S-ar parea ca istoriografia noastra laica si-a gasit persoana menita a revela trecutul recent al Bisericii Ortodoxe. Este convingerea la care am ajuns dupa o prima si entuziasta lectura a volumului "Ortodoxie si putere politica in Romania contemporana" (Editura Nemira, 2005), semnat de George Enache. Domnia sa isi subintituleaza corpolenta culegere "studii si eseuri", insa este un istoric de vocatie; indraznesc sa spun: de mare vocatie. De altfel, singurul eseu din aceasta admirabila antologie, "Intelectualii si ortodoxia romana interbelica", este veriga debila. Nu poti trata o asemenea tema trecand peste contributia de "teolog nespecialist" a lui Nae Ionescu, peste colectia revistei "Predania", reeditata anastatic si prefatata de parintele profesor Ioan I.

Ica jr, peste Gheorghe Racoveanu. Autorul se opreste aici la ambalaj, la pojghita ideologica, precum odinioara Dumitru Micu sau recent Olivier Gillet si Denis Deletant, tustrei inruditi printr-un fenomen pervers de coincidentia oppositorum.

Insa George Enache schiteaza in treacat, in subsolul paginilor 91-92 ale lucrarii, o idee nespus de originala, care poate deveni un autentic subiect de eseu: o paralela intre patriarhul Justinian si Constantin Noica. "Intr-un fel, atitudinea lui Justinian seamana cu situatia lui Constantin Noica. Detractorii marelui filosof i-au reprosat ca ce a facut el nu se cheama rezistenta, pentru ca nu a combatut deschis sistemul comunist, iar activitatea sa se desfasura sub controlul Securitatii. Aparatorii lui au replicat prin faptul ca Noica a valorificat libertatea acordata pentru a crea si a transmite mai departe marile valori ale culturii. Revazand istoria culturii romane din ultimii 25 de ani (chiar 35 - n.n.), e limpede ca aceasta ar fi fost mai saraca fara contributia filosofului de la Paltinis. Patriarhul a facut mai mult, neezitand sa se opuna unor masuri luate de statul comunist impotriva Bisericii." Ideea ne impune si proiecteaza o similitudine "metodologica" dusa pana la identitate intre Biserica si Cultura in Romania comunizata. Cat priveste paralela dintre cei doi, ea poate fi dusa mai departe: atat Justinian, cat si Noica au fost acuzati de nationalism; primul multumeste, la Viena, in 1968, unui redactor al "Europei libere" ca a fost sistematic injuriat si denumit "Patriarhul rosu", celalalalt face o vizita intempestiva, in 1972, in studiourile de la München si are o discutie cu Noel Bernard, episod incredibil, relatat cu mare talent de Nicolae Stroescu-Stanisoara intr-un numar recent din "Convorbiri literare", iar resedinta dintre brazii de la Dragoslavele poate fi socotita un Paltinis patriarhicesc.

Istoric cu vocatia cercetarii arhivistice, George Enache are si un real talent de portretist, legat de persoana patriarhului Justinian, perceput, asa cum se stie, fie ca o persoana providentiala pentru Biserica - parere pe care o impartasesc fara rezerve -, fie ca un "colaborator", un vechil al defunctului regim. Obiectiva, analiza istoricului se apropie cu dovezi concrete de prima ipostaza. Insa amplul portret al patriarhului Justinian sporeste in conotatii pozitive confruntat cu portretul-alternativa al episcopului Oradiei, Nicolae Popovici. Justinian, daruit cu simt istoric, cu realism si chemare pentru eficienta, a mers instinctiv pe o linie politica romanesca veche de peste o jumatate de mileniu. Nicolae Popovici se doreste erou: infrunta deschis regimul, intocmai ca episcopii greco-catolici, face apologia martirajului, crede obsesiv intr-un "maine" iluzoriu in care vor descaleca anglo-americanii, se vede pe sine patriarh in acel "maine", este consideratanti-catolic fervent dar retorica si gesticulatia ampla par desprinse din panopliile Romei. George Enache citeaza din documentele Securitatii texte reproducand cuvintele episcopului, potrivit carora "trebuie" sa faca puscarie pentru a avea aura de martir si credibilitate.

Patriarhul Justinian - ca si Petru Groza, de altfel - face toate eforturile posibile pentru ca Nicolae Popovici, care va refuza un transfer ca episcop la Galati, sa nu fie descaunat. La fel si majoritatea sinodalilor. In acest sens, documentele sunt concludente. La sfarsitul anului 1950, Popovici este trimis cu domiciliu obligatoriu la manastirea Cheia, unde isi mentine increderea in "maine", convins de venirea americanilor si privit ca un sfant de credinciosii care sosesc aici in pelerinaj. Candidatul la martiraj se plange la staret de lipsa de confort, de pensia mica (ii va fi triplata), are conflicte cu calugarii pentru ca din cauza prezentei sale manastirea e asediata de Securitate. De pe urma lui Nicolae popovici a ramas o aura de legenda; de la Justinian si Noica - intocmiri trainice, continuitate, opera.

Dan CIACHIR

.