Sfintii Trei Ierarhi, patronii Facultatilor de Teologie

In fiecare an, pe data de 30 ianuarie, sunt praznuiti Sfintii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur. Aceasta sarbatoare semnifica unitatea crestinilor. Dupa ani de dispute intre comunitatile crestine, pe tema - cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi,  s-a hotarat in urma visului pe care l-a avut episcopul Ioan al Evhaitelor, in timpul imparatului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118), ca 30 ianuarie sa fie ziua de cinstire comuna a celor trei ierarhi.

Pentru a recunoaste valoarea teologica a Sfintilor Trei Ierarhi, prin hotararea luata la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfintii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai institutiilor de invatamant teologic ortodox din intreaga lume.

Sfantul VASILE CEL MARE

Sfantul Vasile cel Mare (c. 330-379), episcop al Cezareii Capadociei, a studiat cu retori si filosofi celebri in Cezareea, Constantinopol si Atena. Elaboreaza regulile monahale si lupta impotriva arienilor. Aceste norme au fost scrise de Sf. Vasile in perioada sederii sale in asezamantul monahal de pe malul raului Iris si in timpul vizitei Sf. Grigorie de Nazianz. La aceste reguli moral-ascetice se adauga cele 313 Reguli mici sau Regulae brevius tractatae, care contin norme pentru viata de zi cu zi intr-un asezamant monahal, 55 Reguli mari sau Regulae fusius tractate, care prezinta principiile de baza ale vietii monahale si, bineinteles, Filocalia, compusa in colaborare cu Sf. Grigorie de Nazianz. Regulile au fost redactate sub forma unui dialog. A lasat multe scrieri dogmatice, omilii si canoane. Este sarbatorit la 1 si 30 ianuarie.
 

Liturghia Sfantului Vasile cel Mare 

Desi in cadrul ei au fost efectuate, de-a lungul anilor, o serie de modificari, in esenta textul propriu-zis consuna cu cel con­ceput de Sf. Vasile. Cu exceptia unor rugaciuni, ritualul este acelasi cu al Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur. Ea este savarsita de zece ori pe an: in primele cinci duminici ale Postului Mare, in Joia Patimilor, in ajunul Sf. Pasti, al Craciu­nului si Bobotezei, si la l ianuarie, ziua de pomenire a Sf. Vasile.

Sfantul GRIGORIE DE NAZIANZ
Sfantul Grigorie de Nazianz (329-389), a trait pe vremea imparatului Valens (364-378). Sub influenta sotiei sale Nona, el se increstineaza si devine episcop de Nazianz. El a participat la hirotonia Sf. Vasile la Cezareea, si s-a opus incercarilor imparatului Valens (371) de a rasturna ortodoxia in favoarea arianismului. A slujit ca episcop timp de 45 de ani si a decedat in anul 374. Dupa moartea tatalui sau in 374, el preia scaunul episcopal de Nazianz, insa nu pentru multa vreme, deoarece se retrage, dupa numai  un  an,  la Seleucia in Isauria, dedicandu-se vietii contemplative. Revine pentru a organiza Biserica din Constantinopol. Una din rudele sale apropiate ii daruieste o casa, pe care o amenajeaza si o sfinteste, cu hramul Anastasia, invierea; in aceasta biserica, el va tine cele cinci omilii despre dumnezeirea Logosului. Aceste cinci Cuvantari teologice ii vor aduce mai tarziu numele de "Teologul". Il hirotoneste pe Eulalius ca episcop de Nazianz, iar el se retrage in orasul natal, Arianz. Aici isi petrece ultimii ani din viata in meditatie, studiind si scriind poezii. Se stinge din viata in anul 389/390.
 

Cele 5 Cuvantari teologice

"Au fost tinute in anul 380, la Constantinopol, in capela invierii, fiind indreptate impotriva eunomienilor si a macedonienilor. Acestor Cuvantari, Sf. Grigorie le datoreaza numele de "Teo­logul". Prima cuvantare poate fi considerata ca o introducere si elaborare de principii fun­damentale pentru adevarata teologie. Cine poate sa teologhiseasca, modul in care trebuie expusa teologia, ce atitudine trebuie sa avem fata de adversarii nostri eretici si, bineinteles, care subiecte pot fi abordate cu folos si care trebuie privite cu deosebita circumspectie, intrucat cunoasterea lor nu apartine lumii de aici, ci celei de dincolo. Profesorul de teolo­gie, spune el, trebuie mai intai sa prac­tice virtutea. A doua cuvantare se ocupa cu theologia, in sensul strict al cuvantu­lui, dezvoltand temele cheie ale acesteia: existenta, natura si atributele lui Dum­nezeu, in masura in care ele pot fi cunos­cute si definite, caci Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rationala (impotriva lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poa­te cunoaste cu certitudine ca El exista; dar ce este El in Sine insusi, depaseste posibilitatea noastra de cunoastere. De aceea, in timp ce Il vede pe Dumnezeu, teologul nu poate exprima natura Lui in cuvinte si nici sa o inteleaga. Chiar inte­ligentele superioare ale ingerilor nu il pot cunoaste pe Dumnezeu in Sine. Existenta lui Dumnezeu poate fi dovedita cel mai bine prin intermediul lumii create. De aici putem sti ca exista o cauza creatoare si pronietoare, asa cum sunetul unui instrument da marturie despre existenta celui care l-a facut si a celui care canta. Ca Dumnezeu exista, putem sti, dar ce este El, care este natura Lui, unde este si unde a fost inainte de intemeierea lumii, acest lucru depaseste posibilitatea noas­tra de cunoastere. Infinitul nu poate fi definit, ii putem da doar atribute nega­tive, fiindca natura esentei divine este dincolo de intelegerea umana. Cauza inabilitatii noastre de a-L cunoaste pe Dumnezeu rezida in unirea sufletului cu trupul, acesta din urma impiedicand sufletul sa se ridice peste lucrurile sensi­bile, in profunda lui milostivire fata de slabiciunea noastra, Dumnezeu se nu­meste pe Sine in Sfanta Scriptura, cu nume din lumea sensibila. Teologul poate folosi aceste numiri ca trepte spre cunoasterea adevarata a lui Dumnezeu. Cuvantarea a treia intra in tema propriu-zisa a teologiei si trateaza despre deofiintimea celor trei Persoane divine, in special despre dumnezeirea Logosului si deofiintimea Logosului cu Tatal, iar a patra, respinge obiectiile aduse de arieni dumnezeirii Fiului, facand uz de texte scripturistice. In cele din urma, cuvan­tarea a cincea afirma dumnezeirea Sf. Duh impotriva ereticilor macedonieni. Sf. Duh este a treia Persoana a Sf. Treimi, existand, nu prin nastere, ci prin purcedere."(Remus Rus) 

Sfantul IOAN GURA DE AUR

Sfantul Ioan Gura de Aur sau Ioan Hrisostom a fost patriarh al Constantinopolului intre anii 344 - 407. Ca patriarh, s-a ostenit pentru raspandirea credintei adevarate si convertirea la Ortodoxie a gotilor arieni de la Dunare. Doctrina teologica a Sf. Ioan poarta amprenta preocuparilor sale majore, si anume, exegeza biblica si activitatea pastorala.

In problema cunoasterii lui Dumnezeu, el este deosebit de explicit. Ideea de Dumnezeu este innascuta sufletului omenesc. Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaste ce este El in Sine, stim doar ca El exista. Pretentiile anomeilor, care sustineau ca il pot cunoaste pe Dumnezeu, tot asa cum Dumnezeu se cunoaste pe Sine, le clasifica drept nelegiuiri si nebunii. El face deosebire clara intre ousia sau physis, natura sau fire, si hypostasis sau prosopon, ipostas sau persoana.
 

Despre preotie

"Tratatul Despre preotie, este una din lucrarile Sfantului Ioan Gura de Aur cu cea mai larga circulatie. Se crede ca a fost scris intre anii 381-386, cand era diacon. Este conceput in sase carti, sub forma unui dialog. Sf. Ioan fixeaza principiile de baza si re­comandarile cele mai adecvate cu privire la recrutarea clerului si sensul exceptio­nal al preotiei. Preotia este "semnul iu­birii lui Hristos", iar lucrarea preoteasca este o taina infricosatoare si sublima in acelasi timp: "Cand preotul invoca Sfan­tul Duh si savarseste jertfa cea prea infricosata, cand el sta in continua atin­gere cu Stapanul obstesc al tuturor, spune-mi, in ce rang il vom aseza? Cata curatie si cata evlavie vom cere de la el? Gandeste-te, ce maini trebuie sa fie ace­lea care savarsesc aceste lucruri, ce limba trebuie sa fie aceea care rosteste acele cuvinte? Cat de curat si de sfant trebuie sa fie sufletul care primeste un asa de mare Duh? In acele momente, ingerii asista pe preot si intreaga ceata a puterilor ceresti striga cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce sta asezat" (Despre preotie, cartea VI, 4). Preotul nu este numai un simplu slujitor, el trebuie sa duca o viata virtuoasa, sa studieze mereu, deoarece in activitatea sa este confruntat cu necesitatea apararii credintei impotri­va ereziilor si a necredinciosilor. Propovaduirea cuvantului evanghelic, implica stapanirea artei elocintei, dar si o cultura bogata. In relatiile cu credinciosii, preo­tul trebuie sa arate un tact pastoral deosebit si, mai presus de toate, sa fie intelept, curat si credincios. (Remus Rus)
 

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: