Ultima parte a slujbei de inmormantare este momentul despartirii, al primirii ultimului salut, care se concretizeaza prin sarutarea cea mai de pe urma data mortului. La ultima "Slava..." a randuielii, mortul ii cheama pe cei prezenti pentru sarutarea cea din urma: "Veniti, toti cei care ma iubiti, si ma sarutati cu sarutarea ce mai de pe urma, ca de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi!"
Si doua dintre stihiile cantate adreseaza o chemare asemanatoare: "Veniti, fratilor, sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma, multumind lui Dumnezeu; caci acesta a iesit din rudenia sa si de groapa se apropie, nemaiingrijindu-se de cele desarte si de trupul cel mult patimitor. Unde sunt acum rudele si prietenii, caci, iata, ne despartim? Sa ne rugam ca Domnul sa-i faca odihna."
"Ce despartire este, o, fratilor! Ce tanguire, ce plangere in ceasul de acum! Deci veniti sa sarutam pe cel ce putin mai inainte a fost cu noi. Ca se da gropii, cu pamant se acopera, in intuneric se salasluieste, cu mortii se ingroapa. Toate rudele si prietenii, acum, cand ne despartim, sa ne rugam ca Domnul sa-i faca odihna."
Subiectul ultimei sarutari necesita o atentie si o cercetare speciala, din trei motive.
Primul, pentru ca, asa cum vom vedea in continuare, constituie o traditie milenara.
Al doilea, pentru ca psihologia contemporana a constatat ca adevaratul proces de despartire, cand moartea devine inevitabila, este hotaratoare pentru sanatatea sufleteasca si pentru dezvoltarea sentimentala a persoanei.
Al treilea motiv este ca in zilele noastre, in care stiinta indreptateste acest mod traditional de despartire, devine mai tacut dar mai decisiv, efortul de distrugere, de desfiintare a lui.
Ca ultima sarutare in Biserica a constituit pana in zilele noastre si constituie in cele mai multe parti ale Greciei o traditie mireana consacrata, nu are nevoie de un fundament special. Dar probabil ca este necesara o incursiune istorica serioasa, care ne va informa cum si de cand a inceput aceasta traditie.
Se pare ca ultima sarutare, ca obicei mortuar, se dadea in vremurile vechi inainte de moarte. Dupa aceea, apare dupa sfarsitul vietii omului.
Ioan Moshu consemneaza ca un batran monah din Lavra Sfantului Sava, in Palestina, cand vedea "trupul fratelui adormit in biserica, se intrista ca nu l-a sarutat pe acesta inainte sa iasa din viata. Deci, venind catre nasalie, i-a spus celui mort: Ridica-te, frate, si da-mi sarutarea! Si mortul, ridicandu-se, l-a sarutat pe batran." Se spune despre Sfantul Marcian ca mergea pe strazile din Constantinopol si unde gasea oameni morti saraci ii pregatea pentru inmormantare, ii spala si ii imbraca, si spunea trupului mort: "Vino, frate, si da-mi iubirea ta!" Si mortul se scula si il saruta, si iarasi se odihnea in locul sau.
In scrierile Sfantului Dionisie Areopagitul se mentioneaza ca sarutarea se facea dupa slujba de inmormantare: "Dupa rugaciune, ierarhul insusi il saruta pe cel adormit si, impreuna cu acesta, toti cei prezenti."
In viata Arhimandritului Dalmatos, din prima jumatate a secolului al V-lea, se consemneaza ca trupul lui a fost purtat de cler si monahi "in sfanta si marea biserica, spre a fi sarutat". Mesajul limpede al sarutarii celei din urma, de la sfarsitul secolului al V-lea, presupune ca "sarutarea, ca obicei mortuar, se va fi statornicit inainte cu multi ani in Biserica". Marturii clare despre sarutare, dupa finalul slujbei de inmormantare, avem in izvoarele aghiologice dupa secolul al VII-lea.
Se mentioneaza despre moartea Sfantului Tihon (secolul a VII-lea) ca, la slujba de inmormantare, "la ceasul inaintat am dat navala, ca toti sa ne inchinam cu dorinta mare si sa-i dam cu gura sarutarea cea din urma".
De asemenea, in Viata Sfintei Teodora, care a stralucit prin viata sa imbunatatita intre anii 812 si 892 d.Hr., se consemneaza ca in timpul inmormantarii ei, un bolnav, „la sfarsitul cantarii, a cuprins-o si s-a aplecat asupra trupului sfant, ca sa-i dea acesteia sarutarea cea mai din urma, si indata s-a facut sanatos".
Din toate aceste izvoare si din slujba de inmormantare devine evident faptul ca sarutarea cea din urma a mortului "tinea loc de salutare pentru cel plecat din comunitatea celor vii, adica era un act de asistenta sociala fata de mort".
Ultima sarutare este unul dintre obiceiurile pe care popoarele le-a dezvoltat de-a lungul veacurilor, miscate probabil de un sentiment nedefinit si misterios, dar cu o forta neasteptat de mare. Din ceea ce cunoastem acum prin psihologie despre energiile despartirii, putem intelege intelepciunea necuprinsa si valoarea terapeutica nepretuita a acestui obicei.
Sarutarea cea din urma da celui indurerat prilejul sa-l salute pentru totdeauna pe mortul sau iubit in cele mai bune imprejurari posibile, adica in mijlocul comunitatii fratilor, care il sustin si il incalzesc sufleteste, si intr-un spatiu care manifesta unitatea dintre Biserica luptatoare si Biserica triumfatoare, intr-un loc care aminteste celui indurerat ca, in final, in Hristos nu exista despartire.
Neamul nostru va ramane cunoscut in istorie ca un neam care a distrus institutii si comori pe care le-a adunat de veacuri, care distruge in continuare si obiceiul sarutarii celei din urma, surpandu-si astfel, intr-un mod definitiv, temeliile propriei sanatati sufletesti.
In Creta, ca si in alte parti ale Greciei, toti cei prezenti la inmormantare tin in mana lumanari, "pana ce preotul spune: Veniti sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma!" Doar atunci toate femeile izbucnesc in bocet, preotul se apropie si stinge lumanarea pe care o tinea aprinsa, o asaza in nasalie, se inchina la icoana pe care mortul o are pe piept, il saruta pe acesta, in timp ce zice: Vesnica lui pomenire!
La fel fac si ceilalti, incepand de la rudeniile mai apropiate. Unul cate unul ii dau mortului sarutarea ultima, apoi merg si stau la poarta bisericii in rand. Acolo, rudele primesc condoleantele celorlalti.
Slujba de inmormantare se savarsea de obicei in biserica parohiei de care apartinea mortul, unde cei indurerati simteau ca se gasesc intr-o comunitate, inconjurati de membrii enoriei, care constituiau o mare familie. In societatea contemporana urbana s-a pierdut si acest obicei, pentru ca slujba de inmormantare se face acum la cimitir, intr-un mediu din care lipseste cu desavarsire orice urma de caldura familiala.
Din biserica parohiala, mortul este condus, cu alaiul de care am amintit mai sus si cu cantari, la cimitir, pentru inmormantare.
Parintele Filoteu Faros
(Extras din volumul "Moartea si doliul. O teologie a nadejdii", Editura Sophia)
Cumpara cartea "Moartea si doliul. O teologie a nadejdii"
-
Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
Publicat in : Dogma -
Cu moartea pe moarte calcand
Publicat in : Religie -
Moartea mea intre Dumnezeu si mine
Publicat in : Editoriale -
Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
Publicat in : Patimile lui Hristos -
Rugaciune la moartea unuia din soti
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.