Viata este foarte simpla, dar ne este foarte greu sa traim

Viata este foarte simpla, dar ne este foarte greu sa traim Mareste imaginea.

Fiecare om suferă din cauza propriei incapacităţi de a vieţui corect. Căci pentru asta există doar o singură metodă, aceea de a proceda în conformitate cu ţelurile pentru care este creată viaţa însăşi. Să zicem că ne place să dormim în natură, în pădure. Dar înţelegem că iarna nu putem merge acolo desculţi, cu cămaşă subţire şi pantaloni scurţi, fără cort şi plapumă, căci în acest fel pur şi simplu vom pieri. Vara însă putem face asta.

La fel e şi cu legile duhovniceşti ale vieţii. Dacă le uităm, riscăm să pierim, să pierdem totul. Trebuie să ţinem minte că aceste legi funcţionează mereu. Noi însă spunem: „Voi face faţă cumva singur, cumva mă voi descurca, voi schimba aceste legi după propriul plac." Apoi ne mirăm de starea jalnică în care ne aruncăm noi înşine.

Cu toţii suntem la fel. Dumnezeu îl iubeşte pe fiecare. Ştiu că uneori ni se pare că aceste cuvinte nu au niciun sens. Putem chiar să întrebăm: „Dacă Dumnezeu mă iubeşte, de ce mi-e atât de greu să trăiesc?" Dar noi înşine ne facem viaţa grea. Noi, nimeni altcineva.

Nu este important ceea ce ni se întâmplă în viaţă, ci felul în care răspundem la asta. Să zicem că trece cineva pe alături, ne împinge şi spune: „Iertaţi-mă, nu am făcut-o intenţionat." Putem să ne vărsăm asupra lui toată proasta dispoziţie, să începem să ţipăm şi să-l jignim pe acel om sau pur şi simplu să spunem: „Nimic grav." împrejurările sunt aceleaşi, dar alegem moduri diferite de acţiune.

Noi nu suntem răi, nu. Pur şi simplu am ales un drum greşit. Acum însă trebuie să alegem calea cea dreaptă şi să ne nevoim. Nu este uşor. Foarte simplu, dar deloc uşor.

Astfel, să presupunem că vă deplasaţi cu maşina cu prietena, cu mama, cu soţia, cu oricine ar fi. Ii daţi însoţitoarei voastre harta şi-i spuneţi:

- Trebuie să ajungem aici. Să-mi spui când va trebui să virăm.

Ajungeţi la o intersecţie şi întrebaţi:

- Incotro trebuie s-o iau?

Ea spune:

- La stânga.

Virezi şi continui să mergi... Trec deja trei ore, cu toate că până la destinaţie trebuia să faci maxim o oră. In cele din urmă, întrebi:

- Dar când vom ajunge totuşi?

Ea răspunde:

- Dragul meu, nu-i nimic grav, pur şi simplu mergi înainte.

Mai trec trei ore, te opreşti, iei harta şi înţelegi că trebuia să mergi în altă direcţie. Poţi să te cerţi cu tovarăşa ta de drum, să o baţi, să o arunci din maşină... Poţi face orice, dar ca să ajungi la destinaţie, trebuie neapărat să te întorci. De aceea, cea mai bună metodă este de a întoarce liniştit maşina şi de a merge pe drumul cel bun.

Această neplăcere putea fi prevenită. Iţi cunoşti tovarăşa de drum, de aceea la intersecţie trebuia să-i iei harta şi să decizi singur unde vei merge. Asta se numeşte ştiinţă de a ajunge la o înţelegere, abilitatea de a discuta cele întâmplate din timp, înainte să se ajungă la vreo nenorocire. Din timp trebuia să vă convingeţi că vă înţelegeţi. Dar nici tu n-ai făcut asta şi nici ea nu ţi-a cerut ajutorul. Şi astfel, sunteţi în pericol. Dacă veţi începe cearta, va fi şi mai rău. Iar dacă o veţi bate, puteţi ajunge chiar la închisoare. Veţi cădea amândoi în deprimare, veţi cădea în patima beţiei. Insă totul s-ar fi rezolvat foarte simplu, dacă aţi fi discutat din timp cum să procedaţi şi aţi fi acţionat împreună, nu separat, nu după propria voie, care le strică pe toate şi ne porneşte pe unii împotriva altora.

Există un proverb: „Măsoară de şapte ori şi taie o singură dată." Noi însă întâi tăiem, după care ne mirăm că nu ne ajunge ceva. Sunt sigur că nicunul dintre cei prezenţi nu a vrut să ajungă ceea ce este. în copilărie nu ne pricepeam încă să vedem consecinţele faptelor noastre. Cu toate acestea, făceam ceva, fiind cârmuiţi de propriile simţăminte. Alergam după visuri... Dacă însă am fi discutat intenţiile noastre cu cineva, am fi chibzuit cum să facem, ne-am fi făcut planul din timp, atunci poate că am fi evitat o mulţime de nenorociri.

Atunci când eram mici, credeam că ştim totul. Nu trebuie să ştim totul. Trebuie să ştim să ascultăm. Pentru că, dacă suntem în înţelegere cu ceilalţi oameni, totul devine clar şi limpede. Iar dacă nu ştim să ascultăm, facem doar ceea ce ştim. Noi suntem ceea ce alegem. Noi suntem propriile noastre decizii.

Intr-o zi a venit la noi un om. El pur şi simplu s-a aşezat la rând pentru a primi mâncare. Apoi a spus că trebuie să locuiască undeva. I-am explicat care sunt regulile noastre.

- Părinte, nu m-aţi înţeles, a răspuns el. Eu nu consum substanţe narcotice. Nici nu beau.

- Da, desigur.

- Credeţi-mă!

- Da, desigur.

- Pot să rămân la voi?

- Puteţi să rămâneţi la noi o singură noapte. Apoi va trebui să vă faceţi analize la sânge şi urină şi, dacă se vor găsi urme de droguri, să treceţi la o cură de dezintoxicare.

El a încercat să ocolească această regulă, să ne păcălească, dar nu a reuşit. A trebuit să treacă prin cura de dezintoxicare. Apoi s-a întors la noi şi ne-a spus:

- Ştiţi, sunt doctor.

- Da, desigur.

- Vorbesc serios. Sunt într-adevăr doctor.

- Da.

In America există un program special de asigurare pentru cei din domeniul medicinii, în cazul în care în calitate de doctor săvârşeşti vreo faptă care ar prejudicia pacientul.

Atunci, având o asemenea asigurare, nu-ţi mai pierzi dreptul de a practica medicina. Se numeşte asigurare pentru malpraxis - doctorii se apără de consecinţele activităţii lor atunci când, în loc să vindece, schilodesc.

Toţi oamenii fără adăpost de la noi au un simţ al umorului deosebit. Ei îşi dau unii altora porecle. Şi pe acest doctor l-au poreclit „schilodoctor". Nimeni nu ştia cum îl cheamă, toţi îl numeau „schilodoctor".

A stat la noi în jur de doi ani şi în tot acest timp s-a purtat foarte frumos. Apoi ne-a spus că era pregătit pentru a se întoarce in iume şi că avea de gând să-şi caute de lucru.

Au mai trecut vreo şase luni şi el ne-a vizitat: la costum, cămaşă şi cravată, cu un ceas scump, „Rolex". M-a invitat Ia un restaurant să luăm cina împreună. Şi m-a dus... la cantina spitalului.

- Iată şi restaurantul! am zâmbit eu mirat.

Am intrat şi acolo toţi au început să-l salute:

„Bună ziua, domnule doctor!"

- Vedeţi? V-am spus că sunt doctor.

- Da. Dar ai venit la noi nu ca doctor, ci ca un om fără adăpost. Noi te-am ajutat să te întorci în această lume şi eşti din nou doctor.

Acum el ajută foarte mulţi oameni, mă sună şi pe mine uneori. Vedeţi câte lucruri se pot întâmpla? Bune şi rele, necazuri şi minuni.

Sinceritatea şi iubirea, iată ce aduce rodul cel mai bun. Sinceritatea şi iubirea, iată ce se învaţă cel mai greu. Noi credem că am pierdut aceste două virtuţi, însă nu-i aşa, ele se pot dobândi din nou. Sinceritatea şi iubirea, numai ele aduc roade.

Sub influenţa iubirii, fiecare om se schimbă. De aceea, orice ar face oamenii, trebuie să ne purtăm cu ei aşa cum Se poartă Dumnezeu cu noi. El ne iubeşte pe toţi în egală măsură şi nu încetează să o facă, orice am face. Noi însă nu ştim să iubim. Dumnezeu ne iubeşte în întregime şi în virtutea acestui fapt noi, oamenii, putem să ne iubim unii pe alţii. Numai aşa putem să-I răspundem. Şi dacă oamenii din jurul nostru cred că îi iubim, asta le dă bărbăţia de a se privi pe ei înşişi şi de a se schimba.

Cu toţii simţim frică în faţa vieţii. Ne sperie gândul că viaţa s-ar putea să nu aibă sens, că noi pur şi simplu încercăm să facem faţă până când cineva ne va lua de aici.

Crezând aşa, viaţa de vine foarte grea. Dar, dacă începem a crede că suntem iubiţi, în pofida oricărui fapt, indiferent cine şi ce suntem, lucrurile revin la normal, lată, de exemplu, mamele noastre, ele continuă să ne iubească orice s-ar întâmpla. Ele pot să nu iubească ceea ce facem, dar ne iubesc pe noi.

Ţin minte cum am vizitat odată o femeie. Ea venea la biserică la slujba de duminică şi mă exaspera cu rugăminţile de a-l vizita pe fiul ei la Chicago.

- Ascultaţi, până acolo sunt optsprezece ore de mers cu maşina, îi spuneam. Este o distanţă imensă, aproape un sfert de ţară. Nu, nu pot.

- Vă rog frumos! Mergeţi la fiul meu! El este la închisoare şi nimeni nu îl vizitează.

- Dar ce-a făcut?

- Nimic. Nu a făcut nimic.

- E bine.

- Ei spun că a ucis un om, dar eu nu cred.

- De ce?

- Pentru că este fiul meu şi îl iubesc. Ştiu ce fel de om este.

Iată ce înseamnă iubirea. A iubi nu înseamnă a închide ochii şi a nega realitatea. Iubirea înseamnă a vedea personalitatea, nu comportamentul omului. Noi însă aproape întotdeauna vedem numai ceea ce fac sau nu fac oamenii, ce au reuşit sau nu au reuşit. Ii judecăm pe oameni exact după acest criteriu. Insă fiecare om este cu totul altceva decât ceea ce observăm la el.

Enoriaşilor şi monahilor le spun: „Viaţa este foarte simplă, dar este foarte greu să trăieşti." Da, noi facem viaţa foarte complicată. Teologia însă, în special, afirmă că Dumnezeu este cu desăvârşire simplu. Cu cât e mai multă desăvârşire, cu atât e mai multă simplitate. Cu cât e mai puţină desăvârşire, cu atât e mai multă complexitate. Viaţa noastră devine foarte complicată pentru că suntem nedesăvârşiţi. Şi o încurcăm şi mai mult, o complicăm şi mai mult.

Insă Domnul ne-a creat simpli. El ne-a creat cu un singur scop: pentru a-L iubi pe El şi pe semeni. Alte scopuri pentru existenţă pur şi simplu nu există. Nu suntem aici pentru a naşte copii sau pentru a face studii, sau a lupta pentru putere, ci pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pe semeni. Noi însă complicăm totul prea mult.

Atunci când o femeie începe a se întâlni cu un bărbat, o măguleşte foarte mult atenţia lui. El o ţine de mână şi ea e fericită. Ii pune mâna pe umăr şi este încântată. O captivează şi este în al şaptelea cer.

Apoi însă, când crede că el este deja în stăpânirea ei, relaţiile lor se complică. E suficient ca bărbatul să-i pună mâna pe umăr, că ea îl şi pune la punct: „Nu te atinge de mine!", arătând că de acum ea este superioară.

Dar noi ne purtăm mereu la fel unii cu alţii şi cu Dumnezeu şi, de aceea, nu înţelegem cum trebuie să ne purtăm. Ne folosim unii de alţii în scopuri personale. Ni se cere un singur lucru: să iubim, noi însă o facem foarte-foarte prost.

Ceea ce avem nevoie cu adevărat sunt relaţiile interpersonale. Asta este esenţa. Căci, oricât ne-am strădui să facem ceva, Dumnezeu oricum o face mai bine ca noi.

Atunci pentru ce are nevoie de noi? Domnul nu are nevoie ca noi să hrănim pe cineva sau să-l tratăm, El poate să o facă singur. Atunci de ce facem asta? Deoarece noi înşine avem nevoie de asta. Nu El, ci noi! Este un dar al lui Dumnezeu. El ne oferă posibilitatea de a scăpa de iubirea de sine şi de a cunoaşte scopul pentru care am fost creaţi, adică iubirea. Şi dacă slujim cuiva, nu trebuie să cerem recunoştinţă, ci noi înşine trebuie să le mulţumim oamenilor.

Noi nu ştim să iubim. Cât de urât ne purtam unii cu alţii! Atunci când vin şefii, ne purtăm altfel decât în absenţa lor. Dacă omul ocupă o poziţie în societate, se bucură de mai multă atenţie decât ceilalţi. Cum ne purtăm atunci când oferim ceva? Dar cât de atent ne comportăm cu cei pe care-i considerăm importanţi pentru noi?

Toate acestea nu sunt iubire. Este iubire de sine, care ne îndreaptă toate puterile către mulţumirea „eului". Noi însă trebuie să învăţăm să iubim aşa cum iubeşte Domnul.

Arhimandritul loachim Parr

Fragment din cartea "Cand cei doi devin una", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cand cei doi devin una"

 

Pe aceeaşi temă

06 Aprilie 2017

Vizualizari: 5559

Voteaza:

Viata este foarte simpla, dar ne este foarte greu sa traim 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE