Curgerea neîntreruptă a timpului, în raport cu veşnicia lui Dumnezeu, ne învaţă că nu avem o patrie stabilă aici, pe pământ, ci suntem călători, oaspeţi, aşa cum au fost şi părinţii noştri. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi, şi nu se va mai cunoaşte încă locul său“, rosteşte de peste veac psalmitul David (Ps. 102, 15-16).

Pe de altă parte, înţelepciunea creştină ne învaţă că valoarea vieţii nu constă în durata ei, ci în întreţinerea ei cu folos.

Acela trăieşte cu adevărat, care trăieşte nu numai pentru sine, ci şi pentru alţii, acela care-i de folos multora, căci numai săvârşirea binelui procură bucuria şi fericirea adevărată. Viaţa omului trupesc pendulează între durere şi plăcere, pe când viaţa omului duhovnicesc se mişcă între durere şi bucurie, durerea devenind adesea loc şi pricină a bucuriei.

Aşa a fost şi viaţa fratelui nostru împreună slujitor, venerabilul părinte Grigore Cârstea. Neputinţele pe care şi le purta cu bărbăţie de mai bine de un sfert de veac nu-i afectau firea lăuntrică. Spunea tuturor că mai are încă de trăit, că încă are mintea întreagă, că poate încă sluji lui Dumnezeu cu bucurie, că se simte respectat şi iubit de cei din jur. N-a fost să fie aşa. „Căile Mele nu sunt şi căile voastre“, zice Domnul prin graiul prorocului Isaia (55, 8). Şi iată că părintele Grigore a fost chemat la viaţa cea neîmbătrânitoare. Timpul n-a mai avut răbdare nici măcar pentru a ajunge la Primăvara Învierii, pentru a putea gusta şi în acest an, împreună cu noi, din lumina cea neînserată a Învierii. Dar, devotat şi conştiincios cum îl ştim, a plecat mereu cu privirea şi cu sufletul spre litera şi duhul Cărţii şi spre slova cântată cu har şi mult talent a cărţilor de cult, credem că părintele Grigore s-a pregătit din vreme pentru ceasul marii treceri. S-a îngrijit ca sufletul să-i fie întâmpinat de Sfântul Grigorie Teologul, ocrotitorul său şi al familiei sale, spre a fi călăuzit la traiul dumnezeirii şi spre a se împărtăşi, de această dată, nu cu noi, oamenii, ci cu îngerii şi sfinţii în armonia celestă a cântărilor rostite de el, cu măiestrie, peste şase decenii, aici, în Biserica luptătoare.

A văzut lumina zilei în data de 11 octombrie 1931, în localitatea Vărsături, de lângă Târgu Jiu, din părinţii Grigore şi Maria Cârstea, creştini ortodocşi cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni. Crescut în atmosfera sfântă a familiei şi a plaiurilor pline de frumuseţe ale Gorjului, a urmat şcoala primară şi gimnazială în localitatea natală, Şcoala de cântăreţi la Târgu Jiu, Seminarul Teologic la Craiova şi Institutul Teologic la Sibiu.

A crescut odată cu scaunul mitropolitan de la Craiova
A venit la Craiova la vârsta de 16 ani, uimindu-i pe oamenii Bisericii din vremea aceea prin calităţile vocale, prin puritatea şi măiestria înnăscută a cântului său, prin registrul vocii sale de excepţie, prin chipul său frumos şi inocent, prin zestrea de bun-simţ şi dorinţa de a învăţa. S-a făcut atunci, prin el, o excepţie: fiind încă minor i s-a creat un post de protopsalt la catedrală, îngăduindu-i-se să urmeze cursuri de frecvenţă redusă atât la Şcoala de cântăreţi, cât şi la Seminarul Teologic din Craiova. Vrednicul de pomenire Eugen Laiu, locţiitor de Arhiepiscop al Craiovei, a rostit atunci cu uimire şi admiraţie: „Luaţi seama: de acest copil vom mai auzi, dacă Dumnezeu va îngădui!“

După căsătoria cu tânăra Lucreţia Bobina, părintele Grigore a fost hirotonit diacon de Mitropolitul Firmilian al Olteniei şi toată vremea arhipăstoririi sale l-a avut în permanentă grijă şi aleasă preţuire. Cu îngăduinţa şi binecuvântarea lui, fratele nostru a purces la o pregătire specială în domeniul muzicii, urmând cursurile fostului Conservator Cornetti din Craiova, devenind ulterior Şcoala populară de artă, la Secţia Canto clasic, apoi cursurile de teorie şi solfegiu, având dese participări pe scena Filarmonicii „Oltenia“. Datorită registrului său vocal, graiului şi glasului său catifelat, el a fost gratulat de dascălii săi de la Cornetti cu apelativul onorit şi onorabil de „Herlea al Olteniei“. Părintele Grigore Ştefănescu, pe atunci dascăl la acea şcoală, dă mărturie despre acest lucru.

Aşa cum îi plăcea să spună, părintele Grigore a crescut odată cu scaunul mitropolitan, el putând fi socotit, până astăzi, fără putinţă de tăgadă, drept cel mai talentat şi mai longeviv diacon al acestui Centru eparhial. Pentru el diaconia însemna slujirea prin excelenţă, talentul şi darul cântării însemnau ştiinţă şi dăruire, pricepere şi trăire în acelaşi timp. Era de neconceput ca aflându-se în faţa cărţilor de cult, el să pară vreodată grăbit sau obosit. Când intra el în catedrală, şi slavă Domnului Domnului a intrat vreme de peste 60 de ani, credincioşii respirau uşuraţi, ştiau că slujba va fi solemnă, în litera şi în duhul ei.

Iubit şi apreciat de toţi cunoscuţii
A fost iubit şi apreciat de toţi ierarhii cu care au slujit în Oltenia: Nifon, Eugen Laiu, Firmilian, Teoctist, Nestor, Teofan şi Irineu. A fost apreciat şi iubit de toţi patriarhii, începând cu Patriarhul Nicodim şi continuând apoi până la Preafericitul Daniel. Era privit cu dragoste de orice centru eparhial. Afirm aici, cu toată răspunderea, că a fost o vreme când „kilometrul 0“ al slujirii diaconeşti era aici, la Craiova, înţelegându-se vestitul „Trio-diaconesc“, alcătuit din Grigore, fratele său Vasile Cârstea şi Ioan Bâlteanu. Ei constituiau cel mai omogen sobor diaconesc din Patriarhia Română, fiind prezenţi adesea la Bucureşti, cu prilejul vizitelor marilor căpetenii de Biserici care ne cercetau ţara.

La una dintre vizite, el a şi primit Crucea Patriarhală din mâna Patriarhului Alexandriei, iar la alta, Patriarhul Ilios al IV-lea al Antiohiei l-a hirotonit întru preot pe fratele său Vasile, pe seama Bisericii Brânduşa din Craiova. El şi confraţii lui au ridicat slujba diaconiei la un înalt nivel, având un rol important în ceea ce priveşte practica liturgică a noilor hirotoniţi.

Chemarea la preoţie
Părintele Grigore a condus spre Altar sute de candidaţi la preoţie, a stăruit cu răbdare şi pricepere la instruirea lor în slujba liturgică, la deprinderea glasurilor şi a miscărilor actului liturgic, la ţinuta şi deprinderea unei vrednice şi cuviincioase slujiri. Prezenţa sa la slujbele arhiereşti, la hramuri, la sfinţiri de biserici însemna o garanţie a păstrării şi respectării rânduielilor cultice. Fiecare cleric prezent trebuia să ştie care-i este locul, ce ţinută să aibă, ce înseamnă slujba în sobor, toate laolaltă contribuind la solemnitatea şi măreţia oficierilor cultice din momentul respectiv.

Rămas singur după ce confraţii săi Vasile şi Ioan au trecut la preoţie, părintele Grigore s-a înconjurat de tinerii săi colegi, afirmând că slujba, muzica şi cântarea liturgică nu îmbătrânesc niciodată şi nici nu ies la pensie. S-a deschis sufleteşte şi ce tineri l-au înconjurat cu dragoste! În anul 2008, la cererea sa a fost hirotonit preot, primind atunci şi rangul de iconom stavrofor. A vrut să-şi încheie activitatea în slujirea preoţească. Apoi, simţind că anii se adaugă, a cerut şi pensionarea. S-a bucurat însă când IPS Părinte Mitropolit Irineu i-a spus că este nevoie de dânsul la slujire şi-l chema adesea să înfrumuseţeze slujbele de la hramuri sau din marile sărbători.

Acum, înţelegem că fratele nostru Grigore n-a plecat de tot, ci ne veghează de acolo din ceruri. Toţi preoţii pe care i-a condus spre Altar la ceasul hirotoniei i-au promis că-l vor pomeni mereu la Sfânta Liturghie. Noi, toţi confraţii săi, mai tineri sau mai vârstnici, ne angajăm să nu-l uităm şi să-l purtăm mereu în rugăciunile noastre! Veşnică să-i fie pomenirea!

Pr. Ioan Ioanicescu
Sursa: mitropoliaolteniei.ro

.