REÎNTOARCEREA LA ICOANA TATĂLUI DIN NOI (Fiul risipitor)
Evanghelia Duminicii de azi este marcată de o mare tristeţe, provocată de o plecare surprinzătoare, dar se încheie cu o mare bucurie, provocată de o revenire mult mai surprinzătoare. Este vorba despre „pilda Fiului risipitor" (Luca 15, 11-32). Plecarea celui mai mic fiu din casa părintească, rătăcirea acestuia prin lume, cheltuirea averii primite cu destrăbălaţii lumii, ajungerea într-o situaţie ruşinoasă la evrei, de păstor la porci, conturează chipul celui aşezat în neascultare. Toate plecările, care nu au asupra lor binecuvântare, toate sunt sortite eşecului. Plecarea din familie a copiilor, a soţului sau a soţiei, duc la rătăciri amare. Plecarea din şcoală, abandonul şcolar, au urmări grave. Plecarea din Biserică, din comuniunea mântuirii aduce după sine pierderea mântuirii sufletului. Gândul şi hotărârea de a se întoarce la tatăl, pe care îl părăsise, primirea cu iubire şi iertare de către tatăl său, aşezarea în bucuria comuniunii, dezvăluie eficienţa unor potenţe latente aflate în fiinţa omului, care activate, au darul de a-l recupera pe omul rătăcit.
Toate acestea ne prezintă un caz social, moral, religios, de o gravitate aparte, un caz de rătăcire, de înstrăinare de Dumnezeu, dar şi un mod de recuperare a unei vieţi
compromise.
Cauza plecării fiului din casa părintească are două aspecte: neascultarea şi ascultarea. Sunt cele două moduri prin care se realizează păcatul în om. Mai întâi, neascultarea de tatăl, cel care a investit multă iubire şi purtare de grijă faţă de fiii săi, asigurându-le o bunăstare suficientă pentru o viaţă decentă, dar şi o educaţie corespunzătoare, în normele unei morale corecte. Apoi, apare ascultarea de cine nu trebuia să asculte, ascultarea de propriile porniri spre tentaţii libertine, ascultarea de cel ce ispiteşte şi duce la pierzare pe cei care-i dau atenţie şi îl urmează în săvârşirea păcatelor. Tentaţia trăirii unei vieţi libertine, a unei vieţi pe cont propriu, pe principii moderne, fără „stresul" părinţilor, care părinţi îl provoacă mereu la o conduită şi o trăire decentă a vieţii, dorinţa de aventură, dorinţa de a ieşi din ascultarea părinţilor, sunt numai câteva din ispitele care, asemenea multor tineri, provoacă nonconformismul, rebeliunea, libertinajul. Toată această derulare de porniri libertine, alimentate de pasiunea trăirii unei vieţi în afara ascultării părinteşti, ne aduce în atenţie comportamentul lui Adam. Căderea primilor oameni a avut aceleaşi coordonate: neascultarea de Dumnezeu şi ascultarea de ispita diavolului. Păcatul ademeneşte prin plăcere, apoi aduce amarul şi regretul şi tulburarea vieţii. Experienţa vieţii în neascultare, în consumarea plăcerilor păcătoase, îl epuizează pe om, îl ruinează, îl aruncă la marginea societăţii.
Tânărul din evanghelie pleacă din casa părintească, având două averi mari, una materială şi alta spirituală. Averea materială şi-a convertit-o în bani, astfel putând să o poarte cu el. Averea morală a însemnat educaţia şi toată investiţia iubirii şi purtării de grijă a părintelui său, care investiţie, la un moment dat, îi va fi de mare folos, va fi pârghia de ridicare din moarte la viaţă.
Constatăm faptul că păcatul l-a scos pe fiu din ascultare şi din casa părintelui său, dar în acelaşi moment, l-a scos şi din sinea lui, din taina vieţii lui. Păcătosul nu mai trăieşte întru sine, ci trăirea lui se transferă în cosumarea păcatului. Beţivul nu mai este preocupat de sine ci doar de sursa consumului de alcool, desfrânatul trăieşte în căutarea satisfacerii dorinţei de desfrâu, hoţul caută mereu sursa de a fura, drogatul este preocupat numai să-şi procure drogurile. Iată cum păcatul îl scoate pe păcătos din familie; el nu mai trăieşte pentru grija şi cinstirea familiei sale. Păcatul îl scoate şi din propria sa viaţă şi-l aruncă în căutarea surselor de satisfacere a poftelor păcătoase. Prin păcat, păcătosul se exclude pe sine din iubirea tatălui, care tată este tocmai prezent întru el, în taina vieţii lui. Unde, este Tatăl? Intru mine, în sinele meu, în firea mea. Spune Iisus Mântuitorul: „Tu când te rogi, intră în cămara ta şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl tău care este în ascuns îţi va răsplăti ţie" (Matei 6, 6).
Deci, Tatăl este în ascuns, în cămara fiinţei mele, în chipul Său din mine. Tatăl mă aşteaptă în mine. Eu am plecat, prin păcat, în afara mea, dar Tatăl, prin chipul Său a rămas în mine, mă aşteaptă să mă întorc, mă aşteaptă la trăirea în comuniune întru sinele meu. Spune Mântuitorul că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17, 21). De ce? Pentru că acolo „înăuntrul vostru" se creează comuniunea împărăţiei lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel mărturisea că este plin de Hristos: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2,20). Revenirea în sine, întoarcerea acasă, primirea cu iubire şi cu iertare, descătuşează bucuria ospăţului unde se mănâncă „viţelul cel gras", adică Hristos Cel Euharistie, Cel care S-a dat pentru viaţa lumii, astfel ca, cel care mănâncă Trupul şi Sângele Lui să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică.
Consumarea păcatului provoacă o părută şi amăgitoare stare de voluptate, de plăcere, de anturaje, de comportamente controversate. Cât timp tânărul a dispus de bani, şi-a adunat mulţi prieteni profitori, şi-a satisfăcut multe plăceri păcătoase, „şi-a mâncat averea cu desfrânatele" (Luca 15, 30). Consumându-se averea materială, risipindu-se în plăceri păcătoase, tânărul a fost părăsit de prieteni, de falşii prieteni. Prietenul adevărat rămâne fidel în orice încercare a vieţii. Acei „păruţi a fi prieteni" au fost nişte profitori care au întreţinut fărădelegile tânărului posesor de bani, plecat de acasă, iar când s-au terminat banii, s-au risipit cu toţii. Cât timp a dăruit lumii cele lumeşti, lumea l-a primit, l-a răsfăţat, l-a satisfăcut. După terminarea surselor lumeşti, a banilor, a plăcerilor păcătoase, lumea l-a repudiat, l-a aruncat la marginea vieţii spre moarte, în ruşine şi dureri sufleteşti şi trupeşti. Vedem aici sugerate chinurile iadului. Omul păcătos ajunge în iad plin de pasiunile plăcerilor păcătoase. Chinul iadului, focul iadului, constă în faptul că păcătosul este mistuit de poftele păcătoase pe care nu le mai poate satisface, nu le mai poate hrăni. Poftele păcătoase nesatisfăcute îl mistuie în chinuri groaznice.
Situaţia în care l-a dus pe tânăr neascultarea de tatăl său, începe să producă urmări triste. Fiind abandonat de cei din anturajul său, fiind acum un tânăr sărac, amărât, ba mai mult, împătimit în păcate urâte pentru tinereţea sa, începe să fie evitat de lume, nu prezintă interes pentru nimeni. Locul unde reuşeşte să-şi asigure o minimă existenţă, este unul ruşinos: păstor la porcii unui străin, dorind şi neprimind hrană pe săturate, din roşcove, mâncarea porcilor. Roşcovele simbolizează hrana păcatului; ele cresc în pământ, în întuneric şi sunt menite a fi consumate de porci, animale necurate la vremea aceea. Cu totul alta era mâncarea în casa tatălui său, unde chiar şi slugile mâncau pe săturate pâine. Pâinea, boabele de grâu cresc în lumină, în soare, ajung să fie transformate în pâinea aşezată pe cele mai alese mese. Prin pâine (aliment specific doar omului, ca şi vinul), Iisus Mântuitorul va oferi lumi întregi Trupul Său euharistie, din care, dacă mănâncă cineva, nu mai moare. în casa tatălui său era fiu iubit şi preţuit, înconjurat de multă iubire, pe când în casa străinului este o biată slugă marginalizată, umilită, batjocorită.
Prin trăirea în păcate, a mai pierdut ceva foarte importane; bucuria mântuirii, bucuria vieţii curate. In Biserica lui Hristos, frumuseţea vieţii o formează bucuria, acest mare dar al Duhului Sfânt. Bucuria se pierde prin păcat. Mărturie în acest sens stă David, împăratul. Ca împărat, unsul lui Dumnezeu avea bucuria unei vieţi trăite în lumina bunăvoinţei lui Dumnezeu, dar şi a unei vieţi pline de prosperitate. Avea tot ce-şi dorea, până la un moment de poticnire, un moment de cădere. Păcătuind cu femeia generalului său, Urie, apoi, contribuind la uciderea acestuia (împingându-l într-o luptă în care, fiind abandonat, a fost ucis), încep remuşcările, mustrările de conştiinţă. Din Psalmul pocăinţei, „al părerilor de rău”, cum spune poetul Vasile Voiculescu, înţelegem frământarea care-i copleşea sufletul: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale" (Psalmul 50,13). Păcatul i-a luat bucuria mântuirii. Poţi avea toate bunătăţile din lume, dacă ai pierdut „bucuria mântuirii". Nu mai ai nicio tihnă a vieţii, ci trăieşti cu regrete şi mâhnire continuă, într-o permanentă şi incomodă mustrare de conştiinţă. în acest tablou al tristeţii îl vedem prezent şi pe tânărul din evanghelie.
Situaţia în care l-a dus aventura vieţii sale îl pune pe gânduri. Norocul său a fost că şi-a adus aminte de casa părintească, de părintele său bun şi drept, de icoana familiei. lată cât de important a fost faptul că părinţii i-au dat o educaţie corectă, au imprimat în sufletul lui valori morale adevărate. De sub povara strivitoare a vieţii risipite prin lumea păcatelor, răzbate icoana familiei, dorul după ce a fost cândva frumos. Spune Iisus Mântuitorul că „şi-a venit în sine". Această „venire în sine" este momentul esenţial de unde începe recuperarea vieţii. Constată starea sa reală, cine a fost şi unde a ajuns, cu toate consecinţele. Păcatul lucrează ca o morfină. Aparent nu doare ci, sub falsa provocare a unor plăceri păcătoase, sufocă sufletul. Este ca muşcătura de şarpe, care nu doare prea mult, dar veninul injectat ucide.
De la acest punct al constatării situaţiei provocate de păcat, începe recuperarea vieţii. Mai întâi o hotărâre esenţială: „Sculăndu-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi" (Luca 15, 18-19). Vedem în această atitudine chipul pocăinţei concretizat în spovedanie, unde penitentul, hotărât să-şi îndrepteze viaţa, procedează la mărturisirea păcatelor sale, le regretă, se angajează în corectarea greşelilor vieţii, ba mai mult, se aşază într-o autentică smerenie şi îşi ia şi o parte de canon: nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. întoarcerea tânărului are un caracter constructiv, pozitiv. îşi dă seama că a greşit drumul vieţii, dar se corectează, se aşază pe un itinerar corect. Icoana şi chipul tatălui său îl provoacă să revină în normalitatea vieţii. In sinea sa se află chipul tatălui. Spunea Fericitul Augustin „Doamne cât Te-am căutat şi Tu erai în mine şi eu nu am ştiut". Tatăl este întru noi, în chipul Său pe care îl purtăm în taina fiinţei noastre.
Părintele Dumitru Stăniloae are o valoroasă lucrare intitulată „Iisus Hristos sau restaurarea omului". De ce acest titlu? Pentru că diavolul şi păcatul au ruinat casa vieţii fiinţei umane, au transformat-o în paragină. Iisus Hristos, prin lucrarea Sa mântuitoare, vine şi restaurează casa vieţii omului.
Constatăm faptul că acest tânăr a pierdut două bogăţii mari, una materială, partea de avere în bani, şi alta spirituală, valorile morale ale educaţiei din casa tatălui său, dar, după toate cele întâmplate, el se întoarce acasă cu o altă mare comoară: „inima înfrântă şi smerită". Tatăl a simţit şi a înţeles cele petrecute în sufletul fiului său, de aceea îi face o primire peste aşteptări. Nu-l ceartă, nu-i reproşează nimic, nu-l acuză de nicio vină, ci îi iese în cale, îl îmbrăţişează şi îl sărută, cuprinzându-l în iubire şi iertare. Părinţii duhovniceşti sfătuiesc astfel: „pentru paza bună a vieţii, întăreşte cunoaşterea şi paza poruncilor lui Dumnezeu, iar după cădere, întăreşte şi sporeşte iubirea".
Primirea a fost peste aşteptări. Tatăl l-a spălat, l-a încălţat, l-a îmbrăcat în haină aleasă, i-a pus inel de cinste în deget, a junghiat viţelul cel gras, a făcut ospăţ mare, ospăţul bucuriei cereşti. „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte". Această bucurie a fost şi în casa acelui tată din evanghelie, prin care Iisus ni-L sugerează pe Tatăl cel ceresc.
Rembrand are un superb tablou care înfăţişează întoarcerea fiului risipitor. In îmbrăţişarea fiului de către tatăl său, se vede o mână delicată, ca de femeie şi o mână robustă, de bărbat. Prin mâna delicată, se sugerează iubirea şi iertarea şi bunătatea şi mila şi bucuria tatălui care-şi recuperează fiul pierdut, iar prin mâna robustă, se sugerează bărbăţia, ordinea, buna rândiuală, ascultarea în care va intra fiul. Iertarea este uşoară; mai grea este îndreptarea vieţii. Se spune că, a doua zi, după ospăţul bucuriei, tatăl s-a întâlnit cu fiul, în bucătărie, la o cafea. Stând de vorbă, fiul, din neatenţie, a vărsat din cană cafea pe faţa de masă curată. Tatăl nu l-a certat, ci doar i-a spus: Vezi, dragul tatii, rătăcind prin lume ai pierdut şi bunele maniere. De acuma să te străduieşit să trăieşti după rânduiala casei noastre, să reînveţi bunele maniere din casa noastră. îndreptarea vieţii se învaţă, având ca model pe cei cu viaţa îmbunătăţită.
Pilda „Fiului risipitor" ne sugerează valoarea libertăţii omului dar şi responsabilitatea pe care o implică libertatea. Omul nu este liber total. Libertatea înseamnă alegerea celui pe care vrei să îl slujeşti, cui să fii rob: lui Dumnezeu ori lui mamona. Fiul cel tânăr, în casa părintească avea libertatea de a trăi în ascultarea tatălui, care îi asigura toate cele necesare unei vieţi corecte. La un moment dat, fiul cel tânăr a dorit să iasă din ascultarea tatălui, să-şi folosească libertatea după placul lui. Tatăl i-a respectet libertatea. Numai că tânărul şi-a folosit libertatea devenind slujitor al păcatelor, care sunt lucrarea diavolului. Libertatea lui îl scoate din ascultarea tatălui şi îl aşază sub ascultarea diavolului, cu toate urmările compromiţătoare. Salvarea, recuperarea, mântuirea fiului se realizează atunci când el îşi foloseşte libertatea, reaşezându-se în ascultarea tatălui. Hristos ne-a răscumpărat din robia păcatelor şi ne-a aşezat în libertatea ascultării lui Dumnezeu: Părinte facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ, pentru că „Dumnezeu, Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (1 Timotei 2, 3-4)
Prin fiul cel mare, prin atitudinea lui faţă de tatăl şi fratele său, avem să învăţăm ceva. Nu-i suficientă ascultarea conformistă, uneori egoistă, ci, în ascultare trebuie cultivată iubirea faţă de tatăl şi faţă de toţi din jur. Acel fiu mai mare nu a ştiut să se bucure de întoarcerea fratelui său, ba chiar a fost stânjenit, deranjat de prezenţa acestuia. Vedem aici chipul dreptului care nu ştie sau nu vrea să iubească şi pe cei din jurul său. Această atitudine o găsim şi la credincioşii noştri. Ce caută cutare în biserică? Ştim noi cine a fost, ce a făcut, ce a zis, ce păcate are, sau, ce caută preotul la casa aceluia, ştim noi că acela nu-i cu Dumnezeu, nu-i cu biserica, este un păcătos. Părintele Arsenie Boca spunea: „Nu-l judeca pe păcătos că tu îi ştii numai păcatele, dar nu-i ştii şi pocăinţa". Fratele mai mare ştia numai rătăcirea fratelui său mai mic, dar nu ştia şi pocăinţa, convertirea acestuia.
In calea noastră, spre grădina Postului Mare, se cuvine să ne privim în oglinda evangheliei de azi, să vedem pe unde suntem. Suntem în casa Tatălui ceresc, buni, ascultători, sporind în iubire şi în fapte bune; suntem în Casa Tatălui ceresc într-o ascultare searbădă, crâncenă, cârtitoare la tot ce se întâmplă în jurul nostru? Suntem cumva ieşiţi din ascultarea părintească, suntem cumva prin lume la masa păcatelor? Am ajuns cumva să paştem porcii patimilor şi ai păcatelor? Esenţialul este să ne revenim în sinea noastră, să ne ridicăm, să ne întoarcem la casa iertării şi a iubirii, în Sfânta Biserică, unde Dumnezeu Tatăl ne aşteaptă cu iubire şi cu iertare, aşezându-ne la masa Cinei celei de Taină. Un duhovnic al unei Biserici a întrebat-o pe o tânără, care dorea să fie primită ca membră a Bisericii, dacă s-a petrecut o schimbare în inima ei. Ea a răspuns: „Da!" „Ai fost o păcătoasă, înainte?", a întrebat-o duhovnicul. „Da, a răspuns tânăra, am fost o păcătoasă". „Acuma mai eşti păcătoasă?" Tânăra a răspuns din nou: „Da, sunt şi acuma păcătoasă"! „Atunci, care este diferenţa?", a insistat duhovnicul. După o şovăire de o clipă, tânăra a răspuns: „Inainte de a veni la Hristos, fugeam după păcat; acuma, de când îl cunosc pe Hristos, fug de păcat". Iată sensul întoarcerii în casa părintească, al iubirii şi al iertării, să fugi de păcat şi să-L urmezi pe Hristos.
pr. Simion Bretfelean-Vidican
Fragment din cartea "Cuvinte împărtăşite credincioşilor"
Cumpara cartea "Cuvinte împărtăşite credincioşilor"
-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.