Observarea profundă şi subtilă a vieţii duhovniceşti lăuntrice a omului i-a dus pe Sfinţii Părinţi la o distincţie între manifestările trufiei lumeşti şi cele ale trufiei duhovniceşti (care e mai caracteristică pentru monahi). Trufia lumească, manifestată grosolan, se poate întâlni însă şi la aceştia din urmă.

Trufiei lumeşti îi sunt caracteristice următoarele manifestări: nerăbdarea, îndărătnicia, obrăznicia, neascultarea de sfaturile bune primite. Omul respinge mustrările, doreşte să fie şef, o ţine pe-a lui cu îndărătnicie. Pe dinafară, asta se manifestă şi prin mersul „trufaş", şi prin intonaţiile dispreţuitoare, şi prin atitudinea neatentă faţă de interlocutor. Aceste manifestări le putem observa în viaţa de zi cu zi, dar cât de greu este să le vedem la noi înşine! Chiar dacă omul reuşeşte să-şi ascundă manifestările exterioare, sentimentele şi pornirile emoţionale tot sunt prezente. Ele sunt mai greu de observat şi nu e simplu să recunoaştem prezenţa lor nici măcar faţă de noi înşine: ne plângem că suntem nedreptăţiţi, că nu ni se dă atenţia cuvenită, vrem să fim băgaţi în seamă, deosebiţi de ceilalţi.

Trufia lumească se poate manifesta şi în vorbire - prin ţipat, în tăcere - prin posomorârea supărată, la veselie - prin râsul răsunător, în răspunsuri - prin aciditate, îmbufnare.

Ava Dorotei atribuie anumite trepte trufiei duhovniceşti, respectiv celei lumeşti, la monahi. Prima treaptă este trufia lumească. A doua treaptă este trufia duhovnicească. Ava descrie cum prima se poate transforma în cea de-a doua, iar aceasta duce deja la trufia desăvârşită. „Trufia lumească este atunci când cineva se mândreşte faţă de fratele său" cu averea, îmbrăcămintea, frumuseţea, neamul, chiar şi cu zelul şi conştiinciozitatea sa în muncă sau cu măreţia mănăstirii sale - cu bogăţia ei, cu mulţimea obştii... „Iar trufia călugărească este atunci când cineva se slăveşte în deşert că se îndeletniceşte cu privegherea, cu postirea, că e evlavios, că vieţuieşte bine şi e sârguitor. Se întâmplă, de asemenea, ca unii chiar să se smerească de dragul slavei omeneşti. Toate acestea, conchide sfântul avă, fac parte din trufia călugărească."

După aceea, ava Dorotei arată starea unui călugăr care urma primei trufii şi pe acest exemplu descrie transformarea primei trufii în cea de-a doua: „Cu adevărat, fraţilor, cunosc pe oarecine care a ajuns cândva în starea aceasta jalnică. La început, dacă vreunul dintre fraţi îi spunea ceva, îl defăima răspunzând: «Cine este cutare? Nu este nimeni vrednic, afară de Zosima şi de cei ca dânsul.» Pe urmă a început şi pe aceştia să-i osândească şi să spună: «Nu este nimeni vrednic, afară de Macarie.» După o vreme a început să zică: «Cine este Macarie? Nu este nimeni vrednic, afară de Vasilie şi de Grigorie.» în scurtă vreme a început să-i osândească însă şi pe aceştia, zicând: «Cine este Vasilie? Şi cine este Grigorie? Nu este nimeni vrednic, afară de Petru şi de Pavel.» I-am zis: «Cu adevărat, frate, în curând o să-i defaimi şi pe aceştia!» - şi, credeţi-mă, după o vreme a început să zică: «Cine este Petru? Şi cine este Pavel? Nimeni nu înseamnă nimic, fără numai Sfânta Treime.» In cele din urmă, s-a trufit şi împotriva lui Dumnezeu însuşi, şi astfel s-a lipsit de minte. De aceea, datori suntem, fraţilor, să ne nevoim din toate puterile împotriva primei trufii, ca nu cumva să cădem, puţin câte puţin, şi în cea de-a doua, adică în trufia desăvârşită."

In tradiţia patristică sunt distinse şi nivelurile trufiei:

- primul: dacă pe om îl nelinişteşte cel mai mult slava deşartă, părerea celorlalţi despre calităţile lui;

- al doilea: la cel care îşi defăima aproapele, care îşi trâmbiţează faptele bune, care dă dovadă de obrăznicie şi neruşinare, care urăşte mustrările şi observaţiile celor din jur;

- al treilea: la cel care a respins ajutorul dumnezeiesc, nădăjduind numai în sine însuşi.

Sfinţii Părinţi observă că e mai bine să te mândreşti cu darurile duhovniceşti decât cu ceva lumesc: „Bine este să nu ne trufim deloc, dar dacă cineva nu poate să nu se trufească deloc, măcar să se trufească cu cele călugăreşti, iar nu cu lucruri lumeşti" (Ava Dorotei).

Sfântul Ignatie Briancianinov enumera semnele trufiei:

„Dispreţuirea aproapelui. A te pune pe tine însuţi mai presus de toţi. Obrăznicia. întunecarea, îngroşarea minţii şi inimii. Pironirea lor de cele pământeşti. Hula. Necredinţa. Inşelarea. Urmarea propriei voi trupeşti. Citirea cărţilor eretice, desfrânate şi deşarte. Nesupunerea faţă de stăpâniri. Batjocura muşcătoare. Părăsirea smereniei şi tăcerii celor după pilda lui Hristos. Filosofia cea mincinoasă. Erezia. Ateismul. Neştiinţa. Moartea sufletului."

Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că trufia duhovnicească se manifestă ca „preţuire de sine", sub forma sentimentului ascuns: „sunt ceva, nu un nimic..." Fiicele întâi-născute ale „preţuirii de sine" sunt părerea de sine şi înălţarea de sine.

Aşadar, vedem că pricina majorităţii dificultăţilor noastre legate de felul în care percepem lumea, de relaţiile cu ceilalţi oameni, se află în noi înşine, în gândirea noastră strâmbată de păcat. Urmarea vătămării minţii de către păcat este imposibilitatea de a ne controla gândurile şi sentimentele în timpul rugăciunii, pierderea rugăciunii. In adâncul nostru se ascunde amara rădăcină a păcatului, care otrăveşte, strâmbă în noi Adevărul lui Dumnezeu. Această rădăcină nu ne lasă să vedem Dragostea lui Dumnezeu în Adevăr.

Cum să învingem în noi această rădăcină a păcatului care e trufia? Poate omul să se descurce aici de unul singur?

LUPTA CU PATIMILE: METODE ASCETICE ŞI PSIHOLOGICE, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Lupta cu patimile"

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: