Trebuie sa ne ostenim pentru Dumnezeu, pentru a dobandi fericirea

Trebuie sa ne ostenim pentru Dumnezeu, pentru a dobandi fericirea Mareste imaginea.

In zadar caută lumea fericirea aici, unde ea nu se află în mâncare, în băutură, în petreceri, în întâlniri, discuţii, plăceri zgomotoase, dansuri, distracţii, teatru, circuri şi altele. Câtă vreme eşti în mijlocul distracţiilor, uiţi de tine şi te simţi puţin fericit. Dar de cum s-a sfârşit petrecerea şi te întorci acasă, pustiul iarăşi pune stăpânire pe tine.

Nemulţumirea, plictisul, chinul te întovărăşesc şi te ţin în puterea lor cea rea. Cât este de neobişnuit că pustnicii care vieţuiesc în unire cu Dumnezeu, care nu au nicio desfătare şi nicio plăcere, care nici măcar oameni nu văd, cântă, se bucură şi nu cunosc ce este plictiseala! Cum este asta cu putinţă? Ei au aflat izvorul fericirii - Dumnezeu - şi se adapă din el cu bucurie duhovnicească până se satură. O astfel de bucurie duhovnicească putem să avem şi noi, cei ce vieţuim printre deşertăciunile lumii acesteia, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu.

Fireşte, această bucurie nu se dă dintr-odată. Ea se câştigă cu osteneală. Pustnicii trebuiau să se lupte cu multe ispite şi păcate, să biruie multe pofte şi aplecări, până ce au ajuns la fericita unire cu Dumnezeu. Nici pentru noi nu este altă cale de mântuire în afară de calea luptei cu păcatul, care uneori este foarte grea, dar întotdeauna bogat răsplătitoare. Sfinţii Apostoli ne învaţă că „prin multe dureri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu." /Fapte 14, 22/

Dacă ne punem întrebarea de ce noi nu suntem fericiţi, fiind în chip părelnic creştini credincioşi, va trebui să ne răspundem: pentru că, stăruind să împlinim poruncile lui Dumnezeu, nu încetăm a săvârşi păcate. La bine adăugăm şi răul, la miere otravă. In felul acesta întunecăm bucuria binelui cu amărăciunea răului. Cele adunate prin nevoinţă le risipim prin patimi. /Iacob 4, 3/ De pildă, dăm milostenie şi ne mândrim cu asta; postim cu trupul, dar ne lăsăm târâţi de dorinţe şi fapte păcătoase; ne desfătăm în har cu rugăciune şi citire de cărţi duhovniceşti, iar după aceea săvârşim lucruri nebineplăcute lui Dumnezeu, pentru care cugetul începe să ne mustre. Ce bucurie duhovnicească poate să fie în inima care păcătuieşte astfel?

Odată, şezând în chilia sa, Sfântul Arsenie cel Mare a auzit un glas care i-a spus: „Vino, şi îţi voi arăta lucrurile oamenilor. Şi sculându-se, a ieşit, şi l-a dus pe el într-un loc şi i-a arătat un om tăind lemne şi făcând o sarcină mare, şi acela se ispitea să o ridice, dar nu putea. Şi în loc de a mai lua dintr-însa, el mergând mai tăia lemne şi adăuga peste sarcină. Şi aceasta o făcea vreme îndelungată. Şi mergând puţin mai înainte, iarăşi i-a arătat lui un om stând lângă un lac şi scoţând apă dintr-însul şi turnând-o într-un jgheab găurit, din care curgea iarăşi în lac. Şi i-a zis lui iarăşi: Vino să-ţi arăt alta. Şi a văzut o biserică, şi doi oameni călare pe cai ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva altuia. Şi voiau să intre prin uşă, şi nu puteau, pentru că era prăjina de-a curmezişul, şi nu s-a smerit niciunul pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina de-a dreptul, şi pentru aceasta au rămas afară de uşă (biserică).

Când Sfântul Arsenie s-a arătat nedumerit, neştiind ce înseamnă toate acestea, îngerul i-a dat următoarea lămurire: «Aceştia sunt oamenii care poartă cu mândrie cumpăna, ca şi cum ar fi a dreptăţii, şi nu s-au smerit ca să se îndrepteze pe sine şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos. Iar cel ce tăia lemne este omul cel întru multe păcate, care, în loc de a se pocăi, adaugă alte fărădelegi, întru păcatele sale. Şi cel ce scotea apa este omul cel ce face lucruri bune, dar pentru că are întru dânsele amestecare rea, cu aceasta a prăpădit şi lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în deşert. Omul care lua apă înseamnă pe aceia care săvârşesc fapte bune, dar în zadar se ostenesc, căci sufletul lor este găurit de păcate de care ei nu vor să se lepede pentru a ţine harul în suflet şi să se bucure în Duhul Sfânt. Şi cei doi bărbaţi rămaşi în afara bisericii sunt aceia care săvârşesc faptele bune cu mândrie şi nu vor să meargă pe calea duhovnicească a smereniei. Pentru aceasta şi rămân afară de Impărăţia Cerurilor»."

Omul care, săvârşind binele, înclină şi spre păcat, intră în unire cu diavolul. Despre astfel de creştini Sfântul Macarie spune: „Mulţi, deşi le este dat harul, nu ştiu că sunt jefuiţi de păcat. închipuiţi-vă că în casa cuiva trăiesc o fată tânără şi un bărbat tânăr. Tânăra, minţită de bărbat, în cele din urmă încuviinţează, preacurveşte şi se face de dispreţ.

Astfel şi şarpele înfricoşător al păcatului petrece în suflet, îl ispiteşte şi îi şopteşte să păcătuiască. Dacă sufletul omului încuviinţează, intră în unire cu răutatea netrupească a diavolului. Astfel preacurveşte în inimă acela care primeşte în inima sa gândul celui viclean şi încuviinţează la el. De aceea măsura nevoinţei tale este aceasta: să nu preacurveşti în gândurile tale, ci cu mintea să te împotriveşti ispitelor, să duci război lăuntric, să te lupţi cu patima, să nu o asculţi, să nu cauţi desfătare cu ea în gândurile tale. Şi dacă Domnul află în tine această pregătire, în ziua cea din urmă te va primi în împărăţia Sa." Infricoşătoare este starea omului ce se află de bunăvoie în puterea diavolului. El este străin de bucuria harului şi în lumea aceasta şi în cea de dincolo.

Arhimandrit Serafim Alexiev

Fragment din cartea "Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri - talcuiri, pilde si istorisiri", Editura Predania

Cumpara cartea "Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri - talcuiri, pilde si istorisiri"


 

Pe aceeaşi temă

19 Septembrie 2019

Vizualizari: 561

Voteaza:

Trebuie sa ne ostenim pentru Dumnezeu, pentru a dobandi fericirea 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

fericirea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE