Este culmea cea mai înaltă a rugăciunii. Este apofatismul deplin. In această stare, omul nici nu mai are un rol deosebit, lucrarea făcându-o Duhul Sfânt însuşi. Zice Sfântul Pavel: „Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite".
Vă dau un exemplu concludent de rugăciune curată, din Pateric: „Se spune despre Avva Arsenie, că în seara sâmbetelor, pe când se lumina spre duminică, lăsa soarele înapoia lui şi întindea mâinile la cer, rugându-se până iar strălucea soarele în faţa lui şi aşa şedea".
Acest fel de rugăciune, atât de înaltă şi înălţătoare, nu lasă ca cineva să fie conştient de sine însuşi. Nici să se gândească la ceea ce face. Sau, pentru a spune mai bine, ceea ce îndură el atunci.
Se întâmplă uneori ca un om pasionat de un anume lucru să fie atât de concentrat la ceea ce face, încât uită de sine. Nu mai ştie unde se găseşte şi cât timp a petrecutîn aceea preocupare. Acelaşi lucru se petrece cu rugătorul care a ajuns în starea de răpire. Este atât de cufundat în Dumnezeu, încât nu-şi mai aminteste de sine. Nu-şi dă seama ce se întâmplă în jurul său, ci petrece într-o meditaţie adâncă.
N-am spus nimic până acum referitor la cuvintele pe care le folosim atunci când ne rugăm. De obicei, folosim rugăciunile consacrate, pe primul loc stând rugăciunea domnească, Tatăl nostru. Ea ne-a fost lăsată de însuşi Domnul Hristos. Apoi ne folosim de Psalmii pe care Dumnezeu i-a inspirat Proorocului David. Şi, în sfârşit, apelăm la toate rugăciunile alcătuite de sfânta Biserică şi cuprinse în cărţile de slujbă şi-n cărţile de rugăciuni.
Când facem rugăciune particulară ne putem folosi şi de propriile noastre cuvinte, spunându-I lui Dumnezeu, în mod liber, ceea ce avem pe suflet. Rugăciunea este respiraţia sufletului. De aceea trebuie să apelăm la ea cu o anumită ritmicitate. Să ne rugăm dimineaţa. Să ne rugăm seara. Să ne rugăm când ne aşezam la masă. O rugăciune cât de scurtă, dar ritmică, ne ţine într-o stare sufletească bună.
In mediul monahal, şi nu numai, este foarte cunoscută aşa numita rugăciune a lui Iisus. Ea are următorul text: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"'.
Plecând de la îndemnul sfântului Pavel, „rugati-vă neîncetat " cei îndrăgostiţi de această rugăciune o rostesc fie cu gura, fie numai în gând, de nenumărate ori. Plecând de la câteva sute de rostiri, ajung la mii de rostiri şi, în sfârşit, o fac necontenit. Fie că stau efectiv la rugăciune, fie că muncesc, mintea şi inima lor se îndulcesc de această rugăciune.
Se spune că această rugăciune este de origine paradisiacă. In sensul că Adam se bucura de comuniune cu Dumnezeu. Că ar fi folosit-o Maica Domnului în templu. In orice caz, ea este alcătuită din două părţi: o parte dogmatică, cuprinzând mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu", şi o parte morală, cuprinzând rugăciunea vameşului din templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului".
Primul document al rugăciunii lui Iisus îl avem în tratatul ascetic al lui Diadoh al Faticeii: „Când mintea noastră începe să simtă harul Preasfântului Duh, satana caută şi el să ne mângâie sufletul printr-o simţire la aparenţă plăcută, aducând peste noi în vremea liniştii de noapte o adiere asemenea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi găsită ţinând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului lisus şi va folosi preasfântul şi slăvitul nume al Lui ca pe o armă împotriva înşelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean".
Sunt foarte cunoscute câteva cărţi, care au ca preocupare principală rugăciunea lui lisus. Dintre ele menţionăm: Mărturisirea unui pelerin rus, despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus; apoi Sbornicul, culegere despre rugăciunea lui Iisus; sau O noapte în pustia Sfântului Munte de Ierotheos Vlahos şi altele.
Metodele pentru practicarea acestei rugăciuni sunt şi ele multe; Părintele Dumitru Stăniloae se opreşte asupra lor. în mare, ele fac amintire de faptul că rugăciunea aceasta ar trebui să aibă ritmul respiraţiei. Prima parte, cea teologică, o rostim în timp ce inspirăm. Şi a doua parte, cea morală, o rostim în timp ce expirăm. Ne imaginăm cum se coboară mintea în inimă o dată cu inspiraţia şi spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu"; iar, când expirăm, zicem: „Miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Pentru a ţine evidenţa numărului de rugăciuni folosim boabele mătăniilor, mătănii care sunt sabia Sfântului Duh. Şi poziţia corpului poate lua diferite forme. De la statul în picioare sau pe genunchi, până la aşezarea pe un scăunel. Toate aceste metode, de fapt, sunt nişte proptele de care nu mai avem nevoie în momentul în care am ajuns să ne rugăm cu adevărat.
Pe lângă rugăciunea lui lisus în practica credincioşilor mai găsim şi alte rugăciuni scurte. Toate acestea sunt bune, dacă şi-ating scopul. Sfântul Serafim de Sarov recomanda să se rostească până la prânz rugăciunea lui Iisus, iar după masă, rugăciunea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul".
Rugăciunea curată este apofatismul deplin. Ea ne permite unirea intimă cu Dumnezeu. Dar, la ea, nu se poate ajunge decât în a doua etapă a vieţii spirituale, când suntem totalmente purificaţi de patimi.
+ IPS ANDREI ANDREICUŢ
SPIRITUALITATE CREŞTINĂ, EDITURA RENASTEREA
Cumpara cartea "SPIRITUALITATE CREŞTINĂ"
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii intr-o lume fara inima
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.