Simţirea rugăciunii este o adunare a minţii unită cu evlavia, cu străpungerea, cu durerea sufletului la mărturisirea greşelilor, cu suspine nearătate.

Simţirea rugăciunii este adunarea minţii, concentrarea ei deplină. Prin urmare, expresia adunarea minţii are înţelesul de atenţie, dar şi de evitare a oricărui fel de gânduri şi de imaginaţii, chiar şi atunci când acestea sunt gânduri sau înţelesuri care ţin de rugăciune, întrucât scopul nostru este ca mintea noastră să se înalţe simplă la Dumnezeu. Când cineva se roagă având, chiar şi din voia sa proprie, gânduri, idei, care formează rugăciunea lui către Dumnezeu, se lipseşte de adunarea minţii, de concentrarea deplină a minţii sale în Dumnezeu.

Aici, adunarea minţii este însoţită de evlavie, de o frică lăuntrică înaintea lui Dumnezeu, pentru că am cunoscut măreţia Lui, caracterul Său înfricoşător si preaînalt, şi am înţeles ceea ce săvârşim în acel moment, anume că, oarecum, intrăm în spaţiul Dumnezeirii, ne înălţăm la cer, intrăm acolo unde numai minţile imateriale au dreptul să pătrundă.

In al doilea rând, adunarea mintii este însoţită de străpungere. Adică gândul unic pe care îl avem în mintea noastră, şi care este Dumnezeu, creează o împunsătură, o rană în sufletul nostru. Pentru că inima noastră este, de obicei, pământească şi se îndeletniceşte numai cu cele trupeşti, e nevoie să avem această împunsătură a inimii, această străpungere, care ne face să lepădăm orice confort si să dorim o viată mai înaltă, netulburată de împunsăturile conştiinţei, nici de stările care smeresc cugetul şi sufletul.

In al treilea rând, adunarea minţii este însoţită de durerea sufletului la mărturisirea greşelilor. Durerea sufletului este ceva mai profund decât străpungerea. Pe de-o parte, este o înţelegere deplină a caracterului pământesc în care trăieşte sufletul nostru, iar pe de altă parte, e trăirea faptului că acesta este un nimic. Adică durerea sufletului ia naştere, la început, din simţirea faptului că suntem un nimic. Astfel, înaintea durerii este evlavia, care provine din cunoştinţa şi simţirea sfinţeniei si măreţiei lui Dumnezeu. In continuare, sti- ind că sunt un nimic înaintea măreţiei lui Dumnezeu, trăiesc o durere în sufletul meu, pentru că şi cel mai bun şi mai desăvârşit lucru pe care l-aş avea ca să i-L ofer lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât o tăgăduire a lui Dumnezeu însuşi.

Inaintând, durerea sufletului se completează cu iubirea pentru Dumnezeu, pentru că iubirea dă naştere înlăuntrul nostru la durere. Iubirea pentru Dumnezeu, dorirea după Dumnezeu, amintirea faptului că suntem nişte înstrăinaţi, că ne găsim „într-o ţară depărtată" (Lc. 15, 13) de Dumnezeu, toate acestea ne dăruiesc durerea sufletului şi duc la mărturisirea greşelilor. Pentru că, de vreme ce păcatul nostru, în general, dă naştere la străpungere şi la durere, nu mai rămâne decât să-L rugăm în mod aparte pe Dumnezeu pentru greşelile noastre, adică pentru cele săvârşite cu voie, şi să-I cerem iertare.

Aici, se cuvine să fim atenti si la următorul lucru: că trebuie să luăm cuvântul greşeli nu numai cu înţelesul de păcat săvârşit cu voia în fiecare zi - spre deosebire de păcatele în care suntem târâţi şi afundaţi - ci şi cu înţelesul de mici „greşeli" al păcatelor mici. Pentru că cine vrea să se roage nu cade în păcate mari, mai ales de voie, ci cade numai în păcate venite din neatenţie, din neştiinţă sau din nebăgare de seamă la lucrurile mici, păcate pe care, de cele mai multe ori, le numim „greşeli".

Omul care vrea să intre în comuniune cu Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că deja s-a născut din Tatăl şi din Sfântul Duh (cf. 1 In. 3, 9) şi nu e cu putinţă să accepte ca în mădularele lui să se săvârşească păcatul.

In al patrulea rând, adunarea minţii este însoţită de suspine nearătate. Inima noastră suspină sub povara caracterului ei pământesc şi a trupului. Vorbind despre trup, înţelegem şi sufletul, care este împovărat din cauza căderii sale şi a îndepărtării lui de Dumnezeu. Insă, fie că ne aflăm înaintea oamenilor, şi mai ales înaintea oamenilor, fie că suntem singuri, încercăm ca suspinurile noastre să fie ceva lăuntric, şi nu arătat. De asemenea, urmărim ca ele să nu ne creeze tulburare sau o rană sufletească, un zbucium, o oboseală sau depresie, ci să ne producă numai bucuria Duhului.

In plus, prin expresia cu suspine nearătate Cuviosul Evagrie vrea să ne amintească de faptul că suspinele noastre trebuie să fie ascunse până şi de conştiinţa şi de voinţa noastră, pentru că se ştie că sufletul nostru are viaţa lui, existenţa lui. Aşa cum este cu putinţă să-l slujeşti pe fratele tău şi, în acelaşi timp, să simţi că sufletul tău îl urăşte şi îl invidiază, sau aşa cum poţi să-L propovăduieşti pe Hristos, iar în adânc să simţi că sufletul tău dezertează de la Dumnezeu, tot aşa şi sufletul, când îşi conştientizează deplin starea şi păcatul său înaintea lui Dumnezeu, că „întru fărădelegi şi întru păcate s-a zămislit" (cf. Ps. 50, 7), se poate ca el singur să suspine „cu suspine negrăite" (Rom. 8, 26).

Prin urmare, adjectivul nearătate are înţelesul de suspine negrăite, pe care i le dăruiesc sufletului Sfântul Duh şi cunoştinţa lui Dumnezeu. Sunt suspinurile care ies din duhul omului care a înţeles pe deplin că s-a indepărtat de locul lui şi că, în loc să se îndrepte în sus, este târât de suflet şi trăieşte într-o atmosferă pământească, şi nu sus, în eterul cerului.

Expresia cu suspine nearătate mai are, de asemenea, înţelesul stăpânirii duhului asupra simţurilor şi asupra imboldurilor sufletului şi, în acelaşi timp, înţelesul luării în stăpânire a duhului nostru de către dorul ceresc. De aceea duhul meu suspină singur, chiar şi când eu dorm, când mă rog, când încerc să-mi închid gândurile într-o „ţeavă“ care urcă la Dumnezeu.

La adunarea minţii cu suspine nearătate se ajunge prin povăţuirea specială pe care Duhul o dă fiinţei noastre. Suspinele nearătate sunt o strădanie, o durere a duhului de a se „desprinde" de suflet, ca să poată să-şi exercite misiunea sa, să-şi recâştige tendinţa lui către cele de Sus.

ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL

Fragment din cartea "Despre rugaciune. Talcuire la Avva Evagrie", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Despre rugaciune. Talcuire la Avva Evagrie"

• Mintea ortodoxa si mintea nemteasca
  Publicat in : Credinta
• 'Tine-Ti mintea in iad si nu deznadajdui!'
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: