Pe o frescă din biserica bolniţei de la Mănăstirea Hurezi, înfăţişând Biserica sub formă de corabie pe valurile mării (lumii), se observă cum diavolul, din afara corăbiei, îşi îndreaptă săgeata nu spre Hristos, Care este la cârmă, ci spre Potirul cu Sfânta împărtăşanie din mijlocul corăbiei. Invăţăm de aici că tactica diavolului pentru a-i îndepărta pe credincioşi de Hristos începe prin a-i îndepărta de Sfânta împărtăşanie. Credinciosul care nu se hrăneşte mereu cu Hristos euharistie îşi mută accentul credinţei sale, de pe solidaritatea cu semenii, pe sine însuşi şi pe căutarea interesului propriu, chiar dacă este vorba despre mântuirea lui. Astfel credinţa lui devine o credinţă pietistă, formalistă şi, de multe ori, fără roade.

Este adevărat că poziţiile teologilor şi ale preoţilor cu privire la înţelegerea sensului Sfintei Spovedanii şi al Sfintei împărtăşanii, precum şi la modul în care acestea sunt administrate în Biserică, pot fi diferite sau chiar contradictorii. Acest lucru nu trebuie să ne uimească, dacă ţinem seama de tradiţia de secole a practicii acestor Sfinte Taine în Biserica noastră şi în celelalte Biserici Ortodoxe locale, care i-a obişnuit pe credincioşi să se spovedească şi să se împărtăşească doar în cele patru posturi de peste an sau chiar numai o dată pe an, în Postul Paştilor. Porunca a patra din cele nouă „Porunci bisericeşti" (luate din Catehismul catolic, in secolul al XVIl-lea) spune tocmai acest lucru. Insă puţini ştiu că această „Poruncă" urmărea corectarea unei stări de extremă decădere de la practica celor două Sfinte Taine, într-o vreme în care majoritatea credincioşilor nu se mai spovedea şi împărtăşea nici măcar o dată pe an. în această situaţie, era firesc ca aceste două Taine să se administreze împreună, adică Spovedania să preceadă împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului şi, totodată, să se ceară un post de şapte sau de cel puţin trei zile înaintea împărtăşirii pentru cei care nu ţineau tot Postul.

Revenirea la practica dintru început a celor două Sfinte Taine nu se poate face decât cu înţelepciune şi cu răbdare, dar şi cu fermitate în străduinţa de a-L împărtăşi pe Hristos credincioşilor. O tradiţie atât de lungă nu se poate schimba uşor, mai cu seamă dacă i se dă caracterul de sfântă. Strădania de a-i apropia pe credincioşi de Sfântul Potir nu se ridică împotriva oamenilor care-i împiedică pe alţii să se împărtăşească sau care rămân ei înşişi departe de Hristos euharistie, ci împotriva diavolului, care nu urăşte nimic mai mult decât pe Hristos din Sfânta împărtăşanie, aşa cum se vede în fresca de la Hurezi.

Sfântul Nicodim şi reînnoirea vieţii liturgice

Aceeaşi strădanie o găsim şi la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a iniţiat în secolul al XVIII-lea o mare mişcare de înnoire isihastă şi liturgică prin revenirea la practica Bisericii primare, atât în ce priveşte Spovedania şi împărtăşania, cât şi în ce priveşte rugăciunea lăuntrică sau a inimii. Astfel, Sfântul Nicodim a adunat scrierile mai multor autori din vechime referitoare la practica rugăciunii lăuntrice sau a Rugăciunii lui Iisus, dar şi la viaţa liturgică cu centrul în Euharistie, şi le-a publicat în cartea intitulată de el Filocalia (Veneţia, 1782). Din aceste scrieri înţelegem că rugăciunea lăuntrică sau a inimii nu poate fi despărţită de rugăciunea liturgică a Bisericii, îndeosebi de Euharistie, din care ea îşi trage seva. Până şi isihaştii, care se dedicau exclusiv practicării Rugăciunii lui Iisus, nu lipseau sâmbăta şi duminica de la Sfânta Liturghie pentru a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Din cercetarea acestor scrieri, Sfântul Nicodim şi-a dat seama că decadenţa vieţii duhovniceşti din vremea lui exista ca urmare a uitării rugăciunii inimii, cu consecinţa reducerii vieţii liturgice la un ritual monoton, care mai mult oboseşte, decât înnoieşte mintea şi inima. Sfânta Liturghie însăşi devenise o slujbă printre altele, din moment ce nu se mai împărtăşea decât preotul la Altar. Astfel Biserica se reducea la preotul slujitor.

Sfântul Nicodim a cercetat, de asemenea, şi scrierile marilor Părinţi, îndeosebi din secolele al IV-lea şi al V-lea, precum şi canoanele referitoare la împărtăşirea cu Sfintele Taine, şi a alcătuit un tratat despre Deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine. Primul ei capitol începe aşa:

„Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc:

1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos;

2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi;

3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrare a Sfintei Liturghii;

4) Insăşi rânduiala Sfintei împărtăşanii."

In aceste patru puncte, Sfântul Nicodim sintetizează Tradiţia sănătoasă dintotdeauna a Bisericii, privitoare la împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine. în acelaşi timp, Sfântul Nicodim a scris şi un îndreptar pentru Taina Spovedaniei, un manual scurt de spovedanie, cu îndrumări deosebit de preţioase, care n-ar trebui să lipsească din mâna nici unui preot şi credincios. Aceste două scrieri, împreună cu Filocalia şi cu celelalte numeroase scrieri ale Sfântului Nicodim Aghioritul, au exercitat o mare influenţă asupra vieţii duhovniceşti din întreaga Ortodoxie. Din păcate, cartea despre Deasa împărtăşire n-a fost tradusă şi publicată în româneşte decât recent (1992).

Explicaţia o putem găsi şi în faptul că, în tradiţia românească, Părinţii noştri duhovniceşti au pus accentul mai mult pe Spovedanie decât pe împărtăşire. Practica Spovedaniei dese, mai cu seamă în mănăstiri, şi a rugăciunilor de dezlegare de păcate este o caracteristică a spiritualităţii româneşti, care accentuează conştiinţa păcatului şi necesitatea pocăinţei, fără de care harul Sfintelor Taine nu poate lucra în credincios. Părinţii noştri au avut îndeosebi în vedere folosul duhovnicesc pe care-l aduce spovedania deasă.

Problema legăturii dintre Spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine

Spovedania este Taina prin care Dumnezeu ne iartă păcatele atunci când le mărturisim cu pocăinţă sinceră şi cu hotărârea de a nu le mai repeta. în practica veche a Bisericii, spovedania era publică, adică se făcea în faţa episcopului şi a clerului slujitor, precum şi a întregii comunităţi. Se mărturiseau numai păcatele mari, opritoare de la Sfânta împărtăşanie. Acestea erau: apostazia sau lepădarea de Hristos (în vremea persecuţiilor, unii creştini se lepădau de Hristos, dar se şi întorceau la Biserică prin mărturisirea păcatului lor), crima (inclusiv avortul sau împiedicarea prin diferite mijloace a naşterii de prunci), desfrâul şi adulterul, asuprirea sau nedreptăţirea semenilor şi ura sau refuzul de a-i ierta pe semeni. Pentru aceste păcate, penitentul era oprit de la împărtăşire un anumit timp, în funcţie de pocăinţa pe care o avea. Cei opriţi de la împărtăşire nu mai puteau participa la „Liturghia credincioşilor", ci stăteau, împreună cu catehumenii, la intrarea în biserică şi ascultau doar „Liturghia catehumenilor", după care părăseau biserica. La „Liturghia credincioşilor" participau numai credincioşii care se împărtăşeau, fără nici o excepţie.

Păcatele mari îl aduc pe credincios în starea de a-şi pierde harul Botezului şi, implicit, calitatea de membru al Bisericii. Or, condiţia principală pentru a ne împărtăşi cu Sfintele Taine este aceea de a fi membri deplini ai Bisericii, de a nu fi despărţiţi de Biserică prin păcate grave. Tocmai de aceea, în rugăciunea după mărturisire, duhovnicul se roagă lui Dumnezeu, zicând: „[...] împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică, în Iisus Hristos, Domnul nostru". Păcatele mici nu se socoteau ca opritoare de la împărtăşire, pentru că ele nu ne despart de Hristos şi de Biserica Sa. Acestea nici nu se spovedeau, considerându-se că se iartă prin părerea de rău (căinţa) pentru săvârşirea lor şi prin împărtăşire. Oricum, iertarea păcatelor vine din Jertfa lui Hristos, de care ne împărtăşim, primind Trupul şi Sângele Său. De aceea, împărtăşania se dă „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci". Vorbind de spovedania publică din vechime, ne putem da seama de forţa lăuntrică şi smerenia pe care o aveau credincioşii în a-şi dezvălui păcatele în faţa întregii comunităţi, dar şi de harul pe care-l primeau pentru pocăinţa lor publică şi care le vindeca mai uşor şi mai repede sufletul de neputinţa păcatului.

Incepând cu secolul al IV-lea, odată cu libertatea dată creştinilor de Sfântul împărat Constantin cel Mare şi odată cu dezvoltarea monahismului, Spovedania a devenit particulară, iar preotul a fost oprit să dezvăluie secretul Mărturisirii. De Spovedanie s-a legat acum şi îndrumarea duhovnicească sau povăţuirea în lupta cu patimile. Se mărturiseau de acum şi păcatele mici, care pot deveni mari, dacă ne robesc. Totuşi îndrumarea duhovnicească nu aparţinea exclusiv episcopilor şi preoţilor, ci şi monahilor îmbunătăţiţi. Aceştia primeau dezvăluirea cugetului (adică a păcatelor) celor care li se încredinţau spre povăţuire, cu tot ceea ce ţinea de starea sufletească, dar nu puteau dezlega păcatele, nefiind hirotoniţi, ci, pentru dezlegare, erau trimişi la un preot duhovnic.

Practica îndrumării duhovniceşti de către călugări (sau călugăriţe) cu viaţă curată şi cu experienţă în lupta cu păcatul este prezentă şi astăzi în mănăstiri din Grecia, din Rusia şi chiar din România. Ea trebuie încurajată, mai cu seamă în vremea noastră, când avem puţini preoţi cu experienţa duhovnicească necesară îndrumării în situaţii din ce în ce mai complexe şi mai dificile. Povăţuirea duhovnicească constantă, fie din partea preotului duhovnic, fie din partea unui monah îmbunătăţit, este absolut necesară progresului duhovnicesc. Nu există progres duhovnicesc fără un povăţuitor care să ne urmărească constant evoluţia vieţii duhovniceşti.

Părintele Paisie Olaru de la Sihăstria (+ 1990) spunea că Taina Spovedaniei regulată, cu îndrumările primite din partea duhovnicului, ne poate aduce mai mult folos duhovnicesc decât chiar Taina împărtăşaniei, dacă aceasta din urmă este primită fără pregătirea cuvenită. Intr-adevăr, prin Mărturisirea deasă, sufletul se smereşte, îşi recunoaşte starea permanentă de cădere, îşi plânge păcatul şi se pocăieşte. Impărtăşania pecetluieşte această stare de pocăinţă şi ne dă puterea şi curajul să luptăm „până la sânge" (Evrei 12, 4) cu păcatul şi cu toată răutatea care ne înconjoară; de aceea, numai în stare de pocăinţă ne putem împărtăşi cu folos. Iar pocăinţa se naşte mai uşor atunci când ne cercetăm cugetul, ne smerim şi ne spovedim Mântuitorul le-a dat puterea iertării păcatelor numai Apostolilor şi, prin ei, episcopilor, succesorii lor, iar prin aceştia, şi preoţilor, tocmai pentru a ne smeri unii în faţa celorlalţi şi a ne supune unei rânduieli care nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aceeaşi smerenie şi aceeaşi supunere se cer şi de la episcopi, şi de la preoţi, care se spovedesc la fel ca mirenii.

Dezlegarea de păcate prin Taina Spov edaniei nu trebuie privită juridic sau ca o lucrare magică. Dumnezeu iartă păcatele, dacă le spovedim cu sinceritate şi cu părere de rău, dar nu şterge totodată şi urmele păcatului sau rănile pricinuite de păcat, cu care trebuie să luptăm în continuare. Ne-ar trebui o pocăinţă extrem de profundă pentru a ne vindeca şi de consecinţele păcatelor odată cu mărturisirea lor. Lucrarea păcatului rămâne, aşadar, în noi multă vreme. Tocmai de aceea putem cădea din nou. In fond, toată viaţa este o luptă permanentă de curăţire şi de sfinţire a firii noastre, pentru ca harul care se ascunde în inimă de la Botez să poată lucra în noi cu tot mai multă libertate, adică să fie tot mai puţin îngrădit de lucrarea păcatului. Dumnezeu îngăduie pentru smerenia noastră să fim munciţi de anumite patimi lăuntrice până la sfârşitul vieţii, dar, dacă suntem mereu în luptă sub povăţuirea unui duhovnic experimentat, harul Spovedaniei şi al împărtăşaniei va birui, în cele din urmă, cu totul lucrarea păcatului. Nu putem amâna deci Spovedania, nici împărtăşania pe motivul că suntem nevrednici, decât cu preţul de a ne lipsi de cel mai mare dar în lupta cu păcatul şi, implicit, cu greutăţile vieţii, care sunt consecinţele păcatelor noastre, ale neamului şi ale umanităţii întregi, în virtutea unităţii ontologice a tuturor oamenilor şi a creaţiei întregi.

De asemenea, nu trebuie să legăm în mod absolut împărtăşania de Spovedanie. Nici un canon nu prevede lucrul acesta. Ele sunt două Taine diferite, deşi legate intim, în sensul că Euharistia este izvorul tuturor Tainelor şi al Bisericii însăşi, întrucât ea transformă adunarea liturgică în Biserică, adică în „trupul lui Hristos". Fără Euharistie, Biserica nu se poate manifesta ca „trup al lui Hristos", ci rămâne o simplă adunare a credincioşilor, cum sunt adunările sectare, dar nu o Taină (mister), Taina Trupului Domnului, care-i transformă pe credincioşi în Hristos, îi face mădulare ale trupului Său şi mădulare unii altora. Este adevărat că harul Sfintelor Taine nu lucrează în noi fără participarea noastră, prin rugăciune şi asceză, la această transformare ontologică.

Harul este exigent. El aşteaptă împreuna noastră lucrare pe măsura lui; şi, cum în Euharistie primim plinătatea harului, trebuie să ne ostenim să lucrăm împreună cu el, făcând tot efortul de care suntem capabili pentru a ne sfinţi viaţa, luptându-ne „până la sânge" (Evrei 12,4) cu păcatul şi împlinind întru toate poruncile lui Dumnezeu.

Spovedania este o pregătire permanentă pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar nu spovedania formală, privită ca obligaţie pentru a ne împărtăşi, ci spovedania făcută din inimă şi cu lacrimi de pocăinţă. Adeseori, din motive independente de noi, nu ne putem spovedi de fiecare dată când participăm la Sfânta Liturghie, adică duminică de duminică. Totuşi, dacă nu avem pe conştiinţă păcatele mari, enumerate mai sus, ne putem apropia, cu binecuvântarea preotului, de împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Important este să dorim împărtăşania, să fim conştienţi că Hristos euharistie este totul pentru noi, că El este viaţa noastră şi Pâinea cea adevărată, Care ne hrăneşte nu numai sufletul, ci şi trupul. Important este, de asemenea, să ne apropiem de fiecare dată de împărtăşirea cu Sfintele Taine cu pocăinţă - dacă se poate cu lacrimi, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog -, cu conştiinţa profundă că nu suntem vrednici de ele. In faţa Sfântului Potir trebuie să zicem: „Doamne, ştiu că sunt nevrednic să mă împărtăşesc, dar fără de Tine nu pot trăi". Dacă gândim astfel, cu siguranţă, Hristos nu ne va osândi, oricât de nevrednici am fi. El nu ne osândeşte, pentru că ştie că sentimentul şi conştiinţa nevredniciei ne ajută să nu rămânem nepăsători faţă de un aşa de mare dar, ci ne angajează într-o luptă permanentă cu păcatul şi pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Astfel harul Sfintelor Taine îşi împleteşte lucrarea sa cu efortul propriu de îmbunătăţire. Acest efort constă, în primul rând, din nevoinţa în rugăciune.

Mitropolitul Serafim

Fragment din cartea "De te voi uita, Ierusalime... sau Ortodoxia traita in Occident", Editura Doxologia

Cumpara cartea "De te voi uita, Ierusalime... sau Ortodoxia traita in Occident"

• Ce este si cum trebuie facuta spovedania
  Publicat in : Religie
• Tinerii si spovedania
  Publicat in : Interviuri
• Spovedania: personala sau colectiva?
  Publicat in : Editoriale
• Spovedania prin telefon
  Publicat in : Editoriale
• Spovedania la distanta. Telefonul si internetul.
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: