Pocainta - bucuria din lacrima

Pocainta - bucuria din lacrima Mareste imaginea.

Imi doresc din toată inima ca în seara aceasta, fie şi numai puţin, să ne îndulcim de altceva decât ce ne oferă de obicei lumea. Nădăjduiesc ca Dumnezeu să reverse în această seară duhovnicească din Duhul Lui şi din dragostea Lui, care ne-a adunat.

Tema conferinţei, „Pocăinţa - bucuria din lacrimă", cred că aş putea-o cuprinde într-o singură frază, pe care o socotesc esenţială ca înţelegere: bucuria din lacrimă, aşa cum o trăiesc eu în inima mea înaintea lui Dumnezeu, ca lucrare a pocăinţei. Aceasta nu este nimic altceva decât viaţa dumnezeiască care străbate mortalitatea fiinţei mele. Ea aduce sufletul de la moarte la viaţă şi-l înalţă de la pământ la Cer.

Acesta ar putea fi tot cuvântul meu de azi - dar nu o să vă las aşa. M-am gândit (dacă Domnul îmi va da puterea necesară, pentru credinţa voastră, a celor care aţi venit să mă ascultaţi) să vă împărtăşesc ce mi-aş fi dorit eu să aud dacă aş fi fost unul dintre voi - ceva viu, actual, practic, un răspuns concret. Aş dori, în măsura în care există cu adevărat în sufletele unora dintre voi o preocupare în direcţia pocăinţei, să vă vin în întâmpinare cu ceva cu care m-am confruntat şi eu în viaţa mea, care să vă fie de folos.

Pentru că dacă împărtăşeşti ceea ce nu trăieşti, dar o prezinţi ca o teorie, eşti ca o tobă spartă. Sunt frumoase gândurile, chiar şi teoriile, dar e mai frumos, de mii de ori, să contempli însăşi viaţa - chiar dacă viaţa noastră nu este la înălţimea duhovnicească la care au trăit-o Părinţii, chiar dacă viaţa noastră nu este la măsura chemării pe care Hristos ne-o face fiecăruia. E totuşi mai folositor să descoperi o fărâmă de adevărată viaţă, decât să contempli ceva ce nu are viaţă...

Şi m-am tot gândit ia ce aş putea eu să vă spun, sincer, ca de la inimă la inimă, despre pocăinţă - fiindcă pocăinţa e o temă care pe mine mă preocupă de mult timp.

Aş vrea să pornesc de la un răspuns dat de Părintele Rafail (Noica) într-o conferinţă, un răspuns pe inima mea, care căuta până atunci pe căi lăturalnice. El spunea că pocăinţa este dinamica vieţii veşnice. Prin aceasta, Părintele Rafail a căutat să surprindă esenţialul de viaţă nouă care se află în lucrarea pocăinţei. Tot Părintele spunea că lacrimile sunt, de fapt, forma exterioară a unei vieţi lăuntrice. Adică noi, dacă privim din afară lucrarea pocăinţei, nu surprindem însăşi viaţa, ci surprindem doar manifestările exterioare ale acesteia, limbajul ei ascetic.

Lucrarea pocăinţei despre care au vorbit şi pe care au trăit-o Sfinţii Părinţi, limbajul ascetic specific pocăinţei era la ei nedespărţit de trăirea tainică a inimii. Străpungerea inimii, a pune întotdeauna început bun, socotirea de sine ca fiind păcătos, fericita întristare, diferitele forme ale plânsului duhovnicesc, osândirea de sine, pomenirea morţii, a chinurilor veşnice, pomenirea veşnicelor bunătăţi, trezvia, ţinerea minţii în iad - toate acestea sunt manifestări exterioare ale pocăinţei, dar în realitate viaţa lăuntrică e ceva care scapă unei priviri „obiective”, ceva care „trece dincolo”, ceva metafizic.

Mare parte din aceste manifestări pe care le percepem prin simţuri sunt, paradoxal, negative, deşi zicea Părintele Sofronie (Saharov) că Porunca dumnezeiască este pozitivă, este o afirmaţie: să iubeşti - să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi-. Dar ca să poţi ajunge la această iubire e nevoie să treci printr-un întreg şir de nevoinţe, de înfrânări, de „să nu faci” cutare sau cutare lucru, prin care inima să înveţe să prindă „lungimea de undă” a dragostei dumnezeieşti.

Părintele Rafail surprinde şi el aspectul pozitiv al pocăinţei când o defineşte ca dinamică a vieţii veşnice, ca lucrare lăuntrică a inimii ce tinde către Dumnezeu. Mi se pare că această definiţie a Părintelui te introduce către părţile esenţiale ale pocăinţei, tară a pierde din vedere manifestările ei exterioare. Ea arată că lucrarea pocăinţei poate cuprinde fie în totalitate, fie în parte aspectele ascetice negative, însă e mult mai mult decât acestea. Dinamica vieţii veşnice se vădeşte, aşadar, a fi lucrarea esenţială care te trage către Dumnezeu.

Ceea ce e mai important pentru viaţa duhovnicească în general, şi cu atât mai mult pentru lumea pocăinţei, este, de fapt, îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19). Apostolul Pavel ne îndeamnă să rămânem deschişi la lucrarea lui Dumnezeu, la insuflarea lui Dumnezeu, la păstrarea suflului de viaţă pe care Duhul lui Dumnezeu îl aduce asupra noastră. Şi acest duh se poate manifesta ca lucrare a pocăinţei, a plânsului, a faptelor bune, a rugăciunii...

Duhul lui Dumnezeu este duhul pocăinţei, este Duhul Adevărului, este duhul care viază şi înviază inima noastră. Dacă pierdem duhul pocăinţei din inima noastră, tot limbajul ascetic al pocăinţei (fie că vorbim de lacrimi, fie de străpungerea inimii, fie de părerea de rău, fie de orice altceva) ne devine exterior şi nu mai are în sine putere de-viaţă-dătătoare. Dacă pierdem duhul pocăinţei, tot limbajul pomenit mai sus devine steril, incapabil să ne descopere viaţa cea nouă, adică viaţa concretă pe care Hristos Dumnezeul nostru a venit să o împărtăşească cu noi. Fiindcă Hristos nu a venit să ne împărtăşească teologie, sau minuni, sau alte lucruri. El a venit să ne împărtăşească viaţa dumnezeiască, să ne dea viaţa Lui, şi noi să trăim şi să ne bucurăm de împărtăşirea acestei vieţi.

De aceea, aş dori să vă vorbesc despre felul in care am putea să păstrăm duhul liber şi să nu îl stingem, nu aş vrea ca discuţia noastră să alunece spre chestiuni ascetice „tehnice"’. Cine este preocupat mai serios de lucrurile acestea, de exemplu de „bucuria din lacrimă”, sunt convins că va găsi răspunsul potrivit dacă citeşte ia Sfantul Ioan Scărarul, de pildă, despre fericita întristare.

Aici se ridică următoarea problemă: dreapta înţelegere a scrierilor patristice. Doar în măsura în care avem, mai mult sau mai puţin, în inima noastră o experienţă asemănătoare cu cea descrisă de Sfinţii Părinţi. Ii putem înţelege: dacă nu o avem, rămânem pe dinafară. Şi această stare de rămânere pe dinafară mi se pare cea mai periculoasă.

Părintele Rafail vorbea într-o conferinţă despre „vavilonia de gradul al doilea”. El spunea că „vavilonia de gradul întâi” a fost pe vremea amestecării limbilor, dar „vavilonia de gradul al doilea” este acum, când nu se mai amestecă limbile, ci se amestecă sensurile - fiecare dă cuvintelor sens după trăirea proprie". Formulările sunt corecte, dar duhul li se schimbă. Şi atunci, dacă definim anumite lucruri după trăirile noastre, îi citim pe Sfinţii Părinţi şi ne împărtăşim de formulările lor corecte, dar nu reuşim să le prindem esenţa, adică să intrăm în duhul lor. Aşa că rămânem sterili, rămânem pe dinafară, pentru că inima noastră nu se hrăneşte în chipul cel mai real şi mai concret de acest suflu de viaţă nouă.

Imi doresc să ajungem să înţelegem, fie şi într-o cât de mică măsură, pocăinţa ca viaţă tainică, viaţă concretă pe care Hristos voieşte să o împărtăşească cu fiecare din noi. Pentru că zice Hristos în Evanghelie: „Cel ce Ma iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu şi Tatăl vom veni si ne vom face sălaş în inima lui"’ (cf. loan 14, 21.23) acolo, in adâncul inimii, vrea Hristos să vină să se odihnească, să trăiască şi .â împărtăşească cu noi viaţa dumnezeiască.

Dacă începem să prindem „lungimea de undă" a vieţii de pocăinţă, atunci începem să înţelegem şi limbajul acestei vieţi, începem să înţelegem şi referinţele concrete ale Sfinţilor Părinţi despre lacrimi, despre plânsul duhovnicesc, despre cum ne înmoaie Dumnezeu inima, despre străpungerea inimii - trăiri pe care Duhul lui Dumnezeu ni le dă ca să putem ajunge la acea stare duhovnicească când. Impreună cu Duhul, grăim in inima noastră „Avva, Părinte!", aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel (Galateni 4. 6).

Dorind să rămân în limitele esenţiale ale acestei teme măreţe care este pocăinţa, m-am gândit să insist asupra unui aspect care poate pentru mulţi pare abstract şi poate de mulţi e trecut cu vederea. In limba greacă a Noului Legământ, cuvântul folosit pentru pocăinţă este metânoia, care înseamnă de fapt „întoarcerea minţii" sau „schimbarea minţii". Aş vrea să rămânem un pic asupra gândului acesta şi să vedem ce înseamnă de fapt „schimbarea minţii” pentru omul zilelor noastre.

Dacă ne uităm în Evangheliile de la Matei şi de la Luca, Sfântul loan Botezătorul este mânat de Duhul in pustie şi începe să propovăduiască botezul pocăinţei, cu alte cuvinte botezul „schimbării minţii”, vorbindu-le deschis mulţimilor de oameni care au venit în pustia Iordanului să-l asculte: i-a făcut pui de năpârcă, le-a spus câ nu vor scăpa de mânia cea viitoare, le-a spus că s-a apropiat împărăţia cerurilor.

La unii dintre cei de faţă le-au trecut aceste cuvinte pe lângă urechi; alţii însă au ascultai şi au avut o stare de străpungere a inimii, şi l-au întrebat pe loan Botezătorul ce e nevoie să facă. Şi Sfantul Ioan le-a dat cuvinte diferite, în funcţie de poziţia lor, cuvinte pe care oamenii le-au acceptat, au primit botezul şi şi-au schimbat atitudinea lăuntrică, au avut această metânoia, mintea lor s-a schimbat - aşa au început să fie pregătiţi să aştepte venirea lui Hristos.

Şi vedem că Sfântul Ioan le dă un cuvânt oamenilor simpli, cei care nu erau săraci lipiţi pământului, adică aveau o oarecare înstărire, şi fuseseră străpunşi la inimă de propovăduirea lui: „Cel ce are două haine să dea şi celui ce nu are, iar cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca 3, 11). Printre cei care îl ascultau erau şi vameşi, oameni mai de vază, cu o anume putere în mână, cărora nu le mai spune aceasta, ci un lucru care la prima vedere pare mai uşor decât cel spus oamenilor obişnuiţi: să nu facă nimic mai mult decât să îşi păstreze rânduiala, adică să respecte legea - să ia zeciuiala, sau ce aveau ei de vămuit, şi nimic mai mult (cf. Luca 3, 13). Pare mult mai uşor decât ce le-a cerut oamenilor simpli. Şi mai contradictoriu, soldaţilor care vin la el (care probabil erau barbari, păgâni - nu ştiu dacă erau soldaţi evrei sau ai Imperiului Roman), Sfântul Ioan le cere parcă şi mai mult, trei lucruri: să nu asuprească pe nimeni, să nu învinuiască pe nedrept şi să fie mulţumiţi cu solda, cu salariul lor (cf Luca 3, 14) (gândiţi-vă la un lucru, foarte actual pentru zilele noastre: dacă omul este mulţumit cu salariul lui, aceasta poate să fie un început de schimbare a minţii, de metanoia).

Cuvântul dat vameşilor, deşi pare mai mic, era în realitate mai greu de împlinit decât cuvântul dat oamenilor simpli: să fii corect toată viaţa ta, să ai puterea în mână şi să nu faci abuz de putere (cum vedem că se întâmplă şi în zilele noastre), să fii la măsura ta - împlinirea acestui cuvânt lucra ceva în lăuntrul lor, în inima lor, ca început al pocăinţei.

Cuvântul dat soldaţilor, care aveau o mai mare putere decât vameşii, era şi mai greu de împlinit: să fii mulţumit cu soldata, să nu nedreptăţeşti şi să nu asupreşti - deşi ei puteau să facă lucrurile acestea, şi nimeni nu avea curajul să se ridice împotriva unui soldat roman, act prin care atentai la adresa unui întreg Imperiu. Şi pentru ei acest cuvânt era un început de schimbare a minţii.

Nu ştim cum au lucrat cuvintele acestea în inimile celor care l-au ascultat pe Sfântul Ioan Botezătorul, rămâne pentru noi o taină, dar cert este că aceste cuvinte deschideau o altă perspectivă, care începea încet-încet să le schimbe mintea...

De ce insist asupra acestui aspect al schimbării minţii, de ce era nevoie de această schimbare a minţii? Pentru că, la începuturi, vrăjmaşul diavol i-a ispitit pe protopărinţii noştri Adam şi Eva, şi li s-a deschis „ochiul viclean” (Luca 11, 34). In momentul în care Eva a primit în inimă cuvântul şarpelui („Nu o să muriţi dacă mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului, ci o să fiţi ca Dumnezeu” - Facerea 3, 5-6), atunci în fiinţa omului s-a deschis o uşă străină de Dumnezeu, o percepţie străină de Dumnezeu, o înţelegere străină de Dumnezeu - în mod concret, omul s-a împărtăşit cu răul. După ce s-au împărtăşit din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam şi Eva nu au contemplat altceva decât golătatea lor.

Noi ne-am obişnuit cu această stare de cădere şi nu mai avem termen de comparaţie aşa cum a avut Părintele nostru Adam. El, după ce a fost izgonit din Rai, a dus o viaţă de pocăinţă, o viaţă în care a plâns pentru că a rănit dragostea lui Dumnezeu - şi durerea Iui Adam, zice Sfantul Siluan, era adâncă precum marea, atunci când Cain l-a ucis pe fratele său Abel.

Trăind în această lume în care. din pricina împărtăşirii din pomul cunoştinţei binelui şi răului, binele se amestecă cu răul, lumina se amestecă cu întunericul, omul. ca să ajungă să se împărtăşească din nou de viaţa dumnezeiască, are nevoie să îşi întoarcă înapoi mintea la Adevăr, să îşi întoarcă înapoi faţa către Dumnezeu. Mintea noastră este, însă. foarte schimbătoare, şi procesul schimbării minţii e un proces ce trebuie să cuprindă întreaga noastră viaţă, pentru a ne ajuta. Incet-încet. să ţinem deschis duhul nostru, să poată Duhul lui Dumnezeu să adie peste inima noastră aşa cum se preumbla la facerea pământului, când pământul era „netocmit şi goi" (Facerea 1. 2).

Deşi suntem creştini, botezaţi în numele Sfintei Treimi şi cu taipul pecetluit cu „pecetea darului Duhului Sfânt”, totuşi, trăim departe de duhul acesta de-viaţă-dătător al poruncilor lui Hristos. Aşa că se pune întrebarea: Ce putem face. cum să trăim in duhul pocăinţei, ca mintea noastră să se poată treptat schimba şi să primească tot mai mult din Lumina dumnezeiască a lui Hristos Dumnezeul nostru?

Hristos şi-a început propovăduirea cu un cuvânt preluat de la Sfântul loan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”, dar este o aşa de mare diferenţă între cuvântul rostit de Sfântul loan Botezătorul şi aceiaşi cuv ânt rostit de Hristos Dumnezeul nostru, loan Botezătorul ştia că trebuie să-l facă cunoscut lumii pe Mesia şi că Mesia e Cel Care aduce împărăţia cerurilor. Hristos vine, însă, cu conştiinţa că El însuşi este împărăţia. Când spune: „Pocăiţi-va, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”, El spune: „Pocăiţi-vă, schimbaţi-vă mintea şi începeţi să înţelegeţi că împărăţia cerurilor este lângă voi, vă e la îndemână, o puteţi atinge, vă puteţi împărtăşi de ea”. Iar dacă nu intrăm în această schimbare a minţii, ne scapă printre degete şi această împărăţie, şi lucrarea concretă pe care Hristos voieşte să ne-o împărtăşească.

Dacă ar fi să fac o paralelă între zilele Sfântului loan Botezătorul şi zilele noastre, ar fi aceasta: aşa cum cei de pe vremea Sfântului loan l-au întrebat ce să facă ca să se mântuiască, aşa şi pentru noi Dumnezeu a iconomisit să avem duhovnici. Cei care nu au un povaţuitor şi vor sâ aibă, să îşi caute un duhovnic, iar cei care au duhovnic să meargă la el, cum au mers odinioară oamenii la loan Botezătorul, şi să-l întrebe ce să facă.

Şi chiar dacă cuvântul pe care s-l dă duhovnicul nu pare deosebit, sau pare chiar banal, dacă îl veţi primi cu credinţă, din perspectiva schimbării minţii, el va lucra in voi încet-încet lucrarea pocăinţei. Şi această lucrare a pocăinţei poate să ducă sufletul şi pe tărâmul lacrimilor, şi pe tărâmul zdrobirii inimii, şi la simţământul de a se vedea păcătos înaintea lui Dumnezeu - sunt diferite hotare între care poate să umble sufletul celui ce se pocăieşte înaintea lui Dumnezeu; important este însă să conştientizăm acest început al pocăinţei care este cuvântul primit în mod conştient de la duhovnic.

Cei care primeau cuvântul Sfântului loan se străpungeau la inimă şi se botezau, şi astfel erau pregătiţi să-L primească pe Mesia Mântuitorul. Aşa şi Apostolii loan şi Andrei s-au dus de la Botezător la Hristos, l-au părăsit pe loan şi l-au urmat lui Hristos pentru că doreau sâ se împărtăşească de viaţa cea nouă adusă de El.

Noi nu mai avem nevoie de botezul iui loan fiindcă suntem deja botezaţi în Hristos, dar totuşi, ca act liturgic, aş putea spune că rugăciunea duhovnicului, pe de o parte, şi rugăciunea noastră de pocăinţă, pe de altă parte, sunt cele care primenesc acest duh al pocăinţei, ca să nu se stingă şi să îşi dea roadele la vremea cuvenită în viaţa noastră.

Aşadar, un cuvânt cât se poate de concret despre pocăinţă, fără să pierd linia esenţială, ar fi: cei care vor să înceapă la un nivel mai conştient această lucrare lăuntrică de schimbare a minţii, de trăire tot mai constantă, permanentă cu Hristos Dumnezeul nostru, să înceapă prin a merge la duhovnic şi a-i cere cuvânt ce să facă. Cei care sunt călăuziţi duhovniceşte au parte de o mare binecuvântare, fiind întrarmaţi cu această lucrare a vieţii celei noi, a pocăinţei, în inima lor înaintea lui Dumnezeu.

De multe ori întâlnim în rugăciunile Bisericii formulări ale pocăinţei ca „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”, „Uşile pocăinţei deschide mie” sau rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care exprimă esenţialul acestui duh de pocăinţă: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie, al grâirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul întregii-cugetări, al smeritei cugetări, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa, Doamne, dă-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veci. Amin” - şi multe altele. Omul care citeşte rugăciuni sau participă la slujbele Bisericii întâlneşte, mai ales în perioada Triodului, multe astfel de formulări ale pocăinţei, prin care Biserica caută să înnoiască şi să primenească în noi duhul de pocăinţă, ca „duhul să nu se stingă”.

Aşadar, atunci când schimbarea minţii se întăreşte în adâncul inimii, omul conştientizează viaţa cea nouă pe care Hristos Dumnezeu ne-a adus-o. Şi care este această perspectivă nouă pe care Hristos ne-a împărtăşit-o? Pun această întrebare pentru că noi, de multe ori - aceasta am văzut-o şi în viaţa mea, şi a celor pe care îi duhovnicesc trăim ca şi cum Dumnezeu nu există. Viaţa noastră, în multe momente ale ei, este o viaţă din care Dumnezeu este absent. Atunci, lucrarea pocăinţei sau a schimbării minţii este ca noi, încet, încet, să intrăm şi să trăim tot mai mult în atmosfera pe care ne-o împărtăşeşte Hristos, ca viaţă a Lui.

Toată învăţătura Bisericii mărturiseşte că Hristos S-a întrupat pentru ca noi să devenim fii ai lui Dumnezeu, să ne aducă izbăvirea de moarte, de păcat şi să ne împărtăşească viaţa Sa dumnezeiască. El S-a făcut „Fiu al Omului”, a ales calea aceasta a smereniei, S-a deşertat pe Sine de toată slava dumnezeiască şi S-a făcut asemenea nouă până intr-atât încât omul nu-L mai putea recunoaşte, nu mai putea să facă diferenţa, să zică: „Uite, Acesta este Dumnezeu!”.

Părintele Dumitru Stăniloae surprinde în Dogmatica lui faptul că lucrarea de mântuire este strict legată de Persoana lui Hristos. El spune aşa: „în creştinism nu se poate vorbi propriu- zis de o «învăţătură mântuitoare», şi nu ne mântuim printr-o lege, nici măcar prin legea Vechiului Testament, ci prin Persoana lui Iisus Hristos. El este «sfârşitul legii» (Romani 10, 4). De aceea El se şi numeşte «Mântuitorul». (...) Persoana lui Hristos ca Dumnezeu şi om” (Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, adaug eu) „este totul pentru că nu e statică” (vedeţi, de aceea am vrut să leg porunca aceasta a Apostolului Pavel, „duhul să nu-l stingeţi”, de viaţa nouă pe care ne-a adus-o Hristos, pentru că Persoana lui Hristos nu este statică) şi, continuă Părintele Dumitru Stăniloae, „pentru că nu Şi-a epuizat realitatea Ei în actele Sale mântuitoare în cursul vieţii pământeşti”, cât a trăit Hristos pe pământ. Căci, aş îndrăzni să dezvolt eu, cei 33 de ani şi jumătate cât a trăit Hristos pe pământ l-au limitat şi nu şi-a putut împărtăşi toate actele de iubire, tot ce a vrut să împărtăşească cu noi, oamenii. Aşa că această lucrare se continuă şi după ce Hristos S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. De aceea, „Hristos Cel răstignit şi înviat, iar nu moartea şi învierea ca teme theologice, constituie centrul theologiei.

Revenind la subiectul pocăinţei, vedem că duhul de pocăinţă izvorăşte numai din Viaţa cea nouă pe care ne-a adus-o Hristos. Părinţii numesc pocăinţa în mai multe feluri: „naştere din nou”, „ al doilea Botez”, „baie a lacrimilor"' in care sufletul se curăţeşte de întinăciunea păcatului. Ea reface legătura de iubire dintre om şi Dumnezeu, ea dăruieşte sufletului nădejdea mântuirii, şi sufletul se simte ocrotit de dragostea lui Dumnezeu, purtat pe braţe de dragostea dumnezeiască, insă toate acestea pot fi trăite numai dacă omul rămâne deschis, dacă are această lucrare a schimbării minţii ca stare continuă, ce se înnoieşte şi creşte.

Sfantul Simeon Noul Teolog are un chip foarte frumos de a explica această stare duhovnicească, din experienţa Luminii necreate, pe care, când voia să o păstreze pentru sine, o pierdea. Şi a reuşit să o păstreze doar atunci când a început să înţeleagă că pentru Dumnezeu trebuie sa rămâi tot timpul deschis: e ca şi cum ţii palma deschisă şi o rază de lumină cade pe patina ta; te bucuri de ea, dar dacă închizi palma ca să o prinzi, ai pierdut-o. La fel este şi cu schimbarea minţii ca lucrare continuă, lucrare în care „duhul nu se stinge” această deschidere permanentă în care ÎI lăsăm pe Dumnezeu să ne spună orice, şi acel otice nu e altceva decât mântuirea noastră.

Mie mi se pare că porunca „duhul să nu-l stingeţi” e o poruncă foarte grea, poate una dintre cele mai anevoioase, pentru că ea cere un cumul de virtuţi - şi trezvie, şi statornicie, şi conştientizarea că în fiecare moment ai vieţii noastre trebuie să facem o aiegere între voia iui Dumnezeu şi toate cele pe care lumea ni le pune înainte. Din păcate, noi de multe ori ne lăsăm păcăliţi să ne îndepărtăm de dragostea iui Hristos, dar prin pocăinţă avem posibilitatea reînnoirii, reîntoarcerii ia comuniunea de iubire cu Hristos Dumnezeul nostru.

Şi ce ne învaţă adevărata cultură a pocăinţei, a vieţii duhovniceşti? Ca în momentele cele mai dificile ale vieţii noastre, în crizele cele mai acute, să trăim tot cu Hristos, să nu ne depărtăm de Hristos, indiferent de încercările prin care trecem. Fiindcă Hristos, când S-a întrupat. S-a unit cu noi. El nu voieşte să Se despartă de noi, dar ne-a creat fiinţe libere şi cinsteşte libertatea omului; ne lasă nouă această alegere ca să fim veşnic împreună cu El. Nu ne forţează să împărtăşim o veşnicie cu El intr-un chin sau intr-o suferinţă, ci voieşte ca şi noi, la rândul nostru, să avem această dare de sine şi încredinţare a noastră în dragostea iui Dumnezeu. El nu sc desparte de noi şi nu S-a dezis de noi niciodată, pentru că ne-a asumat veşnic în dragostea Lui dumnezeiască.

Cei care L-au iubit pe Hristos si L- au urmat până la capăt au ajuns capabili să poarte în sine toată tata mi Hristos. Aşa se face că, de pildă, Sfântului Siluan Athonitul i-a dat experienţa duhovnicească să guste din înseşi chinurile veşnice ale iadului, pe care şi Hristos le-a gustat înainte să le biruiască. Când era zdrobit, Siluan l-a cerut direct lui Hristos cuvânt, fiind de aproape cincisprezece ani în această stare de încercare. Când se ruga. vedea duhurile rele; odată, când a vrut să se închine, un drac mare s-a pus între el şi icoana lui Hristos, dar Siluan nu l-a lăsat să bruieze legătura dintre el şi Hristos. El s-a aşezat pe scăunel şi a zis:Doamne. Tu vezi că eu aş vrea să mă închin, dar nu pot, acest drac nu mă lasă să mă închin Ţie şi icoanei Tale". Atunci Hristos i-a spus: „Cei mândri pururea pătimesc de la draci". Şi când Siluan s-a smerit şi a întrebat: „Doamne, ce să fac ca să mă mântuiesc?”, a primit de la Hristos cuvântul acesta: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Cuvântul acesta e cuvânt mângâietor şi mântuitor şi pentru noi, cei care trăim o viaţă aşa de haotică, aşa de sfâşiată, aşa de fragmentată, aşa de îndepărtată de Dumnezeu, aşa de plină de deznădejde... Nu trebuie să uităm că toată cultura pocăinţei ne învaţă cum să păstrăm legătura de iubire cu Persoana lui Hristos, astfel încât „să trecem prin foc şi prin apă", cum zice Prorocul David, dar Hristos să ne ..scoată Sa odihnă" (cf. Psalm 65.), să lucreze mântuirea în viaţa noastră.

Şi pentru că vă vorbeam despre cum ar trebui să înţelegem schimbarea minţii în zilele noastre, aş vrea să mai vin cu un exemplu concret. E clar că Hristos S-a apropiat de noi ca să ne ridice de unde suntem. Deci, începutul schimbării minţii, al pocăinţei ar putea fi pentru unul - „nu te mai uita la calculator”; pentru altul - „nu te mai juca”; pentru altul - „nu mai judeca”; pentru altul - „mergi la biserică”; iar pentru altul - „iartă pe cei ce îţi greşesc”. Trebuie să avem conştiinţa unui început al pocăinţei, aşa cum şi Părinţii aveau această conştiinţă a începutului pe care voiau să îl pună cu Dumnezeu înaintea Lui, şi de aceea cereau: „Dă-mi, Doamne, să pun început bun pocăinţei mele”. Şi Părinţii dau mărturie că omul, dacă pune în fiecare zi început bun vieţii lui, sporeşte în lucrarea de pocăinţă.

Dar, din experienţa mea de duhovnic, omul zilelor noastre e suprasaturat şi suprasolicitat, şi atunci nu mai are resurse să înceapă o lucrare de pocăinţă. Pe de o parte, dacă vrem să simţim mai mult lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, trebuie să fim conştienţi că e nevoie să facem o alegere, şi să fim maturi în alegerea pe care o facem. Pe de altă parte, nu ne putem duce cu sufletul plin la Dumnezeu. Nu poţi să umpli paharul cu apă dacă este deja plin cu altceva. Trebuie să golim ceva din fiinţa noastră, din timpul nostru, din energia vieţii noastre, ca să-I redăm lui Dumnezeu un mic spaţiu pentru a începe lucrarea de schimbare a minţii.

Pentru aceasta trebuie să vedem care sunt disponibilităţile noastre; dacă nu conştientizăm ce am putea să jertfim în cursul unei zile ca să-l facem spaţiu lui Dumnezeu, atunci viaţa o să ne umple toată ziua. O să ne trezim că a trecut ziua şi nu am putut să-I dăm lui Dumnezeu nici măcar un minut, poate, din viaţa noastră - şi atunci viaţa ne trăieşte pe noi. Dar dacă conştientizăm că sunt momente în cursul unei zile când am putea să disponibilizăm ceva din noi pentru Dumnezeu, acesta poate să fie un început concret de renunţare.

In final, cred că dacă noi, la măsura fiecăruia, păstrăm viu duhul de pocăinţă, trăim în duhul adevărului, conştientizăm această viaţă nouă pe care Hristos vrea să ne-o împărtăşească, toate lucrurile acestea vor umple şi vor îmbogăţi fiinţa noastră - stare care, de fapt, e starea de bucurie. Când e gol şi sărac, omul nu se poate bucura.

Hristos, pe Muntele Fericirilor, a spus: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi” (Matei 5, 12). E o stare de plinătate şi de extaz. Dar nu ne putem bucura dacă nu am învăţat mai întâi măcar să ne plângem înaintea lui Dumnezeu, dacă nu am reuşit să ne plângem cu adevărat păcatul.

Vă mulţumesc că aţi avut răbdare cu mine şi vă cer iertare pentru că am avut curajul să mă prezint înaintea frăţiilor voastre aşa cum sunt. Iertaţi-mă!

Conferinţă ţinută la Bucureşti, 5 aprilie 2016.

Arhimandritul Melhisedec Ungureanu

Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti"

 

Pe aceeaşi temă

07 Mai 2018

Vizualizari: 912

Voteaza:

Pocainta - bucuria din lacrima 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE