Duhovnicia

Maica Rahila era de-acum pregătită pentru înalta nevoinţă la care o chemase Dumnezeu încă din copilărie. Tot ce prorocise Ioan Zăvorâtul din Munţii Sfinţi s-a împlinit cuvânt cu cuvânt, în cele mai mici amănunte. Maica Rahila a primit marea schimă. Cunoscând canonul greu al schimniciei, ea a început încă dinainte a căuta să se deprindă cu îndatoririle pe care avea să le ia asupră-şi. Făcea uneori şi 3000 de mătănii, pe lângă obişnuitele ascultări pe care le avea de împlinit, înmulţindu-şi totodată şi postirea.

In sfârşit, în ziua de 17 noiembrie a anului 1915 a primit marea schimă în Mănăstirea Borodino, cu numele Rahila (pomenire la Duminica Sfinţilor Strămoşi, a doua înainte de Naşterea Domnului, cu dată schimbătoare). Maica duhovnicească a schimonahiei Rahila a fost schimonahia Ana.

Slujba marii făgăduinţe monastice a fost oficiată de arhimandritul Valentin (1916), stareţul Schitului Davidov din eparhia Sepurhov, care era şi exarhul mănăstirilor moscovite. Cu o zi înainte, la 16 noiembrie 1915, acesta călugărise zece surori din mănăstire.

Potrivit tipicului mănăstiresc, noile călugărite aveau să rămână în biserică vreme de câteva zile şi nopţi. Ele au păstrat amintiri foarte mişcătoare din acel răstimp petrecut în sfântul locaş împreună cu schimonahia Rahila. Aceasta nu a mâncat nimic altceva decât anafură şi agheasmă - două înghiţituri dimineaţa iar seara ceva apă (caldă). Pe câte povesteşte una dintre aceste călugăriţe, conducătoarea de cor Valentina (care a fost de faţă tot timpul), maica Rahila s-a aflat de multe ori în răpire pe când se ruga, facându-se nevăzută celor din jur. Mai întâi Valentina a pus faptul acesta pe seama propriei sale stări de slăbiciune, în urmă însă a adeverit că maica Rahila neîndoielnic s-a aflat, într-un chip de necrezut, în răpire. Atunci a văzut-o maica Rahila pe Maica lui Dumnezeu într-o mantie gingaşă bătută toată în pietre de mare preţ. „O, Valentina, de-ai vedea! Ce minunăţie! Ce bucurie s-o priveşti pe Ocrotitoarea noastră!”

Multă vreme a stăruit bucuria pe faţa noii schimonahii. Strălucea toată!

Valentina a petrecut cinci zile şi nopţi în biserică, mâhnindu-se că, fiind călugărită la vreme de boală, nu-şi putea îndeplini cum se cuvine îndatoririle monahiceşti. Dar maica Rahila i-a spus: „Valentina, pomeneşte tu din toată inima făgăduinţele tale, şi Dumnezeu te va ajuta să le împlineşti după puteri!”

După ce a primit schimă, maica Rahila locuia într-o chilie lângă bolniţă şi veghea asupra ei. In această ascultare era de neînlocuit. Le mângâia pe maicile date în grija sa şi, având darul străvederii, pe multe le îmbărbăta şi le pregătea pentru ceasul morţii. Maica Rahila vedea mai înainte ceasul morţii celor din bolniţă. Din senin o vedeai că începe să se îngrijoreze şi adesea alerga, în puterea nopţii, să cheme preotul cu Sfânta împărtăşanie pentru vreuna dintre călugăriţe care era pe moarte. Până când părintele se ducea la biserică să ia Sfintele Taine, maica Rahila începea a o pregăti pe bolnavă şi a o încredinţa să se împărtăşească. Aceasta, care de multe ori se simţea încă bine, primea cuminecătura, deşi era nedumerită. Dar nu trecea mult după plecarea preotului, şi îşi dădea duhul. Se întâmpla câteodată că nici nu apuca părintele să ducă înapoi la altar Sfintele, că şi venea cineva cerând să pomenească la morţi pe cea pe care abia o împărtăşise!

- Cum? A şi murit? Dar cum de-ai ştiut să mă chemi? se minuna preotul de prevederea maicii Rahila.

Aşa au fost pregătite de moarte: Rufina, Mitrodora, Ana si multe, multe altele.

Intr-o vreme, povestesc maicile din mănăstire, maica Rahila locuia lângă bolniţă împreună cu o maică mai vârstnică, Rufina, şi amândouă fără ucenice. Buna lor înţelegere uimea pe mulţi. Işi purtau de grijă una alteia cu mai multă dragoste decât dacă ar fi fost surori de un sânge. Dacă una dintre ele, bunăoară, se ducea după apă, cealaltă îi ieşea în întâmpinare, ca s-o ajute, si încă multe altele de acest fel vedeai la dânsele.

Odată, mergând la cules ciuperci, maica Rahila s-a întors udă toată; o tânără ucenică i-a cerut blagoslovenie să-i spele haina. S-a învoit bucuroasă. „Când, deodată, povesteşte fata, numai ce-o văd alergând spre iaz.

-De ce ai venit, maică? o întreabă ea.

-M-am temut ca nu cumva să cazi în apă.”

Iată cât era de grijulie!

Dacă o maică mai vârstnică avea de împlinit vreo ascultare, cum ar fi bunăoară spălatul coridoarelor, maica Rahila facea lucrul acela în locul ei. Călugăriţele nu mai ştiau cum să-i mulţumească, ce să-i dea, cum s-o bucure.

Maica Rahila îl îndrăgea foarte mult pe Pavel cel aproape mut, pe care nimeni nu-l înţelegea, fiind cu totul înapoiat la minte. II curăţa cu drag, ştergându-i cu batista ei faţa murdară. II învăţa să vină la biserică, insuflându-i dorinţa de a posti şi de a primi cuminecătura. După cum spun maicile din mănăstire, nu se pot înfăţişă nici pe departe blândeţea şi mila maicii Rahila faţă de acest suflet. Pavel o iubea şi el foarte mult, îi spunea „mamă”, acesta fiind de fapt singurul cuvânt pe care izbutea să-l îngâne.
De altfel, maica Rahila se deosebea prin dragostea şi blândeţea pe care le arăta tuturor, şi mai ales necăjiţilor, betegilor, bolnavilor şi bătrânilor.

Pe când ucenicea la Mănăstirea Borodino, era trimisă să strângă ajutoare pentru mănăstire şi însemna pe un caieţel daniile primite. In multe mănăstiri se obişnuia acest lucru, iar ea aduna mai mult decât toate celelalte călugăriţe.

Inchinătorii care veneau la Mănăstirea Borodino căutau sfatul şi îndrumarea maicilor duhovniceşti de acolo şi, după ce maica Rahila a primit schima, mulţi veneau la dânsa pentru cuvânt de folos şi călăuzire, căci ştim cu neîndoire că era înzestrată cu darul străvederii. Incă mai trăiesc în cătunul Ivnekak oameni care, cu ani în urmă, căutând-o, li s-a spus mai înainte ceea ce mai pe urmă s-a şi întâmplat în viaţa lor.

Odată ce a ajuns schimonahie, lumea avea mare tragere de inimă către dânsa. Unii veneau s-o vadă ca vechi prieteni, alţii alergau ca la o maică duhovnicească plină de har, iar toate acestea o tulburau nespus pe maica Rahila, chiar dacă stiuse mai dinainte ce va fi. In noaptea ce a urmat primei zile în care pelerinii au venit la ea pentru blagoslovenie, maica Rahila s-a rugat fără încetare. In zori, aţipind puţin într-un scaun, cu ochii închişi fiind, a văzut-o limpede în chilie pe Maica lui Dumnezeu în veşmânt alb si în mare strălucire. Maica Domnului a binecuvântat-o şi i-a spus cu glas tare:

- Tot ce vei cere pentru oameni eu voi împlini! Voi blagoslovi pe toţi cei blagosloviţi de tine!

Dis-de-dimineaţă maica Rahila i-a povestit egumenei Anghelina vedenia. Aceasta, înştiinţată fiind mai dinainte prin har dumnezeiesc, a blagoslovit-o din toată inima pe maica Rahila spre a primi la sine închinători, în cea mai mare parte oameni de la ţară. De atunci, egumena a îndrăgit-o şi mai mult pe maica Rahila. Şi cum s-ar fi putut altfel, de vreme ce împărtăşeau amândouă o taină ce le unea în duh?!

In vremea aceea a început lucrarea de stareţă a maicii Rahila, şi a durat 13 ani neîntrerupt, până la fericitul ei sfârşit. Ca să-şi poată împlini canonul de schimnică primind totodată atâţia pelerini - doar în primul an al duhovniciei nu au fost mulţi -, maica Rahila trebuia să fie în picioare şi ziua, şi noaptea. Şi-a tăiat fusta ca să n-o stingherească la mătănii şi de multe ori se ruga îmbrăcată doar într-o cămaşă.

Maica Rahila era neobosită în nevoinţe, ascultări şi rugăciune. Işi împlinea canonul fără ştirbire. Atunci când din pricina vizitatorilor nu-l putea săvârşi în întregime, îşi însemna ce rămăsese nefacut, ca să împlinească altădată. Iubea singurătatea şi se ducea cu drag în pădure după ierburi, ciuperci şi fructe pădureţe.

"Indată după Liturghie, povestesc maicile din mănăstire, maica Rahila pleca în pădure, fără a-şi bea ceaiul. Işi lua cu ea însemnarea canonului lipsă, şi acolo, în biserica cea nefacută de mână omenească, împlinea ce nu apucase să facă. De vorbit nu vorbea despre toate acestea, doar pomenea câteodată aşa, în trecere. Işi săvârşea mai întâi canonul zilei şi apoi adăuga ceea ce rămăsese datoare. Pe urmă pornea să adune ciuperci - şi ajutorul lui Dumnezeu întru această îndeletnicire trebuie să fi fost foarte mare, faţă de puţinul timp ce-i mai rămânea pentru cules.”

Din amintirile postume ale maicilor se pare că maica Rahila iubea mult locul numit „kamenkie” şi mergea să se roage acolo. Se ruga, pe urmă aduna zmeură şi mânca dintr-însa, şi iar se aşternea la rugăciune.

Adesea era luptată în vremea rugăciunii, dar după aceea întotdeauna i se lumina sufletul. Rugăciunea era la început dulce şi slobodă, iar inima înflăcărată. Nu mai vedea nimic pământesc. Maica Rahila însăşi a mărturisit că rugăciunea cea mai înaltă, mai curată şi mai fierbinte a avut-o acolo în pădure, departe de lume, numai cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui.

După ce umplea coşurile şi şorţul cu ciuperci, maica Rahila aduna câteva vreascuri, cât pentru a frige câte puţin, ca să nu lipsească cu nimic mănăstirea. Uneori, la plecare, dădea de alte ciuperci, mai proaspete. Atunci le vărsa pe cele vechi sub un tufiş şi iarăşi îşi umplea şorţul şi coşurile pentru mănăstire. Şi lucru de mirare: nimeni n-a văzut niciodată de unde anume culegea ciuperci maica Rahila. Adesea venea în pădure împreună cu alte maici, dar se îndepărta repede, încât n-o mai vedea nimeni. O mai vedeam doar când se întorcea cu ciuperci şi cu vreascuri din pădure.

Odată, maica Rahila a cules o mulţime uriaşă de ciuperci, niciodată nu mai adunase atâtea. Nevenindu-le să-şi creadă ochilor, pentru că la vremea aceea în pădure nu prea erau ciuperci, celelalte maici au întrebat-o unde a găsit atâtea, şi s-au dus şi ele la locul arătat. Dar acolo nu mai era nici o ciupercă, ci numai urmele celor culese înainte.

Purtând grija maicii Rahila care de multe ori avusese de suferit tot felul de neajunsuri în pădure, egumena Anghelina o ruga mereu să nu mai iasă la cules. Dar ea spunea: „Doar ştii cât de trebuincioase sunt mănăstirii ciupercile! Şi pe cine ai să trimiţi după ele? Vreo ucenică? Fetele astea aleargă încolo şi-ncoace, dar nu strâng mare lucru!”

In cele din urmă egumena chiar a oprit-o pe maica Rahila să mai meargă după ciuperci. Stareţa a făgăduit, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Şi aceea a fost ultima oară când s-a dus la ciuperci, pentru că în pădure s-a înţepat la un ochi foarte tare. O durea rău şi de abia s-a putut târî înapoi la mănăstire. A căzut în genunchi înaintea egumenei, i-a cerut iertare şi a spus: „Niciodată n-am să-ţi mai fiu neascultătoare!”

După multă căinţă şi rugăciune, Domnul i-a ridicat durerea de ochi, dar de văzut cu ochiul acela n-a mai văzut niciodată. „Ca nu cumva, zicea maica Rahila, să mai uit vreodată opreliştea maicii Anghelina de a mă duce în pădure.”

Cam de atunci a început maica Rahila să întâmpine greutăţi. Mulţimea de pelerini o împovăra şi nu-i dădea răgaz să-şi împlinească măsura canonului. Atunci şi-a amintit cuvântul stareţului Ioan Zăvorâtul din Munţii Sfinţi, care îi spusese odinioară: „Are să vină vremea când n-ai să mai ai timp nici să-ţi faci cruce. Vei mângâia oamenii, căci va fi mare suferinţă.”

Maica Rahila a început tot mai mult şi mai mult să se gândească a se retrage în singurătate. In această restrişte, în necontenita frământare de a găsi o cale spre a împăca nevoinţa îndrumării oamenilor cu nevoinţa întreagă a schimniciei, stareţa Rahila s-a rugat Maicii Domnului să-i dea povaţă cum să nu-L mânie pe Dumnezeu.

Atunci a primit de Sus semn limpede şi statornic de a nu pleca la singurătate, ci a duce mai departe povara stăreţirii.

Fragment din cartea "BUCĂTĂRIA CU ÎNGERI", Editura Sophia

Cumpara cartea "BUCĂTĂRIA CU ÎNGERI"

 

• Bucataria cu ingeri. Stareta Rahila, vazatoarea cu duhul
  Publicat in : Religie
• Sfaturile staretei Rahila
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti