Următoarea întâmplare a pricinuit primul meu contact cu bogăţia duhovnicească a părintelui Arsenie, care era simplu, dar sfinţit.
Trecuseră doar câteva zile de când venisem din lume, când, deodată, îl aud pe bătrânul Arsenie că îmi spune:
- Vino, micuţule, să te învăţ să faci rugăciune! Eu nu ştiam nimic despre Rugăciunea minţii.
- Vino la mine la chilie!, mi-a spus el din nou.
Dar chilia lui era mică ca un mormânt. Cum să încăpem amândoi? De aceea mi-a spus:
- Eu voi sta în picioare pe podea, iar tu vei sta tot în picioare, dar pe scândurile patului. Vom coborî mintea noastră în inimă şi vom spune „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Şi să vedem ce se întâmplă. Ai înţeles?
- Am înţeles.
- Dar ia aminte, cu mintea să spui, nu cu gura. în picioare şi tu şi eu. Să fii atent să nu moţăi!
- Nu, nu voi moţăi.
Eu mă străduiam să înţeleg ceva din Rugăciunea minţii, dar nu reuşeam. Mă sileam, dar mintea mea cutreiera peste tot. După puţin timp părintele Arsenie mă întreabă:
- Ai simţit ceva? Simţi Harul lui Dumnezeu?
- Nu, părintele meu.
- Afarăăă! De atâta timp să te rogi şi să nu simţi nimic? Mie mi s-a făcut inima atât de luminoasă şi plină de bucurie, iar tu, nimic? Ce eşti? Animal? Ce faci?
- Nici eu nu ştiu ce fac.
Era atât de simplu şi de sfinţit, încât credea că oricine poate ajunge la stările lui înalte în care simţea Harul oricând se ruga. însă aşa ceva nu era uşor de ajuns. Credinţa sa neclintită şi ascultarea sa „de oţel" faţă de Stareţul Iosif l-au umplut de harisme duhovniceşti. Cum să-l ajungă cineva?
Apoi mi-a spus tăios:
- Hai, mergi la chilia ta şi acolo să spui Rugăciunea!
Am plecat la chilia mea, care se afla alături, şi acolo am început să rostesc cu voce tare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Indată însă părintele Arsenie mi-a bătut în perete zicându-mi:
- Nu cu gura, ci cu mintea să te rogi, pentru că mă deranjezi.
Eu însă nu puteam aşa, fiindcă mintea mea zbura. Cuvântul lăuntric nu lucra, iar mintea îmi cădea în amorţeală. Şi pe deasupra mă mai lupta şi somnul. Nu puteam nici să mă mişc în acea chilie care era ca o colivie, ca să mă lupt cu somnul. Mă temeam ca nu cumva, din pricina moţăielii, să cad şi să mă lovesc. Pentru a rămâne treaz am început să rostesc Rugăciunea în şoaptă.
Dar bătrânul Arsenie până în clipa când a murit, la nouăzeci şi şapte de ani, a avut un auz foarte ascuţit, ca al unui copil mic. Aşa că mă auzea chiar şi atunci când rosteam în şoaptă Rugăciunea. Mi-a bătut din nou în perete, iar eu am înţeles că vrea să-mi spună ceva.
- De ce vorbeşti?, m-a întrebat el.
- Ah, Dumnezeul meu!, am spus eu. Iartă-mă, părinte! M-am întors la chilie şi am început să fac rugăciune cu cuvântul lăuntric ca să nu-l deranjez pe bătrân, dar mintea mea nu se mişca spre rugăciune, ci se împotmolea. începuse să mă prindă iarăşi moţăiala. Pentru aceasta am fost nevoit să o şoptesc foarte uşor. Dar bătrânul tot mă auzea. Din nou mi-a bătut în perete.
- Ţi-am spus! Cu mintea.
A doua zi i-am spus Stareţului, iar el mi-a zis:
- Rosteşte-o în şoaptă, fiul meu! Cândva vei creşte şi tu duhovniceşte. La privegherea ta să faci opt ore de rugăciune, în timp ce noi facem zece-douăsprezece ore. Tu eşti o păsărică mică. încă nu îţi punem samar. Când îţi vom pune şi ţie samar, vei face şi tu zece-douăsprezece ore de rugăciune.
Inchipuiţi-vă ce bogăţie duhovnicească au câştigat aceşti titani ai duhului! Douăsprezece ore de rugăciune în fiecare zi! Cum puteam să ajungem noi, cei mai tineri, la aceste măsuri? Aşa ceva numai în Vieţilor marilor Asceţi se mai întâlneşte.
La început am întâmpinat multe greutăţi în rugăciune. Nu puteam pronunţa deloc Numele lui Hristos. Mi se părea că mintea îmi înţepenea cu totul, iar cuvântul lăuntric nu era lucrător deloc. Nici măcar „Doamne" nu puteam să spun. Mă străduiam din răsputeri, dar rugăciunea nu înainta. „Ce se întâmplă?", mă întrebam eu.
- Nu te mâhni, fiul meu!, mi-a spus Stareţul. Stăruieşte doar în această lucrare. Loveşte şi se va sparge. Este coaja. Trebuie să spargi coaja omului celui vechi. întocmai cum sămânţa, care este în pământ şi începe să scoată lăstar, sparge scoarţa pământului, care este uscată şi dă vlăstari. Iar dacă dă vlăstari, va creşte, va înflori şi va da rod. Şi atunci te vei bucura, desfătându-te de roadele Duhului. Şi ţi se va aprinde apoi dorinţa de a gusta mai multe roade şi de a te desfăta duhovniceşte mai mult.
Vă voi istorisi cu simplitate şi în câteva cuvinte ceea ce, timp de doisprezece ani, cât am stat lângă Stareţ, am auzit, am învăţat şi am trăit.
Stareţul, încă din primele zile ale venirii mele acolo, a început să-mi lăstărească voia, pentru a mă vindeca de egoism. La fnceput gândurile de mândrie mă făceau să mă împotrivesc sfaturilor Stareţului. Egoismul începuse să protesteze: „De ce să-mi spună mie asta? De ce să-mi facă mie ailaltă? De ce să-mi vorbească tăios?". Repede însă am înţeles cursa pe care mi-o întindea diavolul şi prin care voia să-mi strice legătura mea cu Stareţul, povăţuitorul şi dascălul meu. Mi-am dat seama că, dacă îmi taie legătura cu el, îmi întrerupe alimentarea duhovnicească cu Harul lui Dumnezeu, care se dă ucenicului prin Stareţ.
I-am spus îndată Stareţului despre aceasta, iar el mi-a zis:
- Ascultă, fiul meu, aici ai venit ca să-ţi mântuieşti sufletul, să te lepezi de sine, să-ţi tai patimile şi să te smereşti. Ai venit ca să fii judecat, iar nu ca să judeci, nici pe stareţ, nici pe fraţi.
- Aşa este, am răspuns eu.
- Ştii ce sfaturi ne-au dat Părinţii athoniţi din vechime? Ştii care este învăţătura de bază a monahismului athonit? „Ai odihnit pe Stareţul tău? Ai odihnit pe Dumnezeu. Nu l-ai odihnit pe Stareţ? Nici pe Dumnezeu nu L-ai odihnit". Fiindcă pe Dumnezeu nu-L vezi, însă pe stareţ îl vezi. Prin urmare, tot ce faci pentru stareţ, la Dumnezeu se ridică.
Apoi a continuat să mă înveţe zicându-mi următoarele cuvinte luminate de Dumnezeu:
„...Avem o icoană pictată pe lemn, cu vopsele, şi pe care este zugrăvit chipul lui Hristos sau al Maicii Domnului sau al unui Sfânt. Tot ce facem acestei icoane se transmite prototipului; acolo merge fie cinstirea, fie necinstirea. Tot astfel şi în cazul monahului, stareţul este chip al lui Dumnezeu, reprezentant al Lui pe pământ, „în chipul şi în locul Său". Pentru ucenic, stareţul este mai presus chiar şi decât un episcop. Pentru alţii nu este nimic, dar pentru tine, care eşti ucenic, este totul.
Stareţul nu se odihneşte atunci când ucenicul său face ascultarea prin slujire, ci mai ales se odihneşte când face ascultare duhovnicească, supunerea în duh. Cu cât sporeşte mai mult, cu atât îl odihneşte mai mult pe stareţ. Şi această odihnire a stareţului este pentru ucenic binecuvântarea lui Dumnezeu".
Avva Efrem Filotheitul
Staretul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos
Cumpara cartea "Staretul meu Iosif Isihastul"
-
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie -
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Talcuire la Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.