Faţă de cei care veneau pentru prima oară la Taina Spovedaniei, Stareţul arăta o deosebită îngăduinţă. După prima spovedanie, nu-l lăsa pe om neajutorat. Urmărea evoluţia sa şi îl asista, la fel cum face un medic conştiincios cu pacientul său. „Această zi să fie ca un nou început în viaţa ta", îi spunea, „vom mai sta de vorbă peste două săptămâni. Tot atunci, vom stabili şi chestiunea cu privire la Dumnezeiasca împărtăşanie, care te va face mai puternic".

Prin discernământul său, Stareţul „vedea" adânc în sufletul celui care;, i se spovedea. Dădea diagnosticul corect şi aplica tratamentul potrivit. Avea o tactică pastorală pentru fiecare suflet în parte. Infrunta fiecare păcat, în conformitate cu maturitatea duhovnicească şi temperamentul celui care i se spovedea. Uneori folosea lauda şi încurajarea, alteori mustrarea şi dojana, alteori pe amândouă.

Era îngăduitor, dar şi aspru, acolo unde trebuia. Spre exemplu, atunci când, în loc de pocăinţă, de părere de rău, vedea egoism şi duh pretenţios, răspundea:
„Acestea pe care le spui tu acum, îţi deschid cumva porţile Raiului? Nemulţumirea ascunde în spatele ei egoism. Dumnezeu nu te va întreba dacă te-au iubit ceilalţi. Tu îi iubeşti?... Şi dacă îţi va spune Dumnezeu într-o zi că nu ai dreptate? Pune-ţi jos sinea egoistă şi loveşte-o cu putere... Să ne luptăm cu sinea noastră. «Netrebnico!», să-i zicem. Să ne fie silă de sinea noastră. Să vezi atunci, se revarsă iubirea peste toţi oamenii?

Egoismul dărâmă toate virtuţile, ca un buldozer. Nemaipomenit de bine este să avem simţământul că suntem un nimic. Altfel, dacă noi credem că avem virtuţi, fie şi numai puţin, ne umflam de egoism... De egoism nu numai să ne fie silă, ci să-l şi urâm... Domnul este întotdeauna alături de sufletul smerit".

De asemenea, când auzea pe vreun fiu duhovnicesc plângându-şi soarta, se mâhnea şi se străduia să-l scape de această patimă. „A-şi plânge cineva soarta înseamnă egoism. Cel care îşi plânge de milă, cel care murmură, rămâne pe loc, nu înaintează în viaţa duhovnicească", spunea. „Cel care continuu îşi plânge soarta arată prin aceasta că, în realitate, nu L-a cunoscut niciodată pe Hristos".

Asprimea Stareţului urmărea îndreptarea şi progresul duhovnicesc al fiilor lui. Doamna K. M., mamă a trei copii, funcţionară la bancă, scrie în mărturia ei: „Mă rugam cu căldură şi ceream să am un povăţuitor duhovnicesc, care să-mi înţeleagă sufletul... Mai exact, ceream un Stareţ ca Sfântul Serafim de Sarov, ca Sfântul Nectarie... şi mi s-a dăruit unul ca aceştia, în persoana Părintelui Eusebiu, pe care l-am cunoscut într-o după-amiază la Sfântul Luca - Hippokration.

Stareţul era «închis», «aspru» cu mine, cu toate că mi-a arătat interes, când i-am spus că şi eu eram din Sparta. Mi-a arătat scaunul din exomologhitariu şi m-a invitat să mă aşez, iar el s-a repezit până în altar de unde a adus o cruce cu picior, care îl avea pe Hristos răstignit. A pus-o pe măsuţa dintre noi, iar când am început să povestesc «virtuţile» mele, mi-a arătat pe cel Răstignit şi «cu asprime» mi-a zis: «Nu mie mi le spui, ci Acestuia».

Dintr-odată, m-a dezarmat, am aruncat scuturile şi deşteptăciunile la gunoi şi aproape am început să plâng la o mustrare pentru ceva, despre care nici prin gând nu-mi trecea că ar fi o greşeală duhovnicească. Numaidecât mi-a stabilit un canon... Am început să vin în mod regulat la slujbe la Sfântul Luca şi la spovedanie. îndreptarea greşelilor mele venea în chip neobişnuit, la timpul potrivit. In timpul spovedaniei, mi-a arătat o greşeală cu privire la întrebuinţarea unui lucru de la locul meu de muncă - fără să-i fi spus ceva despre aceasta - dar şi modul în care să o îndrept. Mi-a recomandat «să vorbesc frumos despre persoana căreia, în mod involuntar, i-am făcut rău; să spun cuvinte frumoase despre ea, oriunde mă voi afla, dar, mai ales, de faţă cu persoane care i le-ar putea transmite, astfel încât să aibă o satisfacţie morală». O lecţie de iubire...".

Părintele Eusebiu vedea păcatul nu ca pe o crimă, ci ca pe o neputinţă a sufletului. De aceea, iubirea lui nu era una justiţiară, ci una terapeutică. Nu încurca lucrurile, nu-l istovea pe credinciosul care se spovedea. Unea acri via Sfintelor Canoane cu iconomia, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Faţă de credincios, se comporta conform părerii de rău a aceluia, iar nu conform păcatului săvârşit.

Despre simpla mărturisire şi înşirare a păcatelor, fără nici o conştientizare a lor şi fără nici o părere de rău, spunea că aceasta nu este Spovedanie. „Iei hotărârea ca acestea pe care le-ai spus să nu le mai repeţi? Aceasta are valoare! Aici este o Taină, locul unde se varsă lacrimi!".

Voia ca legătura credinciosului cu Sfintele Taine să nu fie una tipiconală şi superficială, ci autentică şi în deplină cunoştinţă de cauză. îl preocupa esenţa vieţii spirituale, de aceea şi evalua lucrurile în mod diferit. De multe ori, faţă de greşeli pe care cel care se spovedea le socotea grave, acela nu le dădea o gravitate deosebită, în timp ce pe altele „neimportante", le înfrunta cu asprime. Semnificativ în acest sens este cazul pe care îl povesteşte o fiică duhovnicească a lui, care intenţiona să devină monahie:
„...Era în Postul Mare - nu mâneam nimic toată ziua, aşa cum aveam binecuvântare de la Stareţ - şi, într-o după-amiază, trebuia să merg la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, ca să mă împărtăşesc. La un moment dat, însă, mi-am băgat mâna în buzunar şi am găsit o stafidă şi, fără să dau atenţie, am mâncat-o. Mai înainte de a începe Liturghia, i-am spus ce am făcut, fără însă să consider că e ceva important. «Astăzi nu te vei împărtăşi», mi-a spus, «şi nu din cauza stafidei, ci pentru că ai uitat că aveai să te împărtăşeşti. Gândul că urma să-L primeşti pe Hristos trebuia să te urmărească tot timpul şi fiece pas». Atunci am considerat că este exagerat de aspru cu mine, însă acum îi sunt recunoscătoare sfântului meu duhovnic, care atât de înţelept mă povăţuia".

Oamenilor Bisericii nu le îngăduia modul de viaţă lumesc. Voia ca creştinul să fie conştiincios, integru şi să nu facă compromisuri cu lumea păcatului. Astfel, obişnuia să spună:

„Aşa cum se înfăţişează credinciosul în biserică, la duhovnic, tot aşa trebuie să fie în orice loc s-ar afla. «Nimeni nu poate să slujească la doi domni». Nu se poate ca creştinul să fie cu un picior în Biserică şi cu celălalt în lume".

Unei tinere îi spusese: „Cum vii aici, aşa să fii peste tot. Alege cum vrei să fii şi aşa să te porţi peste tot unde mergi. Să fii sinceră".

Insă, cât priveşte pe cei care din neştiinţă trăiesc o viaţă lumească, faţă unii ca aceştia era îngăduitor: „Să nu ne oprim asupra celor exterioare", sfătuia. „Omul lăuntric e cel care are valoare. Suntem gata să acuzăm pe cineva cu o înfăţişare lumească, însă înlăuntrul său, acea persoană poate ascunde un diamant... Să ne rugăm pentru ea! Ştim noi oare unde ne va aşeza Dumnezeu? De-a dreapta sau de-a stânga Lui?

Dumnezeu iubeşte, tolerează, îndelung rabdă. Nu-i lasă El pe cei care au dispoziţie bună. Le dă împrejurări şi ocazii ca să-L cunoască.

Se pocăiesc şi devin mai buni decât noi, cei care, dacă i-am fi cunoscut cu câţiva ani mai înainte, i-am fi bombardat cu cuvintele noastre moralizatoare".

Articol preluat din cartea "Înger pământesc şi om ceresc - Părintele Eusebiu Giannakakis (1910-1995)", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Înger pământesc şi om ceresc"