Puterea zeilor pagani    

Asaltul hinduismului asupra crestinismului

„Toti dumnezeii neamurilor sunt idoli“ (Psalm 95,5)

 
Articolul urmator se bazeaza pe experienta unei femei care, dupa ce a urmat liceul intr-o manastire romano-catolica si a practicat hinduismul timp de douazeci de ani, s-a convertit, prin mila lui Dumnezeu, la credinta ortodoxa, afland in aceasta religie limanul cautarilor sale. Ea este in prezent membra a Bisericii Ruse din Exil.

 
Fie ca marturia ei sa deschida inimile acelor crestini ortodocsi tentati sa-i urmeze pe teologii modernisti, care isi fac acum aparitia pana si in Biserica Ortodoxa, si care intra orbeste „in dialog“ cu insisi vrajitorii cultelor neopagane, care asalteaza Biserica lui Hristos, alaturandu-se, astfel, lor in inchinarea chiar la dumnezeii paganilor.
          
Ce-am mai dispretuit-o pe acea sora pentru bigotismul ei! Dar daca ar mai trai astazi, i-as multumi din inima. Nu mi-a convenit ce mi-a spus atunci, asa cum adevarul nu convine niciodata; dar acest adevar m-a condus pe mine la plinatatea Ortodoxiei.

Marele avantaj pe care l-am avut de la acel liceu catolic a fost ca mi-a oferit un punct de reper care, mai tarziu, avea sa ma ajute sa descopar ce mare inselatorie este hinduismul. Dar la ora actuala situatia s-a schimbat. Daca atunci hinduismul nu era decat ceva izolat, acum s-a transformat intr-o epidemie. Acum este necesara foarte multa inteligenta pentru a patrunde dogmatica hindusa, mai cu seama daca vrem sa-i punem in garda pe tinerii crestini ca, prin apropierea lor de religiile orientale, risca o sinucidere spirituala.

          
Seductia hinduismului este totala. El incanta toate facultatile sufletului, ca si toate patimile lui, dar mai ales mandria. Si cum sufeream de o mare aroganta, chiar daca aveam doar 16 ani, am cazut victima acestor seductii. Cel mai tare ma framantau problemele legate de pacatul stramosesc si suferinta fizica si sufleteasca, care nu ma preocupasera mai deloc inaintea venirii mele la acel liceu.

          
Dupa aceea, constientizandu-le mai bine, calugarul hindus a fost acela care mi-a oferit alternative „valide din punct de vedere intelectual“ pentru cele mai incomode din dogmele crestine. Iadul nu era decat o stare temporara a sufletului, produs de o karma rea (actiuni rele) din viata prezenta sau din vreo viata trecuta. Iar o cauza finita, in mod evident, nu poate sa aiba un efect infinit. Pacatul originar se transfera, astfel, cu ingeniozitate in chiar interiorul Divinitatii originare, Divinitate la care aveam astfel dreptul prin nastere, si de care nimeni si nimic nu ma putea lipsi, indiferent de faptele mele. Eu eram de esenta divina, eram chiar Dumnezeu; eram „Visatorul Infinit care viseaza visuri finite“.

          
Cat despre problema durerii, ea este rezolvata printr-un rationament foarte elegant in cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva decat Maya, adica iluzie. Ea nu are o existenta reala, iar un advaitin pretinde chiar ca poate dovedi aceasta. Hinduismul este si pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar eronatul sentiment al perfectabilitatii umane in sens evolutionist - si anume pe calea unei educatii in „sistem guru“ si pe baza conceptului de „evolutie“, conform caruia exista o dezvoltare progresiva a spiritualitatii umane. Relativismul cultural isi gaseste si el locul sau in cadrul acestui sistem. Respectabilitatea sa este atat de nedisputata, incat punerea la indoiala a oricarui fel de relativism constituie o adevarata erezie, mai ales pentru cei care nu cred in dogmele Bisericii Crestine.

          
Ce poate fi mai rational si mai rezonabil (spun ei) decat ca fiecare popor sa aiba propriul sau mod de a concepe si de a se inchina lui Dumnezeu? La urma urmelor, Dumnezeu este Acelasi pretutindeni, iar varietatea modurilor de inchinare nu face decat sa contribuie la „imbogatirea“ armoniei religioase generale.

          
Dar atractia cea mai indiscutabila a hinduismului o constituie pragmatismul sau. Hinduismul este o religie eminamente pragmatica, a carei intreaga constructie filozofica este sustinuta de instructiuni religioase, pe care discipolul le primeste in permanenta de la guru. Prin ele, discipolul este continuu invitat sa verifice noua filozofie prin propria experienta. Nimic nu este necesar sa fie acceptat pe baza credintei. Si contrar celor ce se cred in general despre hinduism, el nu contine nici un fel de taine, sau mistere, ci doar un imens material ezoteric, asa incat credinta nu este catusi de putin necesara.

          
Ti se spune doar atat: „incearca si vezi daca merge“. Iar mentalitatea occidentala este evident sedusa de acest fel de religie, pentru ca ea apare atat de „stiintifica“. Dar aici urmeaza, inevitabil, o eroare tocmai de ordin pragmatic: daca aceste instructiuni se verifica intr-adevar (si ele intotdeauna se verifica), atunci tanarul trage concluzia ca sistemul este adevarat si, implicit, bun. Concluzia finala de „bun“ nu are insa cum sa se impuna cu necesitate, pentru ca, daca un sistem functioneaza, aceasta nu inseamna ca el este neaparat si bun. In cazul respectivului sistem nu se poate afirma decat, pur si simplu, ca el functioneaza, ca instructiunile sale se verifica. Dar tanarul ucenic, neinvatat sa deosebeasca notiunile, face dintr-o verificare de ordin experimental-psihic o convingere si o religie.

 

 

.