A jungând la feluritele îndrumări şi poveţe pe care maica Rahila le dădea întotdeauna celor ce veneau la dânsa, trebuie să arătăm mai întâi de toate că învăţăturile sale erau presărate în tot ce spunea.

Nu purta întotdeauna o convorbire duhovnicească cu fiecare dintre oaspeţii săi; cel mai adesea îşi strecura învăţăturile în povestirile pe care le ascultau toţi. Ea însăşi, prin întreaga-i purtare, era o predică vie atât de puternică şi ziditoare, încât nu avea nevoie să fie întărită prin cuvânt. Iar învăţăturile maicii Rahila erau toate cât se poate de simple şi limpezi şi se sprijineau pe o mulţime de fapte, pilde şi asemănări. Aşa cum cititorul a putut vedea până acum, povestindu-şi viaţa maica Rahila făcea întotdeauna încheieri pline de învăţăminte.

In dragostea pe care o revărsa asupra tuturor, scumpa noastră stareţă se asemăna Mântuitorului Însuşi. Ne îndemna şi pe noi să fim mai iubitori, mai aproape unii de alţii, apropiindu-ne astfel şi de Dumnezeu. Desena pe hârtie un cerc de la care porneau sumedenie de raze în toate părţile. „Vedeţi, spunea, cum stau razele acestea?

Sunt departe unele de altele, dar sunt departe şi de miez, de cercul însuşi. Iar cu cât sunt mai aproape de centru, şi unele de altele sunt mai aproape. Cercul e Dumnezeu, iar razele sunt căile pe care merg oamenii la Dumnezeu. Când îşi sunt aproape unii altora, sunt oamenii mai aproape de Dumnezeu? Da! Cu cât sunt mai lângă Dumnezeu, cu atât sporesc în dragostea către semeni. Şi să ştiţi, încheia maica Rahila, că cu cât sunt mai iubitori şi mai milostivi oamenii unii faţă de alţii, cu atât se apropie de Dumnezeu însuşi. Dragostea de Dumnezeu se arată şi sporeşte prin dragostea de oameni. Aşa spune şi Sfântul Ioan Bogoslovul, Apostolul dragostei, în prima sa epistolă sobornicească (I Ioan 2,10-15).”

Maica Rahila iubea smerenia, zdrobirea mândriei, şi ar fi dorit ca oaspeţii săi să se ridice la înălţimea smeritei cugetări. Odată, un general de obârşie germană, care îmbrăţişase din toată inima Ortodoxia, a dorit s-o cunoască şi el pe maica Rahila. „Când a dat să intre în chilia mea, îşi aminteşte maica Rahila, i s-a spus că sunt ocupată, că am oaspeţi, şi i s-a arătat odaia de primire ticsită de lume. In vremea aceea se aflau la mine la masă vreo 12 pelerini din Ruza. De trei ori a venit generalul, şi de fiecare dată la fel i s-a spus. înaltul oaspete se întreba aşadar, plin de nedumerire, cine vor fi fiind musafirii de dragul cărora nu putea fi primit el, un general de seamă, inspector al căilor ferate. S-a aşezat la intrare, să-i vadă când pleacă.”

In sfârşit, cina s-a isprăvit. Maica Rahila şi-a blagoslovit oaspeţii şi i-a slobozit în pace. Ce vede generalul?

Sumane de casă, caftane ponosite, papuci din coajă de tei. Dar feţele tuturor străluceau şi mulţi aveau ochii plini de lacrimi, lacrimi de bucurie. S-a mirat generalul, dar un lucru a înţeles el bine: că oamenii sărmani aveau mai multă trecere la maica Rahila decât trufaşii cu vază. După ce au plecat pelerinii ruşi, a fost primit şi generalul, şi atât de mult l-a cucerit maica Rahila, încât a rămas legat pentru totdeauna de Mănăstirea Borodino. Nu scăpa niciodată nici un prilej să treacă s-o vadă pe stareţă, fie şi numai pentru un ceas.

Maica Rahila spunea cu îndrăzneală: „Mare e mila lui Dumnezeu faţă de cei ce au într-înşii fie şi numai o scânteie de credinţă şi un strop de dragoste! Ce neînsemnate sunt păcatele noastre pe lângă milostivirea lui Dumnezeu! Un pumn de faină azvârlit în ocean... După cum un pumn de faină nu zvântă oceanul, aşa nici mila lui Dumnezeu nu seacă faţă de oameni, oricât ar fi ei de păcătoşi. Noi, creştinii, trebuie să ne rugăm pentru toţi, dar mai cu seamă pentru cei rătăciţi de la dreapta credinţă.

Harul lui Dumnezeu îi păstrează pe cei botezaţi ca pe aur. Aurul e aur, chiar dacă se acoperă de praf şi de noroi. Vezi că deodată sufletul omului se umple de pace. Ii e bine, îi e uşor, şi nici nu ştie de unde i-a venit asa dintr-odată această nechemată adiere; şi când se risipeşte, nu ştie încotro s-a dus... E Duhul Sfânt; harul lui Dumnezeu îl mângâie pe om prin rugăciunile întregii Biserici pentru el sau prin rugăciunile care se fac de către cei duhovniceşti. Trebuie să vă rugaţi, trebuie să vă rugaţi cu căldură pentru oricine, dar mai ales pentru cei ce vă vrăjmăşesc! Să ştiţi, dragii mei, că rugăciunea pentru duşmani îi îmblânzeşte şi se întâmplă chiar că din duşmani ajung să-ţi fie prieteni. Şi ce aproape e Dumnezeu de fiecare dintre noi, dragii mei! Nu trebuie decât să ne venim în fire, să suspinăm din adâncul sufletului. Nu trebuie decât să ne îndreptăm către Domnul inima aşa cum am îndrepta o oglindă spre soare, iar El îndată va fi cu noi, Se va oglindi în noi. Vedeţi cum stă la uşa inimii noastre şi bate? Deschideţi-I Domnului inima!”

Ducându-şi mai departe gândul despre milostivirea lui Dumnezeu, maica Rahila ne tâlcuia primul verset din capitolul 8 al Apocalipsei, care spune că la deschiderea pecetei a şaptea s-a făcut tăcere în cer ca la o jumătate de ceas. „In acest răstimp, spunea maica Rahila, prin voia lui Dumnezeu se vor mântui toţi cei ce nu s-au lepădat de Domnul. Mulţi au într-înşii o frântură de bine şi de dragoste, iar dacă oamenii aceştia nu s-au lepădat de Domnul, pot nădăjdui la mila lui Dumnezeu spre a lor mântuire.” Aşa ne mângâia maica Rahila, şi cuvintele ei veneau ca un balsam pe sufletele noastre deznădăjduite. [Acestea s-au spus în vremea prigoanei comuniste din Rusia.] Simţeam că înviem şi începeam, cu rugăciunile şi cu blagoslovenia ei, să lucrăm mai departe la mântuirea noastră. Veşnică pomenire sfintei noastre stareţe!

Maica Rahila ne sfătuia ca faţă de ateii din vremea noastră să ne purtăm cu multă grijă, cu multă blândeţe şi dragoste, ca nu cumva în sufletele lor să se aşeze zaţul conflictului cu lumea credinţei. Dimpotrivă, văzduhul credinţei să fie străbătut de dragoste pentru toţi oamenii, ca pentru nişte fraţi ce ne sunt ei întru Acelaşi Dumnezeu şi Tată ceresc al tuturor; lucrul acesta va înrâuri în bine răceala din sufletele lipsite de pace ale acelor oameni. Mulţi dintre aceşti aşa-zişi atei sunt siliţi de nevoie şi de împrejurări să fie socotiţi în rândul ateilor, pe când în sufletele lor îşi păstrează credinţa, iar credinţa îi va duce şi pe ei la o viaţă de veci fericită. In sprijinul celor spuse, maica Rahila ne-a adus următoarea întâmplare din viaţa sa: „Odată, au venit la mine trei din Partidul Comunist. Şi veniseră cu gând să dezmintă nădejdea noastră creştină. I-am blagoslovit cu semnul crucii. Au vorbit ce au vorbit, dar răspunsurile mele i-au mai domolit. La sfârşit am văzut pe creştetul unuia dintre ei o lumină în culorile curcubeului, cum vezi înfăţişată în icoanele sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu. Pricepeţi ce vă spun?”

Indemna cu stăruinţă la citirea cât mai deasă a cuvântului lui Dumnezeu - Sfânta Evanghelie.

„Când vă aflaţi într-un oraş străin, întrebaţi şi cereţi mereu îndrumări. Cum atunci să nu întrebaţi zi de zi cum să ţineţi calea vieţii, ca să ajungeţi în împărăţia cerurilor? Citiţi Sfânta Scriptură cu evlavie! Obişnuiţi-vă să căutaţi şi trimiterile la alte locuri, cum apar în josul paginii. Astfel veţi înţelege mai bine şi veţi învăţa mai mult.”

Maica Rahila ne învăţa să îndurăm orice necaz şi durere trimise nouă de Domnul spre mântuire, să răbdăm orice ispită, orice mustrare, orice umilinţă cu supunere în faţa voii lui Dumnezeu. Ne îndemna, la fel, să îndurăm ocările cu smerenie, cu bucurie chiar. Şi, ca să ne încredinţăm mai mult, ne-a povestit următoarea întâmplare:

„O văduvă cucernică avea o fată foarte bună. Toată lumea o îndrăgea, pentru că era bună la inimă şi plină de blândeţe, şi nimeni n-a auzit niciodată vreo vorbă rea pe seama ei. Minunea de fată a murit tânără. Au îngropat-o, şi toţi au plâns-o că n-a avut şi ea parte de o viaţă lungă şi fericită pe care ar fi meritat-o din plin. Maică-sa se ruga pentru ea cu lacrimi, şi tare ar fi vrut să vadă ce fel de soartă i s-a hărăzit fiicei sale dincolo de mormânt şi ce fel de fericire i s-a rânduit de la Domnul pentru sufletul său neprihănit! I s-a arătat odată în vis un palat ceresc spre care se îndrepta o ceată de fete strălucit înveşmântate şi purtând pe cap cununi. Acestora şi fiica ei le urma, de asemenea ales îmbrăcată, însă fără cunună. Mâhnită, mama a întrebat pentru ce fata ei nu are coroană. «Fiica ta nu a pătimit nici o durere cât a trăit pe pământ şi nu a îndurat nici o ocară. Aşadar, deşi a fost o fată curată, vieţuind numai în bucurie, nu s-a încununat», i s-a răspuns.

Vedeţi, dragii mei, a încheiat maica Rahila, cununile se dau pentru nevoinţe, pentru suferinţe, iată de ce trebuie şi noi să le îndurăm cu răbdare şi nădejde în Domnul!”
Dând aceeaşi învăţătură, maica Rahila a mai povestit şi următoarea întâmplare:

„O chileinică îndura de la maica sa ocări grozave. A murit şi a fost văzută de aceasta purtând straie preaminunate.

- De unde ai asemenea veşmânt strălucit? a întrebat-o.

- Tu mi l-ai pregătit, i-a răspuns chileinică. L-am primit pentru toate ocările tale, pe care Dumnezeu mi-a ajutat să le sufăr cu răbdare.”

Maica Rahila ne-a mai dat şi următoarea invăţătură:

„O vizitatoare, aflându-se odată împreună cu maica Rahila la ceai, a băgat de seamă că fiecare oaspete primise o altfel de ceaşcă. «Ce-o fi cu felurimea aceasta de ceşti?», s-a întrebat ea. Maica Rahila, folosind prilejul pentru a ne da încă o învăţătură, a răspuns gândului ei spunând: «Vedeţi, şi oamenii se deosebesc unii de alţii. După cum aici fiecare bea dintr-o altfel de ceaşcă, tot astfel se pot mântui tot felul de oameni; să aibă numai inimile deschise cu căldură spre Dumnezeu şi spre semeni.»”

Arhimandrit Serghei Lebedev

BUCĂTĂRIA CU ÎNGERI; EDITURA ILEANA/EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Bucataria cu ingeri"

• Din viata si minunile staretei Rahila
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: