Răbdarea. De multe ori, noi nu avem răbdare, dar nici nu înţelegem ce este răbdarea. Şi, cu toate acestea, este o mare virtute! Am auzit în Evanghelia din Lunea cea curată54, rostită la Pavecerniţă, că este descris sfârşitul lumii, sfârşitul istoriei, adică ceea ce numim A Doua Venire (pericopa se află atât în Evanghelia după Sfântul Evanghelist şi Apostol Matei, cât şi în Evanghelia după Sfântul Evanghelist şi Apostol Luca). In aceste istorisiri, Sfinţii Evanghelişti prezintă foarte frumos, cu puţine cuvinte, dar în imagini expresive, cum se va petrece sfârşitul lumii.

Desigur, citirea şi audierea acestor pericope creează impresia unui eveniment propriu-zis înspăimântător. Este prezentată o mare dramă, se pare că oamenii care vor trăi în acele clipe vor fi mult constrânşi. In cadrul acestor pericope, distingem două exprimări importante: cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 24:13) şi prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19). Cu alte cuvinte, Domnul le spune Ucenicilor, iar prin ei Bisericii întregi: Luaţi aminte, când vor veni aceste momente grele şi vă veţi afla în această stare de zăpăceală, de confuzie, de sufocare, un lucru să faceţi: ţineţi în interiorul vostru răbdarea! Cu această răbdare a voastră veţi putea să cercetaţi starea sufletelor voastre. Veţi dobândi, adică, sufletele voastre. Dacă nu aveţi răbdare, le veţi pierde pe toate.

De asemenea, se menţionează la începutul unei Epistole, foarte frumoasă şi practică, Epistola sobornicească a Sfântului Apostol lacov, un alt lucru ciudat: Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite. Deoarece încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea. Şi continuă: Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit (lacov 1: 2-4). In momentul în care credeţi că vă pierdeţi credinţa - vă moare copilul pe neaşteptate, sunteţi zdruncinaţi, vă distrugeţi fără să înţelegi acest lucru, sunteţi nedreptăţiţi de cei mai apropiaţi semeni ai voştri, vă îmbolnăviţi şi, una după alta, vin încercările într-un mod inexplicabil şi vă întrebaţi unde este Dumnezeu - tocmai în acel moment se află încercarea credinţei. Şi această încercare a credinţei - în momentul în care le pierdeţi pe toate! - lucrează răbdarea.

Iar această răbdare vă va conduce la lucrul desăvârşit; ea vă va ajuta să vă desăvârşiţi, să vă dobândiţi sufletele, să vă cercetaţi viaţa, să înduraţi până la sfârşit şi atunci să vă mântuiţi şi să ajungeţi la desăvârşire.

Virtutea răbdării, pe care de cele mai multe ori o invocăm mai ales pentru ceilalţi, ne este foarte necesară şi, deopotrivă, anevoioasă în lupta noastră. Răbdarea nu înseamnă acceptarea de nevoie a evenimentelor, pentru că nu putem să facem diferit. Ea nu este nici aşteptarea neliniştită, într-o oarecare măsură, a unei izbăviri dintr-o încercare prin care eventual trecem. Din contră, răbdarea este aşteptarea tainică a revelaţiei lui Dumnezeu în viata noastră, adică a arătării voinţei Sale în spaţii, timpuri şi condiţii pe care nu le susţine raţiunea şi firea noastră, este aşteptarea aducătoare de speranţă pentru transformarea credibilă a încercării în binecuvântare dumnezeiască.
Ni se petrece o încercare care ne depăşeşte. O tendinţă a gândirii noastre este să lăsăm armele şi să spunem: şi ce pot să fac eu ? Prin urmare, acceptăm în mod constrângător evenimentul, cu nădejdea că poate, după o zi pe alta, ceva se va întâmpla şi, într-un final, va veni izbăvirea aşa de spontan după cum ne-a vizitat încercarea. Aceasta este răbdarea de calitate mai joasă. Este o răbdare psihologică, care are valoarea ei, ajută, dar nu eliberează.

Insă, există răbdarea duhovnicească şi despre ea vorbesc cărţile bisericeşti şi gura infailibilă a lui Hristos. Această răbdare ne ajută să desluşim în spatele evenimentelor dureroase, în spatele condiţiilor dificile, în spatele celor strâmbe şi a dificultăţilor propriului nostru caracter, cu alte cuvinte, ne face să aşteptăm, în spatele greutăţilor pe care ni le provoacă fraţii, o anumită descoperire preţioasă a voii Iui Dumnezeu. Acest lucru cere răbdare. Faptul de a da, aşadar, un anumit timp evenimentelor, pentru ca ele însele să-şi dezvăluie identitatea şi raţiunea lor, taina lor, înseamnă răbdarea, adică faptul ca cineva să-L aştepte pe Dumnezeu. Mentalitatea faptului aici şi acum, care atât de mult este cultivată în zilele noastre, nu reprezintă o mentalitate creştină şi singurul lucru care se desfăşoară este cultivarea egoismului nostru şi dominaţia neliniştii55 în sufletul nostru. Dimpotrivă, noi punem împărăţia lui Dumnezeu în locul lui aici şi când doreşte Dumnezeu şi veşnicia în locul lui acum.
în felul acesta se comportă adevăratul creştin şi, în loc să încerce să cerceteze în mod determinant evenimentele prin acele întrebări exigente de ce? către Dumnezeu, le primeşte şi, fireşte, nu într-un mod patetic, ci într-unul realmente al unei consolări interioare, ca dar şi binecuvântări de la Dumnezeu. în consecinţă, prima virtute care transfigurează şi sfinţeşte timpul este virtutea răbdării. Această virtute se referă îndeosebi la legătura noastră cu Dumnezeu, cu şinele nostru şi cu evenimentele.
Indelunga-răbdare. Cea de a doua virtute este îndelunga-răbdare, adică faptul de a fi cineva îndelung-răbdător faţă de semenii săi, de a avea simţăminte de rezistentă şi de tolerantă faţă de ceilalţi.

Un sens [al acestui termen] este să acorde cineva durată de timp psihicului său, adică timp dispoziţiei sale interioare; iar cel de al doilea sens este să-i acorde psihicului său spaţiu. Noi vom lua prima interpretare: îndelunga-răbdare oferă legăturilor umane, ca un dar de mare preţ, timpul. Cineva ne face ceva, pe care-l considerăm rău? Ne provoacă o dificultate şi o supărare? Ne simţim nedreptăţiţi, amărâţi? Să-i dăm puţin timp sinelui nostru, poate că vom percepe şi un alt aspect în mod diferit. Să-i acordăm puţin timp şi fratelui nostru, cumva va putea şi el să-şi repare greşeala. Nu trebuie să rămânem la ceea ce s-a petrecut în clipa respectivă şi să pretindem imediat reglementarea şi rezolvarea chestiunii respective. Să dăm timpul ca răspuns la provocarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca dar: [cu alte cuvinte, să-i acordăm] timp fratelui nostru, timp şi sinelui nostru pentru fratele nostru. Acest fapt va da puţină dimensiune de veşnicie în interiorul nostru. Ne va ajuta, intr-un anumit mod, atât să ne liniştim, cât şi să reprimăm mişcările egoiste ale sinelui nostru, astfel încât să putem şi noi să-l acceptăm pe celălalt după cum el voieşte şi nu aşa cum noi dorim.

Acest lucru este îndelunga-răbdare.

+ Nicolae, Mitropolit de Mesogheia şi Lavreotica

De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Editura Egumenita

Cumpara cartea "De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei"

 

54 Este prima zi din Postul cel Mare. (n. trad.)
55 Sau a anxietăţii, (n. trad.)

• Rabdarea
  Publicat in : Pilda zilei
• Rabdarea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: