Constantin cel Mare poate fi socotit al treisprezecelea apostol?

Constantin cel Mare poate fi socotit al treisprezecelea apostol? Mareste imaginea.

Binecuvântaţi creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, Hristos a înviat!

A rânduit Bunul Dumnezeu să avem astăzi, în această Duminică a învierii, şi prăznuirea Sfinţilor împăraţi, cu un titlu deosebit, întocmai cu Apostolii, Constantin şi maica sa, Elena. Aşa şi rosteşte cântarea Bisericii: „Chipul Crucii Tale pe cer văzând şi, ca Pavel, chemare nu de la oameni luând, cel între împăraţi, apostolul Tău Doamne, cetatea în mâinile Tale o a pus, pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi“, aşa cum toţi ne rugăm.

„Intre împăraţi, apostol", chiar socotit al treisprezecelea apostol, şi mai toţi ne întrebăm întrucât Constantin cel Mare poate fi socotit al treisprezecelea apostol?

Ingăduiască şi primească dragostea voastră ca în scurt să cuprindem viaţa lui, să ierte cei care o ştiu, să şi-o întipărească mai bine şi să îngăduie pe cei care n-o ştiu, ca să fie şi faţă de aceştia cu dragoste smerită.

Fiul lui Constanţiu Clor (Clor, fiindcă era blond, asta înseamnă) şi al Elenei. Bărbat din părţile dunărene, din sudul Dunării, Constantiu Clor. Elena, si mai bine ştiut, era din aceste părţi, fiică de stare mijlocie, dacă-mi îngăduiţi să spun de-a dreptul, era hangiţă, dar crescută în credinţă. In orice casă, cu orice profesie, poţi cunoaşte pe Dumnezeu şi plini voia Lui. Nu profesia te împiedică, ci patimile. Chiar ca hangiu, hrăneşti mulţimile, pe bieţii călători trudiţi, şi faci slujbă divină. O asemenea slujbă avea ea. Şi acest ofiţer imperial, Constanţiu Clor, a cunoscut-o si asa si din aceşti doi s-a născut Constantin, devenit cel Mare.

Născut pe la anii 280 după Hristos Domnul. A îmbrăţişat şi el aceeaşi carieră a tatălui său, care era general, şi a devenit apoi Cezar, un fel de adjunct al împăratului - numit Augustus - peste Galia şi Britania, deci părţile de Apus. Constantin a crescut mai mult, cum era rânduiala în vremea aceea, la curtea împăratului Diocleţian, care împărăţeşte între anii 285-306, după care se retrage şi trăieşte până în 316. Educaţie aleasă, aşa cum era posibil pe atunci, pe lângă curtea imperială, ajunge şi el tribun şi, la săvârşirea din viaţă a tatălui său, îi continuă slujirea ca Cezar, în Apus, peste Franţa de azi, repet, şi Insulele Britanice.

Mama lui era creştină şi a fost o viaţă întreagă creştină adevărată. Tatăl lui era un om blând si bun. Când s-au decretat acele edicte de prigoană la adresa Bisericii, începând cu primul edict din februarie 303, al doilea, aprilie 303, al treilea, septembrie 303, şi al patrulea în 304, tot în februarie, patru edicte de prigoană, unul după altul, prigoana a fost în Răsărit mai puternică. în Apus, atât Constantiu Clor, cât chiar si Maxentiu la Roma, n-au făcut să sufere atât de mulţi creştini. Un amănunt: când s-a făcut o listă cu creştinii din jurul Cezarului Constanţiu Clor, unii şi-au ascuns credinţa, alţii au spus corect. Şi atunci, Cezarul, pe cei care au mărturisit corect, i-a păstrat mai departe în senat şi slugile lui, spunându-le: „Voi, aşa cum n-aţi vrut să-L înşelaţi pe Dumnezeu, mărturisindu-L, nu mă veţi minţi nici pe mine în slujba voastră". Şi, curând, fără să-i pedepsească, s-a izbăvit de ceilalţi, necinstiţi, neoneşti. O asemenea judecată descoperă aşezarea lui sufletească, a tatălui lui Constantin. Cu asemenea formare, formaţie, dacă vreţi, sufletească; nu era creştin, mai târziu s-a botezat. As dori să cunoaşteţi şi acest fapt, care este deosebit de semnificativ, de adânc, atât cât e posibil într-un cuvânt de astăzi, pentru starea religioasă a Romei de atunci.

Roma, cu fiecare ţinut, provincie, ţară cucerită, aducea în panteonul ei şi divinităţile, zeităţile la care se închina poporul respectiv, încât Roma devenise acum locul, dacă nu al tuturor, al celor mai multe culte din lumea de atunci, de divinităţi, de idoli. E de ajuns să numim cultul lui Marte, cultul lui Mitra, un fel de divinitate închinata luminii, al Venerei, înţelegeţi mai toţi ce era, şi a lui Bachus. Şi mai era şi cultul soarelui. Soarele era socotit divinitate suprema ... Religia lui era o dedicare cultului soarelui.

Ajuns Cezar, căpeteniile Romei se plâng de unele fapte rele ale lui Maxenţiu. Ne aflăm în vara anului 312. Atunci, fiind chemat de cetăţenii Romei, Constantin se pregăteşte, înaintează din Galia, ajunge până la Torino, înfruntă acolo o armată şi o învinge, şi se petrece în acest drum un act de-a dreptul crucial în istoria vieţii lui şi în istoria Bisericii. Faptul este păstrat, deopotrivă, atât de istoricul Eusebiu al Cezareii, pe care l-a avut şi sfetnic, şi Eusebiu pe la 318 scrie acest lucru primit din gura împăratului, şi de asemenea păstrat şi de un alt istoric şi apologet al timpului, Lanctanţiu, care a scris o carte despre moartea năvălitorilor. Ce mărturisesc ei, aceşti contemporani? Că împăratul, ziua, în amiază, lângă nimbul soarelui a văzut semnul crucii înconjurat de raze şi pe care scria: „Prin acest semn vei învinge" (se înţelege, noi îl dăm pe româneşte, era scris în latină, Lanctanţiu îl reproduce în latină, Eusebiu, în limba greacă)

„Prin acest semn vei învinge". El este uluit, se roagă, îl imploră pe Dumnezeu, în legea lui, să-l facă să înţeleagă.

Şi Eusebiu spune că noaptea i-a apărut Mântuitorul în vis şi i-a poruncit să facă un steag şi să imprime pc steag semnul crucii. A doua zi cheamă sfetnicii din jurul lui care erau creştini şi-i întreabă, le cere să-l facă să înţeleagă, cine este Iisus Hristos? Şi ei îi spun că este Fiul lui Dumnezeu făcut om, Mântuitorul lumii, şi el începe să creadă şi devine moment decisiv, repet, în viaţa lui şi în istoria lumii.

Ce a urmat, ştim evenimentele: înaintează, învinge în confruntarea cu Maxenţiu la Podul Vulturului peste Tigru, Maxenţiu cade şi se îneacă. El intră în Roma, şi în Roma nu mai merge la Capitoliu, cum mergeau împăraţii păgâni, ci, dimpotrivă, el porunceşte să se înalţe un monument, în vârful căruia să fie Crucea.

Aceasta se întâmpla în octombrie 312, după moartea lui Galeriu, în Răsărit, survenită la 5 mai 311, după ce el prigonise cel mai mult. Se crede că el a influenţat şi pe Diocleţian să promulge edictele de prigoană. Dar se îmbolnăveşte grav, trupul i se umple de răni, şi la 30 aprilie 311, se dă primul Edict de toleranţa semnat de Galeriu, de Constantin şi de Liciniu, de toţi trei, în care împăratul spune trei lucruri: „Am vrut să aduc din nou pe creştini la religia strămoşilor. N-au primit şi au suferit"; al doilea lucru: „Poruncim acum să fie lăsaţi liberi şi fiecare să se închine lui Dumnezeu în crezul lui"; si al treilea lucru: „Să se roage creştinii pentru împărat şi pentru liniştea şi buna aşezare a ţării, a imperiului", în chip firesc, asemenea oricărui conducător de stat. Edictul l-a dat la 30 aprilie şi el a murit la 5 mai, atât de bolnav era. Si-i urmă Liciniu.

Acum, Constantin împreună cu Liciniu se întâlnesc la Milano în octombrie 312 şi promulgă cunoscutul Edict de libertate religioasă din februarie 313, definitivat mai apoi în vară la Nicomidia, prin care se asigura libertate nu numai creştinilor, ci tuturor, era o libertate religioasă generală, un edict, dacă vreţi, în sensul celor moderne, din ziua de astăzi, generale.

Constantin, însă, în inima lui era creştin şi sporea în el credinţa în Hristos. Nu e nevoie să mai citesc edictele, le avem aici (arată spre Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea). Substanţa lor este importantă: cum a înţeles Constantin si cum a devenit decisiv acel moment, acel semn minunat al arătării Sfintei Cruci lângă nimbul soarelui.

Noi vedem aici o legătură strânsă, întâi, între crezul lui, cum se închina, cum credea el în soare, ca dumnezeire supremă, pe de o parte, iar pe de altă parte că Sfânta Cruce apare deasupra soarelui. A înţeles el din arătarea Mântuitorului şi din ceea ce l-au învăţat pe el creştinii din jurul lui înţelesul crucii lui Hristos? Noi credem că a înţeles. Şi anume sensul profund al Crucii: că o lume veche era acum supusă Crucii, răstignirii, o lume cu toate credinţele ei, cu toate tabuurile ei, cu toată scleroza ei, cu toate slăbiciunile ei şi neînţelegerile ei, că o lume nouă prin Hristos se născuse şi creştea. A înţeles el că tocmai crezul lui, prin faptul că deasupra soarelui, pe care îl socotea dumnezeire supremă, stă Crucea, că acest crez al lui trebuie răstignit şi trebuie să se deschidă în el crezul luminos, crezul adevărat, pentru el şi pentru lumea căreia el îi era împărat, ale cărei destine le conducea el, erau în mâna lui.

Mai adânc, dacă el se închina soarelui, alţii se închinau patimilor, alţii se închinau pământului, lunii, luminii, altor forte, forţelor cosmice; cineva a caracterizat si mi se pare că am mai pomenit acest lucru, a caracterizat demersul omului, conştiinţei umane în istorie în felul următor: omul vechi al lumii antice stătea de vorbă cu cosmosul, omul evului mediu stătea de vorbă cu Dumnezeu, omul modern stă de vorbă cu el însusi.

Şi într-adevăr, omul lumii arhaice era dominat de forţele lumii cosmice, de puterile naturii, le îndumnezeise şi nu se putea elibera, să se ridice deasupra. Un cuvânt adânc spune: „te înalţi sau cobori, în raport cu ce adori". Adorând cosmosul, puterile naturii, rămâi sub ele. Cel mult te poţi ridica la o unitate cu ele, dar nu să le domini.
S-a ridicat întâi, prin dar dumnezeiesc, lumea Vechiului Testament, care mărturisea în om chipul - nu al cosmosului, al zidirii - ci chipul Autorului lumii, al Creatorului, zidirea noastră după Chipul lui Dumnezeu, Ziditorul lumii, si aceasta a dat măreţie.

Iar alături de revelaţia Vechiului Testament s-a zămislit o conştiinţă, o conştiinţă care chiar dacă nu s-a ridicat la aceeaşi înălţime, avea totuşi valoarea, forţa si mărturia ei, şi anume, mai ales cu înţelepţii greci, ai elinilor: Socrate, Platon, Aristotel şi alţii, ca şi poeţii greci. Corul din Antigona lui Sofocle intona: „Există multe lucruri dc valoare, puternice, dar nimic nu e mai puternic decât omul". Se ajunsese la acea mărturie că omul este un rezumat al întregii lumi, un microcosmos, iar un solist ca Protagora spunea: „Omul e măsura tuturor lucrurilor". Era o ieşire a omului în conştiinţa lui, către identitatea lui omenească, şi lumea elină se mângâia cu aceasta, se mândrea, dacă vreţi.

Dar Sfântul Grigorie de Nyssa le spunea filozofilor, elinilor: „Voi ziceţi că omul e o lume mică, un microcosm, un rezumat al lumii. Vi se pare că-i daţi mare valoare? Il puteţi atunci asemăna cu orice din lume, cu muştele, cu furnicile. Adevărata măreţie a omului nu e aceasta doar, că e o lume mică şi o esenţă a lumii, ci adevărata măreţie e aceea că omul e chipul şi asemănarea Creatorului lumii, a lui Dumnezeu."

Atunci a înţeles Constantin, om cu educaţie, cu cultură aleasă, sensul Crucii ca răstignire şi schimbare a unei lumi întregi vechi, a unei concepţii despre lume, despre om, şi dacă el a înţeles, în aceasta constă cel puţin una din trăsăturile personalităţii lui, ale măreţiei lui, pentru că în viziunea descoperirii dumnezeieşti noi cunoaştem trei momente, cruciale dacă vreţi, în zidirea omului, în formarea lui, a noastră.

Primul, e momentul adamic, când a primit suflare dumnezeiască de viaţă şi a întipărit chipul Lui, al lui Dumnezeu în om, şi din pricina ispitei şarpelui, deci a lumii (de ce ia chipul şarpelui, a unei făpturi din lume?) cade omul sub lume, sub simţuri pervertite şi se închină la ea, ati văzut?

Al doilea moment, când îi spune lui Moise: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul tău Unul este. Să nu-ţifaci asemănare niciun lucru, nici unui chip de sus din cer sau depepâmânt, să nu te închini loru (leş. XX, 2-5). Deodată descoperea şi măreţia Dumnezeirii deasupra tuturor, dar şi măreţia omului: „Să nu te închini lor să te închini Celui care te înalţă mai presus de lume, Dumnezeului tuturor.

Iar al treilea moment, cu adevărat unic şi crucial, e atunci când, desfigurându-se chipul omului, i se descoperă chipul lui Hristos, care e nu numai om, ci Dumnezeu şi
om, şi în care nu mai e posibilă căderea, căci în Hristos Dumnezeirea e temelia existenţei în care nu e cu putinţă patimă sau cădere.

Şi atunci se descoperă chipul, destinul omului în plinătatea lui şi măreţia lui unică, divin-umană şi pentru eternitate, şi posibilitatea unui progres nesfârşit.

De aceea va spune tot Sfântul Grigorie de Nyssa: „Marea bucurie, auziţi, marea bucurie a lui Dumnezeu e aceasta: ca vălul oricărei tristeti să fie ridicat, când vede că ai progresat fără încetare şi a nu te opri niciodată în urcuşul tău, într-adevăr, aceasta este bucuria Celui preaiubit, Dumnezeu. Şi dorinţa fiecărei clipe împlinite naşte dorinţa după ceea ce a rămas dincolo de împlinit, iar dincolo de împlinit e infinit, că e Dumnezeu".

O Doamne, înţelegem noi atunci ce lumină s-a născut în sufletul lui Constantin, care se închina unei făpturi, soarelui, si când a văzut că soarele e dominat de cruce!
Că trebuie răstignită credinţa lui de până atunci, credinţa unei întregi lumi, unei lumi care nu-l cunoştea pe om, care nu-l preţuia pe om, care preţuia lumea dincolo
de om, menită a fi supusă omului. Şi dovadă că nu cunoştea valoarea omului, îl prigonea pe om.

Căci, dacă noi citim la câte cazne au fost atunci supuşi creştinii, rămânem uluiţi şi nu ne vine să credem. Se inventau atâtea feluri de suferinţe şi căutau o privelişte nouă pentru cei care vedeau în circ sau în teatru suferinţa lor, căci erau spectacole, totodată, acestea. Unora li se legau amândouă mâinile (sunt cărţile publicate la noi în colecţia „Părinţi si scriitori bisericeşti"; aceasta este chiar Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, din care v-am citat), li se legau amândouă mâinile la spate şi apoi aşa, ţintuiţi de un stâlp sau de o bârnă, cu anumite unelte li se smulgea din încheieturi mădular după mădular. în astfel de torturi, călăii aveau ordin să lovească în orice parte a trupului, nu numai în coaste, ca la ucigaşii de rând, ci cu uneltele lor sfâşiau oriunde, în stomac, pulpă, obraz. Alţii erau atârnaţi de o singură mână, undeva intr-o hală, lăsaţi să stea spânzuraţi. Această suferinţă întrecea în cruzime pe toate celelalte, prin întinderea peste măsură a încheieturilor şi mădularelor. în alte locuri li se dădea foc la toţi împreună, ca la Nicomidia. Şi, în sfârşit, nu-i nevoie, e de ajuns atât să înţelegem.

Si cum se inventau aceste suferinţe? Ori toate acestea nu ne descoperă starea unei lumi care nu-şi cunoştea, unor oameni care nu-si cunoşteau destinul, chemarea, chipul divin? Să vezi în fiecare un chip dumnezeiesc. Şi când ai conştiinţa aceasta, cum să loveşti? Pentru ei divinul era Soarele, era Venera, era Bahus, era Dionisos, era Marte, zeul războiului şi aşa mai departe. Nu putea să crească în ei conştiinţa demnităţii omului.

Ori, odată cu acest semn al crucii, repet, a înţeles sensul crucii: „cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele “ spusese Pavcl (Gal. V, 24). Dar spusese Mântuitorul: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie"(Mt. XVI, 24). Ori, crucea era unealta prin care răstignit fiind cineva păcătos însemna sfâşitul unei
vieţi.

Ori, crucea i-a arătat lui Constantin şi el a înţeles sfârşitul unei lumi. Şi într-adevăr, cu toată fiinţa lui, el s-a dedicat construirii unei lumi în care omul să nu mai fie chinuit. Chipul lui Dumnezeu să fie cinstit potrivit acestei demnităţi, potrivit acestei vocaţii, de a se realiza după chipul Ziditorului şi el să fie ziditor în toate, în slujirea vieţii, binelui, adevărului divin, în slujirea învierii prin Hristos cel înviat, care i s-a arătat.

Şi aşa el a instituit oficial - pentru că sărbătoarea Duminicii era din clipa învierii; ca dovadă, a opta zi după învierea Domnului, ucenicii s-au adunat si Iisus li s-a arătat, cel înviat. Dar el instituie ziua aceasta a Duminicii, ziua învierii, ziua Domnului, el, care se închinase lui Sol invictus, Soarelui neînvins. Duminica era acum ziua luminii, ziua învierii, a Soarelui dreptăţii.

Şi el, ca împărat, a întrunit Sinodul cel întâi ecumenic, la Niceea, precum ştiţi, în care Mântuitorul Hristos, Cel ce i s-a arătat, a fost mărturisit ca Fiu al Lui Dumnezeu, făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.

Şi ce privelişte ca de deschidere cerească, o mărturisesc cronicarii timpului, a fost aceea când la Niceea s-au adunat episcopi, unii deşi trecuseră prin focul suferinţei: Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Pafnutie, şi acei oşteni, care odinioară, sărmanii, ascultând, săvârşeau actul lor de martiriu. Şi aşa înţelegeau sfinţii, ca bunăoară Sfântul Ciprian a poruncit diaconului să dea 25 de monezi de aur celui care trebuia să execute comanda Iui la moarte. „Dă-i şi lui, sărmanul, că-şi face datoria. Ei bine, aceştia toţi acum se închinau în faţa ierarhilor şi, în sala mare unde s-a ţinut şedinţa a apărut împăratul, l-au poftit să ia pe tron locul de conducere, dar el smerit se opunea. Şi a prezidat şi a luat parte şi la discuţii, atât cât timpul îi îngăduia, şi s-a elaborat credinţa dreaptă: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi într- Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toti vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel deofiinţâ cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om. “

Aşa s-a spus atunci: „Şi S-a răstignit pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire“ şi apoi mărturisirea „a înviat a treia zi după Scripturi „Şi S-a inălţat la ceruri şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit “ Şi aşa s-a mărturisit atunci la Niceea prezidând împăratul Constantin. Şi aşa a crezut. A crezut în întruparea Fiului lui Dumnezeu, chiar dacă unii au oscilat şi au încercat să-l influenţeze şi pe el. Dar Sfântul Atanasie, atletul lui Hristos, a mărturisit cu tărie si a biruit dreapta credinţă.

Şi atât de mult a înţeles şi a trăit Constantin Crucea lui Hristos, Răstignirea şi învierea Lui, încât a trimis pe sfânta lui mamă la Ierusalim să caute Crucea Domnului, din porunca lui şi cu posibilităţile lui ca împărat. Şi au descoperit împărăteasa în anul 326 Crucea Mântuitorului şi a înălţat-o patriarhul Macarie şi a strigat poporul: „Doamne miluieste!»

Şi o parte din lemnul Sfintei Cruci l-a adus la Constantinopol. Impăratul îşi mutase reşedinţa. Era anul 330. Apărea o nouă capitală, Constantinopolul, şi aici a fost iluminat. El a spus aşa: „Roma păgână, care a adunat toate zeităţile din lume, nu-l poate acum primi şi înţelege pe Hristos. Trebuie o nouă capitală a credinţei în Hristos!“. Şi aşa a mutat capitala la Constantinopol.

Şi a zidit Constantin biserică la Ierusalim, a Sfântului Mormânt, pe ruinele căreia s-au făcut şi altele, dar temelia de el a fost pusă, prin poruncă, prin sentinţa lui, iar la Constantinopol, Biserica Sfinţii Apostoli.

Şi în 337 s:a săvârşit Constantin, creştin, cu conştiinţa aşa cum spune Pavel: „Mie a trăi este Hristos. Nu cunosc altceva, decât pe Hristos şi pe Acela răstignit" (I Cor. II, 2). Crucea lui Hristos, „care pentru păgâni era nebunie, pentru iudei sminteală, dar pentru creştini, puterea lui Hristos" (I Cor. I, 23). Iar Constantin a înţeles puterea lui Hristos în taina Sfintei Cruci. Şi a fost înmormântat acolo - după ce trupul lui a stat în Sala imperială, unde a primit omagii - în Biserica Sfinţilor Apostoli ca al treisprezecelea Apostol. Aşa îl mărturiseşte Biserica - episcop al celor din afară, al Bisericii, şi Apostol între împăraţi.

Părintele Galeriu

Fragment din cartea "Cuvinte de invatatura. Caietul 1/1989", Editura Parenesis

Cumpara cartea "Cuvinte de invatatura. Caietul 1/1989"

 

Pe aceeaşi temă

18 Mai 2021

Vizualizari: 952

Voteaza:

Constantin cel Mare poate fi socotit al treisprezecelea apostol? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE