FĂRĂ ÎNDOIALĂ, DRAGOSTEA ESTE ÎMPĂRĂTEASA VIRTUŢILOR. DAR SE POATE SPUNE, DE ASEMENEA, CĂ ŢELUL MONAHISMULUI ESTE POCĂINŢA. MlE MI SE PARE CĂ NOI AUZIM EXTREM DE DES DISCUŢII DESPRE DRAGOSTE, ÎN LOC SĂ CUGETĂM LA POCĂINŢĂ.

Eu nu cred că pocăinţa poate fi despărţită de dragoste. Inaintea noastră, a creştinilor, stau multe probleme. Noi trebuie să ne aflăm în duhul rugăciunii şi în acelaşi timp să fim gata să îi slujim aproapelui. Noi trebuie să îl iubim pe Dumnezeu cu toată mintea, cu toată inima, cu tot cugetul şi în acelaşi timp trebuie să îl iubim pe aproapele. In aceasta şi constă greutatea existenţei omeneşti. Nimic din toate acestea nu poate fi atins numai prin puterea noastră. A iubi în general devine posibil numai datorită harului lui Dumnezeu. Una dintre primejdiile pe care eu le-am descoperit pentru mine în viaţa monahală, este să cred că ceea ce fac eu, mă mântuieşte. Numai Dumnezeu ne mântuieşte, independent de ceea ce facem noi; independent de câte rugăciuni rostim noi; independent de meticulozitatea cu care respectăm ritualul. Dacă toate acestea nu sunt făcute din dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, nu au nicio valoare, pentru că în acest caz, tot ceea ce facem, facem din îngâmfare. Noi îi putem dispreţui pe fraţii noştri, iar apoi, întorcându-ne, să ne împărtăşim sau să slujim Dumnezeiasca Liturghie, chiar fără să ne dăm seama de ceea ce facem.

Eu cred că majoritatea dintre noi nu ne dăm seama de responsabilitatea noastră şi de chemarea de a ne iubi unul pe celălalt. Ar trebui să-i întrebăm pe membrii obştii noastre: E adevărat că primul lucru, care vă vine în minte când vă treziţi dimineaţa, este acesta: eu vreau să Il iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, şi pe aproapele ca pe mine însumi? Ingăduieşte-mi, Doamne, să fiu instrumentul dragostei Tale! Ingăduieşte-mi să Te văd pe Tine în fiecare om pe care îl întâlnesc! In loc să auzim despre dragoste extrem de des, eu cred că auzim despre ea foarte rar. Dragostea nu este ceva sentimental, nu este o emoţie. Dragostea este o atenţie fină şi o grijă profundă faţă de celălalt.

Unii fraţi mi-au povestit despre acea luptă pe care o au ei trăind aici. Şi, bineînţeles, fiecare dintre noi caută pricinile acestei lupte în afara sa, în loc să le caute în sine însuşi. Toţi suntem foarte con-centraţi asupra noastră. Dacă fiecare din obşte este atât de concentrat asupra sa, 24 de ore din 24 ne vom ciocni unul de altul.

Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, pocăinţa este schimbarea radicală a orientării vieţii noastre, ceea ce înseamnă că eu mă schimb, trecând de la atenţia şi grija neîncetată faţă de mine însumi la atenţia şi grija totală faţă de Cine este Dumnezeu şi ce voieşte El. Aşa că, dacă noi ne aflăm în stare de pocăinţă, neîncetat iubim, neîncetat slujim aproapelui nostru.

Odată, când aveam nişte probleme cu unul dintre monahii din mănăstirea mea, am fost întrebat cu sarcasm:

- Ce mai faceţi, batiuşka? Probabil, ultimele trei nopţi după conflictele pe care le-aţi avut, le-aţi petrecut în rugăciune pentru acest om?

Şi eu am răspuns:

- Din păcate, nu.

- Bineînţeles că nu, mi-au spus, pentru că vă iubiţi pe sfinţia voastră mai mult decât îl iubiţi pe el.

Cât de des ne jertfim noi pe noi înşine şi interesele noastre pentru acei oameni care ne supără? Nici măcar nu gândim aşa, pentru că suntem prea preocupaţi să ne gândim la noi înşine. Când vorbim despre dragoste, oamenii se simt incomod, pentru că ei au experienţa sentimentului lumesc care se numeşte dragoste, dar care nu este dragoste. Şi de aceea, când oamenii aud cum monahii vorbesc despre dragoste, ei asociază aceste discuţii cu experienţa lumească pe care ei o cunosc şi văd o contradicţie clară. Domnul lisus Hristos, în timpul vieţii Sale pământeşti, L-a iubit pe Dumnezeu Tatăl cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul Său. Pe de altă parte, El a fost mereu accesibil fiecărui om. Şi acesta este acel mod de viaţă, pe care şi noi suntem chemaţi să-l ducem: să fim ascultători faţă de voia Tatălui şi pe fiecare să-l punem mai presus de noi înşine.

Noi înţelegem toate acestea cu mintea. Dar le înţelegem cu adevărat? Dacă Domnul ar veni acum aici, ce credeţi că I-am putea spune noi? Cât de banale ar fi toate scuzele, pe care noi I le-am oferi! Ce I-am putea spune Lui? Căci El m-ar chema la Sine şi m-ar întreba:

- Ce se întâmplă cu fratele acela? Iar eu doar aş răspunde nedumerit:

- Nu am idee.

- Când ai vorbit ultima oară cu el?

- Păi, nu am vorbit deloc cu el...

Ce aş mai putea aştepta decât ca Domnul să spimă: „Nu-i asta o nebunie?!"

Poate că eu trăiesc pe altă planetă; poate că voi, în realitate, înţelegeţi în viaţa monahală ceva ce eu nu înţeleg sub nicio formă. Dar eu nu înteleg cum vă citiţi voi rugăciunile înainte de culcare şi nu simţiţi durerea fraţilor voştri care se află în luptă. De fiecare dată, când un monah din mănăstirea mea se zbate în lupta duhovnicească, eu lupt stând alături de el, pentru că înţeleg că el a pierdut telul, şi Dumnezeu m-a pus pe mine acolo pentru ca eu să îl ajut pe el să îl vadă din nou. Dar, oare, există asemenea căpitani de vase care stau la cârmă cu capul în jos, lăsând vasul să meargă la voia întâmplării? In orice moment al timpului, căpitanul trebuie să ştie unde se află fiecare membru al echipajului, încotro merge vasul şi ce obstacole va întâmpina.

Cineva m-a întrebat astăzi dacă au rămas în lume oameni care pot săvârşi îndrumarea duhovnicească. Toţi ne putem oferi unul altuia îndrumare duhovnicească.

Bineînţeles, nu îi este dat fiecăruia harul de a îndruma viaţa duhovnicească a celuilalt, dar fiecare dintre noi este pus de Dumnezeu ca, prin viaţa lui creştină, să fie un exemplu pentru oamenii care ne înconjoară.

Dacă îmi îngăduiţi, vă voi da un exemplu despre ceea ce este dragostea. Intr-un schit egiptean, era o femeie-monahie pe nume Isidora. Ea vieţuia într-o mănăstire, în care erau 40 de monahii. Pe scara ierarhică a mănăstirii, nu era decât soră. Ani în şir a lucrat la bucătărie şi îşi acoperea capul cu o bucată de pânză de sac. Monahia nu primea şi nici nu căuta niciun fel de cinste şi slujea tuturor surorilor cu bucurie. Mânca numai ceea ce rămâ nea în ceaune şi în farfurii după ce se termina masa de obşte.

Monahiile o numeau toantă şi râdeau de ea, pentru că era cam prostuţă. Tot lucrul la care era ea bună era salahoria. Unele monahii aruncau în ea cu mâncare, o băteau peste faţă ca să îşi bată joc de ea, pentru că Isidora nu avea ceea ce trebuie pentru a fi o monahie. Ea nu era deşteaptă. Şi, cu toate acestea, ele nu ştiau cine era ea în realitate.

Un stareţ-monah a venit dintr-o mănăstire vecină, care era pe celălalt mal al râului şi a spus că într-o noapte a avut o revelaţie. Dumnezeu i-a spus: „Tu crezi că tu eşti monah? Tu crezi că tu eşti evlavios? Pe malul celălalt al râului este o femeie-monahie, care este mai bună decât tine şi decât toţi ceilalţi". Venind în mănăstirea de maici, stareţul a rugat-o pe egumenă să îi arate toate monahiile, pentru că printre toate surorile el voia să o găsească pe aceea despre care i se vestise. Şi, când la ordinul egumenei toate cele 40 de monahii au trecut prin faţa ochilor acestui stareţ, el a exclamat:

- Dar ea nu este printre ele! Eşti convinsă că mi le-ai arătat pe toate monahiile?

Egumena a răspuns:

- Da, pe toate, în afara unei toante care face treabă la bucătărie, dar ea nu reprezintă nimic.

- Adu-o! a cerut stareţul.

Când Isidora a intrat, stareţul a căzut la podea şi a început să o roage să îl binecuvânteze. Dar ea nu s-a purtat aşa cum ne purtăm noi în asemenea situaţii: „Iată, în sfârşit a venit şi vremea mea!" Ea a spus:

- Nu, eu trebuie să cer binecuvântarea ta.

Toate monahiile au fost uimite. Ele erau atât de concentrate la ceea ce făceau ele şi la cine erau ele, încât scăpau din vedere dragostea care trebuia să vieţuiască printre ele.

Iar în dimineaţa următoare Isidora nu a mai fost în mănăstire; ea voia ca Dumnezeu să recunoască meritele ei, nu surorile.

Voi nici măcar nu ştiţi că poate printre voi există o asemenea Isidora. Poate că printre voi există un om care, atunci când toţi dormiţi, nopţi la rând se roagă pentru voi. Şi cu aceste rugăciuni vă mântuiţi, cu rugăciunile acestui om, care îi iubeşte pe ceilalţi şi nu pe sine. Suntem atât de încuiaţi în noi înşine!

De ce nu vă puteţi ruga? Răspunsul la această întrebare este simplu: pentru că nu iubiţi. Pentru că, dacă vă rugaţi fără iubire, vorbiţi voi singuri cu voi înşivă, întrucât celui mândru Dumnezeu îi stă împotrivă şi nu există mândrie mai mare ca iubirea faţă de sine.

Sfântul Ioan Teologul spune: „Dumnezeu este iubire" (1 Ioan 4, 8). Omul nu poate exista fără Dumnezeu. Şi, dacă voi nu veţi iubi, în voi nu poate fi Dumnezeu. Din această pricină cea mai mare parte dintre noi suntem nişte exemple slabe a ceeaj ce înseamnă să fii om.

Trebuie să ţinem minte că iubirea de sine nu este iubire. Iubirea de sine, în realitate, este ură fată de sine, pentru că, atunci când te iubeşti, te distrugi pe tine însuţi. Şi după aceea ne mirăm de ce totul în viaţa noastră duhovnicească se destramă...

Schiarhimandrit Ioachim (Parr)
Convorbiri pe pământ rusesc, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Convorbiri pe pământ rusesc"

• Dragostea
  Publicat in : Morala
• Dragostea, iubirea, fericirea
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: