Iubirea desavarsita es­te aceea care este in sta­re sa mearga pana la moarte si sa treaca prin ea pentru cei iubiti. Astfel, iu­birea adevarata este bar­ba­tie, este eroism, si nu simpla mo­liciune si petrecere in stari de satisfactie egoista. Iar eroismul din iubire este mult superior oricarui alt fel de eroism, cum ar fi de pilda cel din do­rin­ta de slava desarta, din dispe­rare sau din alte motive.

Iubirea care merge pana la a se lasa rastignita pe cruce este ce­ea ce da jertfei nobletea su­pre­ma, sublimul.

Invatatura dogmatica a Bi­se­ricii ne spune ca Fiul lui Dum­nezeu S-a intrupat si a mu­rit pe cruce pentru a implini ran­duiala dreptatii si manat de iu­birea divina pentru om.

In ca­drul acestei scheme a dogmei, se cuprinde insa atata a­dan­cime si bogatie de sensuri, in­cat nu poate fi epuizata de nici o viziune si de nici o descri­e­re omeneasca si nici de toate la un loc.

Explicatia dogmatica a acestor minunate fapte divine din mij­locul istoriei omenesti nu se mi­stuie prin unul sau doua-trei motive pe care mintea noastra es­te in stare sa le domine de­plin cu intelegerea. Cine poate in­telege deplin sfatul lui Dum­nezeu? Trebuie sa stea la baza in­truparii si jertfei Domnului o con­stelatie plenara de motive, de toate nuantele si adancimile, desi mintea noastra simplificatoare este silita sa le incadreze in cei doi termeni extrem de ge­ne­rali, dreptate si iubire.

Staruind, cu ajutorul lui Dum­nezeu, asupra unuia sau al­tuia din acesti termeni, s-ar pu­tea sa se gaseasca numai in el atata bogatie de motivatie a fap­telor mantuitoare ale Dom­nu­lui, incat sa ni se para ca ar a­junge singur sa le explice. A­ceas­ta insa nu constituie in nici un caz un indiciu ca nu-si are si ce­lalalt termen insemnatatea sa in motivatia intruparii si jert­fei de pe Golgota.

In acest articol voiesc sa insist putin in special asupra iu­bi­­rii ca motiv si ca explicatie a jert­fei si iubirii care au ridicat fra­mantarea omeneasca la gra­dul si la sensul de istorie.

Pentru care motiv (pentru ca­re motiv inca?) s-a savarsit ma­rea durere de pe dealul Ca­pa­tanii, ce simbolizeaza culmea incapatanarii omenesti in rau? Iata ce ne mai spune in a­ceas­ta privinta, spre o placuta mul­tumire si edificare a sufle­tu­­lui, o privire mai atenta in fi­in­ta iubirii. Iubirea desavarsita tre­buie sa mearga pana la moar­te, si cine are o iubire atat de desavarsita fata de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajun­ge sa fie declarata; ea trebuie a­ratata, se cere aratata. Dum­nezeu S-a suit pe cruce nu numai ca sa ne asigure cat de mult ne iubeste - si aceasta este ma­re lucru cand il stim sigur -, ci si pentru ca prin Sine iubirea Lui tindea sa faca maximum pen­tru noi. Desigur, aceasta nu Il supune pe Dumnezeu unei ne­cesitati, caci iubirea este to­tusi act de vointa. Iubirea in gra­dul suprem este aceea care per­sista chiar cand fiinta iubi­ta o huleste, o uraste si, in ura ei, o duce la cruce. Cel ce iu­bes­te desavarsit moare iubind chiar pe cel ce-l omoara. Moar­tea, in asemenea caz, nu este nu­mai o manifestare a grozavei d­e­caderi morale in care se afla omul, ci si ultima dovada care vine sa se ofere iubirii pentru a-si arata infinitatea ei, imposi­bi­­litatea de a fi supusa prin ce­va. Nesfarsirea iubirii, cand se in­talneste cu pacatul omenesc, fie il dizolva, fie este dusa la moar­te. Tertium non datur. Dar poate ca este necesar sa se in­tample si ultima latura a al­ter­­nativei pentru a-si arata iu­bi­­rea incredibila ei maretie si re­­zistenta. Triumful iubirii se a­rata parca mai mult prin moar­te. Cand invinge fara sa fie dusa la moarte, nu ni se a­ra­ta inca toata puterea ei. Iu­bi­rea care a trebuit sa suporte moar­tea si-a vadit mai mult bi­ru­inta decat cea care n-a avut o­cazie sa mearga pana acolo. In­finitatea iubirii, infinitatea pu­terii ei se arata in moarte, caci aici cel ce iubeste risca sau jert­feste totul si arata ca, daca ar avea nu o viata, ci ne­nu­ma­ra­te, pe toate le-ar jertfi pentru fiinta iubita.

Dar iubirea este unitatea de ma­sura pentru viata. Cu cat iu­birea este mai mare, cu atat via­ta este mai adanca, mai mul­t­a. Iubirea porneste totdea­u­na din surplus de viata; iar ne­pasarea ei fata de moarte es­te insasi constiinta suve­ra­ni­ta­tii vietii fata de moarte. Este un ma­re lucru pentru viata sa nu se simta umilita, coplesita, in­fri­cata de moarte. Atitudinea a­ceasta, de superba sfidare a mor­tii, nu se poate explica de­cat printr-o abundenta con­cen­tra­­re de viata in acest punct, prin­tr-o covarsitoare siguranta a neinsemnatatii mortii in fata vietii. Biruinta asupra mortii se ob­tine nu prin fuga de ea, ci prin revarsarea vietii peste ea.

Cine nu se simte mai fericit, cu mai multa bucurie de viata, iu­bind? Si cine n-a experiat ves­tejirea dorului de a fi si de a ac­tiva, cand nu are iubire fata de nimeni? Interesul fata de al­tii intretine gustul de a trai in noi, impreuna cu interesul ce ni-l poarta altii noua. Prin iubire traim si ne miscam si suntem. Deficienta de iubire roade zi de zi la temelia vietii noastre. Da­ca am avea iubire desa­var­sita unii fata de altii, n-am mai muri. Am trai vesnic si nu ne-am plictisi.

Iubirea lui Iisus Hristos s-a ur­cat pe cruce din pricina de­sa­var­sirii ei. Dar aceeasi de­sa­var­si­re, fiind suprema concentrare de viata, biruieste asupra mor­tii si altfel decat prin simpla sfi­da­­re a ei. Biruieste razbind, din­colo de moarte, la o noua via­ta. Jertfa supremei noblete, fi­ind manifestarea cea mai de­pli­na a iubirii nesfarsite, este prin insusi acest fapt o biruinta si­gura a vietii asupra mortii. Mor­mantul acceptat din iubire es­te semnul supremei in­cor­dari a vietii si izvorul inaltarii ei desavarsite. Prin moarte se cal­ca intr-adevar asupra mor­tii. Prin moarte biruieste viata.

Iubirea, prin urmare, face le­gatura intre moarte si in­vi­e­re. La inviere duce numai jertfa a­devarata, pentru ca numai moar­tea din iubire desavarsita es­te jertfa adevarata.

Calitatea acestei jertfe a­de­varate n-a avut-o decat Iisus Hris­tos, pentru ca numai El S-a la­sat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertandu-i si la­san­du-le deschisa calea man­tu­i­­rii, chiar savarsind ei aceasta fap­ta. De aceea numai El a in­vi­at. Desigur, ca sa fi putut iubi astfel, ca sa fi putut aduce o ast­fel de jertfa, trebuia sa fie Dum­nezeu. Iubirea desa­var­si­ta este una cu Dumnezeu.

Dar iubirea Lui, desfasurata in toata plinatatea ei in vazul lu­mii, pe Golgota, este singurul mij­loc si pentru mantuirea oa­me­nilor de pacat. Iubirea su­pre­ma nu este numai singura pu­tere care razbeste prin moar­te, ci si cea care deschide za­voa­rele sufletului nostru in­cu­iat in vraja raului. Unde iubi­rea nu poate face nimic, nu e­xis­­ta alta putere care sa mai poa­ta ajuta.

„Tot raul se savarseste prin in­chiderea eului in fata lui tu, in singuratatea sa. Iar cine vrea sa iasa din aceasta sin­gu­la­­­rizare cu adevarat pentru a in­­tra in relatie cu tu, cu Dum­nezeu si cu omul, nu o poate face altfel decat prin iubire.“ 1

Este insa o iubire care nu poate izvori de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iu­birea divina s-a apropiat cu toa­ta intensitatea ei de noi. Jert­fa aceasta s-a savarsit in cer­cul societatii omenesti, pentru oameni. Pe muntele in­ca­pa­tanarii omenesti s-a coborat duioasa, calda, suferind orice, iu­birea dumnezeiasca, pentru a-l dizolva. Invingand moartea, iu­birea divina invinge si pa­ca­tul in cei ce vor sa-si deschida su­fletul in fata lui Iisus Hristos si insasi aceasta revarsare a iu­bi­rii Lui in om, fiind suprema in­tensificare de viata, invinge si moartea din el.

Iubirea lui Iisus concentran­du-se intreaga in favoarea noas­tra, in interesul nostru, prin intrupare si prin moarte, ra­mane aproape de noi, asa cum iubirea si grija noastra ra­man, analogic, in jurul celui pen­tru care am facut mari jert­fe si am depus mari osteneli spre a-l scapa, ajuta si ridica.

Ea ne solicita in toata clipa vietii pamantesti sa ne deschidem inima, sa iesim din in­var­to­sarea egoismului si sa ras­pun­dem lui Iisus prin iubire. Ea staruie la usa sufletului, ne­va­zut, dar usor de simtit, asa cum staruie uneori cate o fiinta o­meneasca superioara care prin indelungata rabdare, su­fe­rind orice ofensa din partea noas­tra, ne iarta toate, ne pre­tu­ieste, ne incurajeaza, ne in­te­le­ge, stiind ca doar in felul a­ces­ta ne poate face mai buni si in nici un caz prin loviri mandre ale sensibilitatii noastre, deve­ni­ta excesiva prin pacat.

Scoaterea sufletului din izo­la­­re prin iubirea lui Hristos si a­sezarea lui in comuniune cu Dum­nezeu si cu semenii este una cu scoaterea lui la lumina.Omul impleticit in labirintul lui de planuri de dusmanie im­po­triva altora, omul incapabil de comuniune adevarata este in­tunecat in launtrul si pe fata lui. Poporul spune just de un om prietenos, nedusmanos, fa­ra ganduri ascunse, ca este om cu sufletul si cu fata deschisa. Es­te o lumina in el si pe fata lui, care se comunica si altora. Un suflet sincer si deplin des­chis nu poate avea insa omul de­cat intru Hristos, atarnand prin credinta cu fiinta lui in­trea­ga de Dumnezeu Cel deve­nit om. Numai atunci este in el o iubire care rezista atator pie­dici pe care i le ridica intrigile si invartosarile omenesti. Si cand se poarta intre oameni cu o astfel de iubire, sufletul si fa­ta lui nu mai sunt numai „des­chi­se“, ci luminate dinauntru de irizarile calde ale bunatatii si ale unei prezente de dincolo de fire in constiinta lui. Cine in­tra in raport cu tu, cu Dum­nezeu si cu omul adica, prin iubire „acela vine la lumina“2, pre­cum vine la viata. Iubirea, lu­mina si viata - impreuna cu a­devarul - sunt una.

In acest sens sunt Pastile sar­batoarea luminii: pentru ca ele serbeaza triumful iubirii. Si numai daca ne vom um­ple si noi de iubirea care nu alege si nu se tulbura de ni­mic, ne vom um­ple si de lumina. Altfel, totul ne ramane exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina In­vi­erii, dar nu vom simti nimic, in­tocmai ca un orb caruia i se vor­beste de lumina zilei. Nu­mai de vom fi intrat cu ade­va­rat, prin im­partasire cu Trupul Dom­nului, in comuniune de iu­bi­re cu El si cu semenii, vor fi Pas­tile si pentru fiecare din noi o biruinta a iubirii, a luminii si a vietii.

De ce ne indeamna doar cantarile bisericesti: "Sa ne luminam cu serbarea (praz­nuirea), si unii si altii sa im­bratisam; sa zicem fratilor si ce­lor ce ne urasc pe noi; sa ier­tam toate pentru inviere“.

Nu exista luminare fara im­bratisare.

Pr. Dumitru Staniloae, Cul­tura si duhovnicie

Note: 1 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
2 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.

.

• Smerenia
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului