunoscut autor de cărţi pentru copii. In această carte este vorba despre un cerc din care lipseşte o parte, aşa că cercul se hotărăşte să călătorească în lung şi-n lat prin lume în căutarea părţii care-i lipseşte.

Imperfecţiunea aceasta îl împiedică să se deplaseze repede. Mergând foarte încet, el are prilejul să se bucure în voie de tot ce vede în jurul lui: să admire florile şi oceanele, să stea la taifas cu fluturii şi cu viermii, să se încălzească la soare, să se învioreze pe timp de ploaie şi zăpadă. Când, în cele din urmă, găseşte partea care-i lipseşte, cercul începe să se rostogolească foarte repede - mult prea repede pentru a mai putea observa sau aprecia ceva din locurile pe unde trece. Atunci se opreşte la marginea drumului, lasă acolo partea care-i lipsise (şi pe care o căutase pretutindeni în lume) şi pleacă mai departe, bucurându-se că n-o mai are!

Ironia este că, atunci când ne căim de greşelile săvârşite, nouă nu ni se cere să căutăm partea care ne lipseşte, ci suntem chemaţi să căutăm lucrul care „trebuie" (cf. Luca 10,42), mărgăritarul de mare preţ (Matei 13,45-46), pe Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru. Când îl descoperim, ne descoperim pe noi înşine cei adevăraţi în semenii noştri, în comunitatea oamenilor din jurul nostru, în Biserica din care facem parte -care este Trupul lui Hristos în lume.

In comunitatea bisericească, cei slabi şi vulnerabili sunt absolut necesari şi foarte preţioşi. Dumnezeu a rânduit ca din Trupul lui Hristos să facă parte toţi oamenii - fiecare dintre ei având un rol anume şi o importanţă deosebită. Fiecare persoană contribuie la consolidarea comunităţii divino-umane, nu numai printr-o slujire aparte, ci şi prin simplul fapt că fiecare dintre noi purtăm acelaşi mister sfânt în adâncul fiinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel vorbea despre toate acestea cu multă elocinţă:

Sunt multe mădulare, însă un singur trup. Şi nu poate ochiul să-i zică mâinii: „N-am trebuinţă de tine!" Sau, tot aşa, capul să le zică picioarelor: „N-am trebuinţă de voi!"

Dimpotrivă, cu mult mai mult: mădularele trupului socotite a fi mai slabe sunt mai trebuincioase; şi pe cele ce ni separ că sunt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinste să le îmbrăcăm, şi cele necuviincioase ale noastre să aibă parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Căci Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinstire celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele (I Corinteni 12,20-25).

Ecclesia este locul unde recunoaştem că menirea noastră nu e de a fi invincibili, ci vulnerabili, nu de a fi perfecţionişti, ci de a fi desăvârşiţi întru milostivire, precum Tatăl nostru „Cel ceresc desăvârşit este" (cf. Matei 5, 48 - interpretat în duhul celor afirmate în Luca 6, 36: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv). In Sfânta Liturghie (care înseamnă „împreună-lucrare") învăţăm să ne împărtăşim vieţile unii altora (koinonia), să mulţumim împreună (eucharistia), şi să luăm aminte (anamnesis) la cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Sfânta Liturghie începe în templul ceresc, de unde cuprinde întreg pământul pe care urmăreşte să-l transforme într-un templu, aşa cum urmăreşte să transforme viaţa noastră într-un templu de slujire a Dumnezeului Cel adevărat.

In Sfânta Liturghie abundă referiri pertinente la imperfecţiunile noastre; ni se vorbeşte de multe ori despre înfrângerile noastre, neglijenţele noastre, învârtoşarea inimilor noastre - nu pentru că nu ne-am da seama de ele sau pentru ca Biserica s-ar bucura să le contemple, ci pentru că ele sunt reale şi pentru că nu ne putem confrunta cu ele decât împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii şi nu le putem birui decât împreună cu ei. Dacă noi considerăm că Evangheliile sau slujbele liturgice conţin critici, judecăţi de ordin etic sau sancţionări la adresa noastră înseamnă că interpretăm greşit mesajul evanghelic, care se adresează celei mai nobile şi mai alese părţi a omului. Mesajul evanghelic e un mesaj de comuniune şi dragoste - o dragoste autentică şi nepreţuită. Dacă vom accepta să ne confruntăm cu această dragoste, dacă ne vom contempla cu îndrăzneală nedesăvârşirea şi slăbiciunile, vom păşi pe calea spre vindecare lăuntrică şi spre o nouă viaţă. Potrivit Păstorului lui Herma, aceasta este „înţelegerea cea mare", adică pocăinţa.

Din nefericire, mesajul evanghelic este adeseori umbrit de un pietism nesănătos care predomină în rândul clericilor, în principal datorită faptului că aceştia îi consideră pe oameni vinovaţi de păcatele şi de slăbiciunile lor şi, ca atare, „vrednici" de pedeapsă. In acelaşi timp, noi, clericii, căutăm să ne ascundem imperfecţiunile şi înfrângerile, proiectând asupra celor din jur o imagine falsă despre adevărata noastră faţă şi ajungând să ne păcălim chiar şi pe noi înşine uneori. Ni se pare că trebuie să fim puternici în ochii celor pe care-i păstorim şi ne simţim obligaţi să le vindecăm rănile şi să le preluăm poverile, uitând că şi rănile noastre trebuie vindecate de alţii, după cum şi poverile noastre trebuie preluate de alţii. Mai mult chiar, nu reuşim să recunoaştem că tragica înclinare spre păcat a fiecăruia dintre noi indică atât propria nedesăvârşire, cât şi demnitatea noastră de făpturi cărora li s-a dăruit liberul arbitru şi calea pocăinţei. Tendinţa noastră de a păcătui arată, printre altele, şi aceea că Dumnezeul nostru Cel atotmilostiv are puterea de a ne ierta păcatele. Să nu uităm că pocăinţa ne înlesneşte întâlnirea cu Dumnezeu; în timp ce păcatul ne îndepărtează de Dumnezeul Cel viu, recunoaşterea păcatului ne poate apropia din nou de El. Acesta este mesajul Bisericii, un mesaj plin de bucurie şi nădejde, care ne vorbeşte despre vindecarea şi mântuirea noastră. în Trupul lui Hristos Cel răstignit Care a biruit moartea, dragostea alungă frica (cf. I Ioan 4,18).

JOHN CHRYSSAVGIS
VINDECAREA LĂUNTRICA A OMULUI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "VINDECAREA LĂUNTRICA A OMULUI"


 

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: