Sensul ortodox al icoanei

Sensul ortodox al icoanei Mareste imaginea.

Lucrarea de fata isi propune sa prezinte sensul icoanei dupa doctrina ortodoxa. Cum reiese din insusi titlul ei, lucrarea nu va fi o prezentare a intregei teologii a icoanelor, ci numai o infatisare a sensului sau intelesului mai adanc, pe care Ortodoxia il acorda icoanei. Ea va urmari totodata sa arate si caracterul profund duhovnicesc al acestei conceptii ortodoxe, in comparatie cu conceptiile celorlalte doua mari confesiuni crestine din Apus.

1. Icoana - reprezentare a lumii dumnezeiesti

In raport cu Biserica romano-catolica, in Rasaritul ortodox cultul icoanelor a cunoscut o foarte mare dezvoltare. Inca de timpuriu, locul icoanei a fost bine precizat in viata religioasa si in evlavia crestinilor ortodocsi. In deosebi din sec. al VIII-lea si pana astazi, ea a patruns atat de adanc in sufletele credinciosilor rasariteni, incat ar parea ca nu se poate vorbi despre o evlavie ortodoxa, facand abstractie de icoane. Aceasta si pentru faptul ca icoana in sine, prin continutul ei, urmareste sa trezeasca si sa dezvolte in fiecare crestin virtutea evlaviei.

Necesitatea icoanei in viata religioasa nu poate fi contestata. Aceasta ar insemna negarea unei cerinte prea evidente a sufletului omenesc. Cineva arata foarte just, ca fiecare credincios simte nevoia de a avea in fata o icoana, iar aceasta se datoreste caracterului concret al sentimen-tului religios. Intrucat omul este o unitate psiho-fizica, el nu se multumeste sa se apropie de Dumnezeu numai pe calea contemplatiei spirituale, ci doreste sa si vada, sa atinga cu degetul, sa sarute cu buzele. El vrea sa-si umple ochii sufletului cu misterul care-l inconjoara.

Prin urmare, exista o necesitate psihologica de acest fel, care se manifesta pretutindeni. Faptul insa ca icoana si venerarea ei s-au dezvoltat atat de mult in Ortodoxie, nu este lipsit de sens, sau explicatie. El dovedeste o intensa preocupare religioasa, un dor nestins dupa lumea transcendentala, dupa lumea dumnezeeasca exprimata in icoana. Iar omul afla in icoana satisfacerea acestei cerinte sufletesti, deoarece; potrivit cu scopul si nevoia spirituala pe care o satisface, icoana este, prin excelenta, o reprezentare a lumii dummezeesti.

Omul isi manifesta necesitatea religioasa de a vedea realitatile supra-temporale, iar icoana i le infatiseaza in culori. Nu trebuie sa deducem insa ca icoana este o fictiune, o reprezentare artistica a unor iluzii omenesti. Ca si Sf. Scriptura, ea ne infatiseaza nu idei sau reflexiuni omenesti, ci insusi adevarul, revelatia dumnezeeasca. "Ceea ce Scriptura ne spune prin cuvinte, mentioneaza Sfintii Parinti, icoana ne anunta si ne face prezent prin culori".

Faptul acesta dovedeste ca icoana, intrucat este o exprimare a revelatiei divine, nu face altceva decat sa infatiseze acea lume dumnezeeasca pe cate noi am cunoscut-o prin revelatia divina. Lumea pamanteasca, in masura in care este reprezentata si ea in icoana, este infatisata"- de obicei ca transparent al lui Dumnezeu, al lumii ceresti.

Elementul divin, lumea dumnezeiasca predomina astfel in icoana. Asa se explica de ce "icoana bizantina iradiaza o viata spirituala intensa si bogata. Caci in ea se deschid inaintea noastra nu numai tezaure de valoare pur artistica, ci profunzimi ale vietii religioase".

2. Intruparea Cuvantului - temei pentru posibilitatea icoanei

Problema principala pe care o ridica subiectul nostru si care, de altfel, a constituit miezul unor lupte indelungate, consta in a arata temeiul posibilitatii icoanei. Problema aceasta, rezolvata de altfel definitiv de Sinodul al VII-lea ecumenic, este legata de continutul icoanei, care - avand a reprezenta o lume transcendentala, pe Dumnezeu insusi - face sa se nasca intrebarea: cum va putea fi reprezentata in icoana aceasta lume spirituala? Cum va putea fi infatisata, in chip vizibil,, si deci facuta accesibila simturilor noastre, aceasta lume materiala, nevazuta?

Sfanta Scriptura martunseste ca pe Dumnezeu nu l-a vazut nimeni, niciodata" (Ioan IV, 12). Ori, cum poate fi zugravit, reprezentat in forme materiale Dumnezeul cel nevazut?

Intrebarea este foarte logica si justificata. Biserica a raspuns insa tot atat de logic si justificat, intemeindu-se pe marturii puternice. Cum vom vedea, ea a dat rezolvarea cea mai inteleapta acestei chestiuni de interes ecumenic.

De altfel, in intregime, aceasta problema a posibilitatii icoanei este axata in jurul principiului divin crestin, in jurul lui Dumnezeu, ca scop suprem spre care se concentreaza intreaga noastra viata religioasa si in aceeasi masura, care poate si trebuie sa constituie, in primul rand, obiectul reprezentarii icoanei.

Asadar, nu ne ramane decat sa dovedim posibilitatea zugravirii lui Dumnezeu si din aceasta sa tragem apoi consecintele cu privire la zugravirea Maicii Domnului, a sfintilor ingeri si a sfintilor in general. Existenta icoanelor presupune ca Dumnezeu poate fi reprezentat in chip de om, care inca de la creatie are chipul lui Dumnezeu (Fac. I, 26).

Ceea ce se poate spune cu certitudine este insa faptul ca in fiinta Sa vesnica, Dumnezeu nu poate fi reprezentat, caci fiinta, esenta lui Dumnezeu este inaccesibila fapturilor. Chiar sfintii, care au atins treptele inalte ale desavarsirii, nu s-au impartasit de vederea lui Dumnezeu in fiinta Sa intima, ci numai de vederea luminii dumnezeesti, acea energie necrata care izvoraste neincetat din fiinta dumnezeeasca. Insasi fericirea viitoare consta intr-o continua asimilare a energiilor divine, fara ca aceasta asimilare sa se termine vreodata, intrucat niciodata omul nu va putea asimila insusi izvorul lor, adica fiinta divina.

Si totusi Dumnezeu poate fi reprezentat in icoana, ca urmare a revelatiei Sale desavarsite facute omului, prin intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, care a luat trup asemenea noua intru toate, afara de pacat. El a avut un trup material, o figura, un chip, care poate fi reprezentat.

Antinomia icoanei consta in aceea ca "Dumnezeu nu poate fi reprezentat, deoarece natura nu-L poate cunoaste, pentru ca El este transcendent, si tot aceea ca, totodata, El poate fi reprezentat, deoarece se descopera naturii, pentru ca icoana Sa s-a imprimat in ea si ca cele nevazute ale Lui au devenit vazute".

Asadar, temeiul posibilitatii icoanei este intruparea Domnului. Sf. Ioan Damaschin dezvolta aceasta invatatura, aratand ca noi zugravim pe Dumnezeu nu ca nevazut, ci ca pe unul care pentru noi S-a facut vazut prin participarea la carne si sange. "Evident, - spune el, - cand vezi ca cel fara de corp S-a facut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului Lui omenesc. Cand cel nevazut s-a facut vazut in trup, atunci vei infatisa in icoana asemanarea celui care s-a facut vazut".

Cea mai completa invatatura despre icoana a fost data de Sinodul al VII-lea ecumenic (Niceea, 787) si de Sfintii Parinti din perioada luptelor iconoclaste. Intr-o forma concentrata, aceasta invatatura se cuprinde in Condacul Duminicii Ortodoxiei, alcatuit in amintirea biruintei asupra iconoclastilor.

Ideea pe care o ilustreaza Condacul este aceea ca umanitatea lui Hristos este imaginea desavarsita a lui Dumnezeu, din pricina identitatii dintre Dumnezeu-Tatal si Fiul si din pricina comunicarii dintre cele doua firi din persoana unica a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos. Textul Condacului este urmatorul: "Cuvantul Tatalui Cel necuprins, din tine, Nascatoare de Dumnezeu, s-a cuprins intrupandu-se; si chipul cel intinat, la "chipul cel dintai intorcandu-l, cu dumnezeiasca podoaba l-a amestecat. Deci marturisind mantuirea, il inchipuim cu fapta si cu cuvantul".

Condacul formuleaza astfel, in chip lapidar, insa foarte exact si deplin, invatatura despre icoana si contine, totodata, o intreaga invatatura despre mantuire si indumnezeirea omului, realizate prin intruparea Fiului lui Dumnezeu. Ultimele cuvinte ale Condacului arata prin ce se exprima participarea noastra la mantuire si in ce consta implinirea acestei mntuiri.

Cum bine se poate observa, textul acestui condac transpira, in chip sublim, duhul invataturii ortodoxe. De aceea, pe buna dreptate, a remarcat cineva, ca "aceasta invatatura este pastrata cu sfintenie de Biserica Ortodoxa si sta la baza intelegerii ortodoxe a icoanei si a atitudinei fata de ea".

Trasatura caracteristica a Condacului este aceea ca el nu se adreseaza uneia din persoanele Sfintei Treimi, ci Maicii Domnului. Din aceasta reiese clar ca "negarea chipului omenesc al Mantuitorului duce logic la negarea Maicii Domnului, iar confirmarea icoanei Lui cere mai intai sublinierea rolului Maicii Domnului, ca a unei conditii necesare intruparii lui Dumnezeu si deci cauza posibilitatii zugravirii lui Dumnezeu".

Ideea aceasta se intemeiaza, de altfel, pe invatatura Sfintilor Parinti, care arata ca baza zugravirii sau reprezentarii Dumnezeu-Omului Iisus Hristos reiese din posibilitatea de a zugravi pe Maica Lui. Sf. Teodor Studiul spune precis in aceasta privinta: "Intrucat Hristos provine din Tata ce nu se poate zugravi (descrie), El nefiind supus zugravirii (descrierii), nu poate fi reprezentat prin arta.

Intr-adevar, cu ce chip s-ar putea asemana Dumnezeirea, a carei reprezentare este interzisa definitiv de Scriptura inspirata de Dumnezeu ? Deoarece insa Hristos este nascut dintr-o Maica ce se poate zugravi, natural ca si El are reprezentarea corespunzatoare chipului Maicii Sale. Daca insa, n-ar avea reprezentarea prin arta, El n-ar fi nascut din Maica ce se poate zugravi si deci ar avea numai o singura nastere - evident - din Tatal; dar aceasta inseamna distrugerea planului vesnic al lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii".

Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu. Cuvantul, care, pentru mantuirea omeniriii cazute, S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria S-a facut omi, poate fi zugravit ca om. intruparea Sa este deci temeiul posibilitatii icoanei.

Acest fapt explica de ce "aparand icoana in perioada iconomaha, Biserica apara nu numai rolul educativ al icoanei si mai putin insemnatatea ei estetica; ea lupta pentru insusi fundamentul credintei crestine, pentru marturia intruparii lui Dumnezeu, baza mantuirii noastre... O astfel de intelegere a icoanei explica acea lipsa de compromisuri si neclintire, cu care aparatorii ei, in perioada iconomaha, mergeau la chinuri si moarte de martir".

Stabilind aceasta concluzie, ca Mantuitorul poate fi zugravit, intrucat a avut un trup omenesc si stabilind principiul ca tot ce este corporal poate fi reprezentat, rezulta cu necesitate ca si chipurile Maicii Domnului si ale sfintilor pot fi zugravite. Aceasta o arata de altfel Sf. Ioan Damaschin, care adauga: "Chiar ingerii si demonii pot fi reprezentati, deoarece acestia, in raport cu spiritul prin excelenta pur al lui Dumnezeu, nu sunt cu totul spirituali, ci tot corporali, fiinte circumscrise in timp si spatiu".

Iconografia are astfel un neasemuit de bogat izvor de inspiratie si din aceasta rezulta nobila si greaua ei sarcina, de a reda in culori acest material imens, concentrat in deosebi, in acea lume plina de har, de lumina si pace, in care domneste Iisus Hristos.

3. Continutul icoanei - omul indumnezeit

Cum am amintit deja, mai inainte, omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu; el era o icoana vie si sfanta a Creatorului sau. Avand chipul lui Dumnezeu, adica puterile sufletesti necesare,. in colaborare cu harul divin, omul era chemat sa realizeze asemanarea cu Dumnezeu, adica sa se permanentizeze in starea de sfintenie, sa se statorniceasca in virtute, asemenea ingerilor buni. Pacatul stramosesc a oprit, insa, acest urcus al omului spre desavarsire, spre castigarea asemanarii cu Dumnezeu.

Harul s-a retras de la el, iar icoana cea sfanta, chipul dumnezeiesc din sine, s-a intunecat. La plinirea vremii, insa, aceasta icoana a fost restabilita in starea ei initiala, prin actul intruparii dumnezeiesti. Natura omeneasca s-a luminat din nou ca icoana a lui Dumnezeu, asemenea celui care a aparut in Cuvantul dumnezeiesc intrupat. "Hristos Cel unic, fara de pacat, Noul Adam, a restabilit in Sine adevarata umanitate, chipul omenesc, care este si adevaratul chip al lui Dumnezeu".

Acesta constituie de fapt fundamentul cultului icoanelor: "chipul lui Dumnezeu - aparut in creatie, in lume si in om - si restabilit in Hristos", iar continutul icoanei trebuie sa reprezinte, in ultima analiza, fiinta umana, care a atins menirea pentru care a fost creata "asemanarea cu Dumnezeu", adica fiinta umana transfigurata, indumnezeita, prin Duhul lui Dumnezeu. De aceea si stradania pictorului de icoane trebuie sa tinda spre acest singur scop de a exprima in personajele sale umilinta care le leaga de pamant si sfintenia care le face, deja, locasuri ale lui Dumnezeu".

Cuvintele din cea de a doua parte a Condacului Duminicii Ortodoxiei : "chipul intinat de om, la chipul cel dintai intorcandu-l, cu dumnezeiasca podoaba l-a amestecat", exprima tocmai opera de restaurare a omului si indumnezeirea lui, savarsita prin intruparea Cuvantului lui Dumnezeu.

Iisus Hristos, avand toata plinatatea vietii dumnezeesti, fiind Dumnezeu adevarat, devenind, prin intruparea S asi Om desavarsit (adica Om asemanator noua intru toate, afara de pacat), nu numai ca reconstituie, in starea initiala chipul lui Dumnezeu intinat de omul primordial prin caderea in pacat, dar si uneste natura omeneasca luata de El cu viata dumnezeiasca. Sfintii Parinti numesc aceasta restaurare a omului "creare din nou mai asemenea cu Dumnezeu si mai buna decat prima, un dar vesnic", darul impreunarii cu frumusetea si slava dumnezeiasca.

Prin Iisus Hristos, Noul Adam, se face inceputul fapturii celei noi, al omului ceresc si duhovnicesc. Primul Adam este adus la scopul pentru care a fost creat si de care s-a indepartat prin pacatuire, adica la asemanarea cu Dumnezeu. "Daca ipostasul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu a devenit Om, atunci cu noi se intampla contrariul: omul poate sa devina dumnezeu, insa nu dupa natura, ci dupa har. Dumnezeu coboara, devenind Om, omul se urca devenind dumnezeu".

Invatatura Bisericii precizeaza, insa, ca numai conlucrand liber si constient cu harul divin, care si face inceputul acestei lucrari, omul poate ajunge la indumnezeirea sa, cea dupa har, la asemanarea cu Dumnezeu. In aceasta stare, harul Sfantului Duh patrunde in natura omului, se impreuneaza cu ea, o umple, iar omul capata inca de aici, de pe pamant, inceputul indumnezeirii, care va aparea in deplinatatea ei, in veacul viitor. Primind harul Sfantului Duh, omul devine partasul luminii dumnezeiesti necreate, a luminii, care a facut sa straluceasca, pe Muntele Tabor, chipul lui Hristos ca soarele, devine partasul luminii taborioe, cum a numit-o Sfimtul Grigore Palama.

Aceasta lumina, care face sufletul sa arda ca focul, se transmite si trupului, care, curatindu-se prin indepartarea elementului pacatos, se spiritualizeaza, se lumineaza, fara sa-si schimbe natura sa, asa precum fierul introdus in foc se curateste, se lumineaza, emana caldura, fara sa se schimbe in foc, ci ramanand mai departe fier. De aceea, se poate spune ca: "Sfanta este om intr-o mai mare masura, decat omul pacatos, deoarece, reconstituind in sine asemanarea cu Dumnezeu, el ajunge la intelesul initial al fapturii sale, se imbraca in frumusetea cea neputrezitoare a imparatiei lui Dumnezeu, la a carei zidire participa cu viata sa proprie. Din acest motiv, insasi frumusetea, in intelesul Bisericii Ortodoxe, nu esteo frumusete care caracterizeaza faptura, ci atributul imparatiei lui Dumnezeu, unde Dumnezeu va fi totul in toate".

In felul acesta trebuie inteleasa si frumusetea lumii vazute, care nu consta in stralucirea aceasta trecatoare, ci in insusi sensul existentei ei, in schimbarea ei viitoare, care existand in ea ca posibilitate, se realizeaza prin om. Cu alte cuvinte, "frumusetea este sfintenie si luminarea ei, participarea fapturii la Frumusetea dumnezeeasca..., este pecetea conformitatii chipului cu asemanarea sa, a simbolului cu aceea ce el reprezinta, adica cu imparatia Duhului".

Raportand aceste consideratii la icoana, la frumusetea ei, in mod foarte just se spune ca valoarea icoanei nu consta in aceea ca ea este frumoasa prin sine, ci in faptul ca ea reprezinta frumusetea asemanarii cu Dumnezeu, pe sfinti si mai mult decat acestia, Frumusetea absoluta, pe Dumnezeu insusi.

Chipul care se desprinde din icoana este, asadar, chipul indumnezeit, chipul sfantului transfigurat prin har, luminat prim lumina dumnezeiasca. Trupul stricacios, intrucat nu reprezinta starea lui schimbata, indumnezeita, ci pe cea lumeasca, nu poate fi icoana sfantului. Chiar Sfantul Apostol Pavel arata aceasta scriind Corintenilor: "Carne si sange nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu, nici stricaciunea nu mosteneste nestricaciunea" (I Cor. XV, 50).

Icoana fiind o reprezentare a chipului luminat, transfigurat prin har, devine, prin aceasta, o exprimare exterioara a acestei transformari care s-a petrecut in sfinti. Daca sfintenia este o realizare, datorita intruparii lui Hristos, a posibilitatilor sadite de Dumnezeu in ora, este asemanarea cu Dumnezeu sau "chipul in actualitate", cum o numeste Sf. Vasile cel Mare, icoana este descoperirea acestei realizari, expunerea simbolica a acestui exemplu, sau, cu alte cuvinte, in icoana se evidentiaza formula Sfintilor Parinti, deja amintita "Dumnezeu s-a facut Om, ca omul sa devina dumnezeu". De aci rezulta acea stransa legatura care exista in Biserica ortodoxa, pe de o parte, intre icoana si notiunea de sfintenie privind continutul icoanei, iar, pe de alta parte, intre cinstirea icoanelorsi sfinti.

Pentru a pastra legatura vie si directa cu persoana reprezentata in icoana, arta iconografica a consemnat, cu mare grija, fiecare trasatura exterioara specifica a sfantului, transmitnd totodata, in mod obligatoriu, si felul slujirii sale: apostolica, arhiereasca, muceniceasca, monahiceasca, ostaseasca, etc. S-au alcatuit astfel chipurile sfintite traditionale care servesc de modele pentru reprezentarea sfintilor. Tot ceea ce este personal, specific, este redat adesea in nuante fine, uneori foarte greu de remarcat. De altfel, nici o linie, nici o culoare sau umbra nu este de prisos, ci totul tinde spre acelasi scop : de a reda cat mai fidel chipul sfintit respectiv. Asa se explica faptul constatat, ca poporul credincios, aflandu-se in fata icoanelor cinstite de el, cu atata caldura, recunoaste, de cele mai multe ori, fara prea mare greutate, chipurile sfintilor.

Dar realitatea specifica omului indumnezeit si de importanta covarsitoare este prezenta harului atotsfintitor al Sfantului Duh, care il situiaza pe sfant mai presus de ceilalti oameni.

Aceasta energie dumnezeiasca necreata, care umple intreaga sa fiinta, luminandu-l, dandu-i seninatatea specifica, este nevazuta, ca si dumnezeirea insasi, din care izvoraste fara incetare. Ea s-a facut totusi vazuta pe Muntele Ta borului, cand fata Mantuitorului a stralucit ca soarele, iar hainele Lui s-au facut albe ca lumina (Matei XVII, 1-9 si loc. par.).

Aceasta prezenta a harului divin, sfintenia insasi, Biserica, recunoscand-o, o arata, prin intermediul artei iconografice, in icoana, cu ajutorul graiului simbolic, stabilit de ea: nimb, forme, culori, umbre linii, etc. Acest simbolism arata ceea ce nu poate fi reprezentat direct. Prin intermediul lui, insa, "descoperirea lumii de sus, exprimata prin materie, devine evidenta pentru orice om, devine accesibila contemplarii si intelegerii. El descopera acel lucru, la care omul a ajuns prin eroismul sau, si felul cum a realizat aceasta".

Cu acestea, ultimele cuvinte ale Condacului Duminicii Ortodoxiei "cu fapta si cu cuvantul il inchipuim", capata expresie practica prin arta iconografica.

4. Sensul eshatologic al icoanei

Din cele spuse, rezulta ca icoana ne reda o anticipare a omului deplin indumnezeit din lumea viitoare. Daca scopul vietii religioase este ca, printr-un efort continuu sustinut de harul divin, sa ne faca partasi imparatiei Duhului, icoana, in ultima analiza, tinde sa infatiseze tocmai aceasta imparatie, care nu este alta, decat creatia transfigurata prin har, creatia readusa, ca si omul, la stralucirea ei primordiala. Asadar, spre deosebire de portret sau fotografie, icoana nu este copia fidela a unor realitati din lumea aceasta, ci mai de graba imaginea, prototipul si simbolul unei creaturi duhovnicesti mantuite prin credinta in intruparea lui Hristos, in care lumina perceptibila, sensibila, este reprezentata ca un cosmos transfigurat, prin puterea harului Sfantului Duh. Astfel, in icoana avem o reprezentare sau "un model al omenirii viitoare, al omenirii care devine Biserica a lui Dumnezeu". Prin aceasta iese in relief sensul eshatologic al icoanei.

Potrivit unei asemenea conceptii, prin continutul ei, orice icoana devine o permanenta chemare spre regiunile unei sfere superioare, spre o realitate transcendenta, iluminata de suflul lui Dumnezeu. Intr-un grai simbolic, icoanele au fost numite "oglinzi in care se reflecta vesnicia, chei care ne descuie usile lumii inteligibile, porti sau ferestre deschise spre acel - cer nou si pamant nou, - pe care-l asteptam, potrivit fagaduintei (Apoc. XXXI, 1 si II Petru III, 13) "36).

Dar sa vedem mai in de aproape in ce consta si cum este infatisata eshatologia in icoana, de iconografia ortodoxa. In conceptia ortodoxa nu exista fapte indiferente. Toate actiunile libere si constiente ale omului, fie bune ori rele, pe langa faptul ca se proiecteaza in vesnicie, pecetluind starea omului dupa moarte, dar ele influenteaza, in bine sau in rau, si asupra mediului inconjurator.

Asa cum pacatul stramosesc a stricat echilibrul dintre om si natura, pervertirea omului trecand si asupra naturii, tot astfel intoarcerea omului la starea initiala, restaurarea si transfigurarea lui, inseamna o intoarcere, o restaurare si o transfigurare a intregului cosmos.

Natura n-a fost vinovata cu nimic de pervertirea ei, ci omul, cu libertatea lui. De aceea, tot "omul e cel ce o poate usura, sfinti si transfigura, numai activitatea noastra purificata de egoism, activitatea din credinta si iubire, poate descoperi iarasi frumusetea si rodnicia de rai a pamantului". Sf. Simeon Noul Teolog arata ca, prin restaurarea ei, natura va capata cu totul alta infatisare: "Cerul va fi neasemanat mai stralucitor si mai luminos ca cel ce se arata acum, ca unul cu totul nou. Si pamantul va primi o frumusete negraita, noua, si un fel de verdeata nevestejita, adica va fi imbracat cu flori luminoase si variate si spiritualizate... si soarele va straluci de sapte ori mai tare si luna indoit de cum lumineaza soarele acuma, iar stelele vor fi asemenea cu soarele de acum".

Aceste cuvinte pline de sens duhovnicesc exprima actiunea pozitiva pe care o exercita asupra intregului mediu cosmic transformarea omului. Sfintenia lui, care inseamna sfintirea lumii inconjuratoare, capata, in felul acesta, nu numai o insemnatate personala, ci si una general omeneasca si cosmica.

Reprezentata in icoana, intreaga lume vazuta se schimba, devine chipuil unitatii viitoare a intregei fapturi, imparatia Du'hul§i Sfant. Potrivit cu aceasta, "tot ceea ce se reprezinta in icoana, oglindeste nu dezordinea lumii noastre pacatoase, ci ordinea dumnezeeasca, linistea in care nu domneste logica pamanteasca, nu morala omeneasca, ci harul dumne-zeesc. Aceasta e ordinea noua, in faptura cea noua".

In intregime lumea viitoare, restabilita, infatisata in icoana este inundata de lumina, care alcatuieste, am putea supne, chiar fondul icoanei. Lumina este, de fapt, simbolul sfinteniei, al adevarului, aii fericirii. Ea izvoraste neincetat din fiinta divina, de ea se impartasesc _ sfintii, inca din veacul acesta si continua sa se impartaseasqa in cel vi tor, in vesnicie. De aceea, ea si este atat de mult folosita in iconografie, dare urmareste, ca, prin lumina, sa redea specificul lumii viitoare, transfigurate prin harul divin.

In general, in reprezentarea acestei lumi a Duhului Sfant, totul pierde caracterul sau obisnuit, dezordonat, specific lumii pacatoase, impreuna cu insasi infatisarea omului "totul este supus unei legi ritmice, totul este concentrat, pe continutul duhovnicesc si actioneaza ca o unitate deplina: pamantul, lumea plantelor si animalelor se reprezinta nu pentru a apropia privitorul de ceea ce poate vedea in realitatea inconjuratoare, ci pentru ca insasi natura sa devina partasa transformarii omului, si, prin urmare, s-o uneasca cu existenta cea mai presus de timp".

Pozitia corporala a sfintilor, manile, ochii, faptura lor innobilata prin reflectarea luminii divine, face sa reiasa ca ei apartin unei alte sfere de existenta, superioara celei pamantsti. "intreaga viata a sfintilor, a acestor figuri uscate, ascetice, a acestor schelete, - qurn spune cineva (Nic. A., Biserica Rasariteana, pp. 105-106), - e adunata in ochi. Ex-preisiunea certitudinei, a bucuriei, a nadejdii, a dorintei inflacarate, a iluminarii de razele slavei".

Daca miscarea, expresivitatea, culorile, liniile sand folosite spre a infatisa personagiile sfinte ca apartinnd unei vieti profund spirituale, in schimb "tot ceea ce ar putea face pe Mantuitorul si pe sfinti mediocritati asemenea noua este inlaturat" din icoana.

Ceea ce ii arata pe sfinti deslipiti de viata aceasta pamanteasca si integrat intr-o lume a Duhului Sfant este slabiciunea lor fizica, aproape scheletica, urmare a unor indelungi privegheri si mortificari ascetice. "Figurile lor topite de pe icoane, in contrast cu aceasta imparatie sangeroasa a trupului multumit cu sine si satul, nu sunt numai reprezentantele unei vieti sufletesti profunde, ci, in primul rand, reprezentante ale unei alte norme, cu totul noi, in raportul reciproc al fiintelor vii. Ele sunt ale acelei imparatii, pe care carnea si sangele nu pot sa o mosteneasca ". Fetele lor supte, luminate de o lumina stralucitoare ca cea a soarelui, provenind parca din adncul fiintei lor mistuite de un foc sfant, nimbul auriu din jurul capului sunt expresii artistice ale unei stari duhovnicesti superioare, ale indumnezeirii si transfigurarii, sunt distinctii care caracterizeaza pe toti partasii viitoarei imparatii a Duhului Sfant.

Tinzand sa infatiseze starea launtrica a personajelor sfinte, intre alte amanunte, iconografia ortodoxa zugraveste pe sfinti cu nasul subtire, gura mica, ochii mari, care sunt o exprimare a simturilor lor subtiate, cum spuneau cei vechi, adica a simturilor purificate, orientate, ca si intreg trupul sfantului, spre un tel spiritual inalt.

Ca si omul, cerul, plantele si animalele sunt infatisate in liniile si culorile care le incadreaza perfect in arhitectonica si unitatea icoanei.

In felul acesta, totul este orientat spre Dumnezeu; totul, incepand cu cele mai mici amanunte, este unit intr-o tendinta generala spre Dumnezeu; totul este infatisat in ordinea superioara cereasca a lumii viitoare.

Plecand de la asemenea consideratii, multi au socotit potrivit sa numeasca icoana: usa care deschide mintea noastra zidita dupa chipul lui Dumnezeu spre asemanarea cea dinlauntru, a prototipului sau mijlocitoarea- sensibila pentru zborul duhului.

5. Iconograf si iconografie

Ca o completare a celor spuse pana acum, vom adauga cateva cuvinte despre iconograf sau pictorul de icoane si arta sa iconografica. Fara sa intram in amanunte, amintim in treacat o chestiune deja cunoscuta, aceea ca intre tin creator de arta sau scriitor, de pilda, si creatia sa, exista o stransa legatura. Intr-un anumit fel, opera sa devine o concretizare a personalitatii creatorului ei.

Aceasta constatare se face si in domeniul religios, in ceea ce ne intereseaza, pe taramul artei picturale bisericesti, adica in iconografie, si aici, ca si in celelalte domenii de creatie, pictorul de icoane imprima operei sale personalitatea sa.

Iconografia fiind, insa, o arta prin excelenta religioasa, impune iconografului, in primul rand, sa fie de asemenea un om religios, un om al Bisericii. Aproape nu mai este nevoie sa amintim, ca in vechime, iar astazi intr-o mai mica masura, iconografii erau clerici, mai mult chiar, faceau parte din cinul monahal. Aceasta arata, ca, atunci ca si astazi, ei erau cei mai indicati sa inteleaga si sa experieze in viata lor duhovniceasca intima, ideile dogmatice inalte ale Bisericii si trairea sfintilor si sa le exprime apoi, cu ajutorul culorilor, in icoana.

Din insasi conceptia ortodoxa reiese, ca "iconograful ideal este inainte de toate om al Bisericii, intrucat un ortodox nu poate face nimic in afara de comunitatea harului si a adevarului".

Nefiind o nascocire, o inventie, ci o expresie a invataturii Bisericii, a unor realitat spirituale inalte, "icoana cere de la pictorul de icoane nu numai arta, ci si iluminare si viziune religioasa, iar aceasta este posibila numai prin unirea vietii lui artistice si religioase, pe pamantul Biserici".

De altfel, "cine poate spune ceva de la sine despre un obiect pe care inainte nu l-a vazut? - spune Sf. Simeon Noul Teolog - Cum poate cineva vorbi sau vesti ceva despre Dumnezeu, despre lucrurile dumnezeesti si sfintii lui Dumnezeu, despre legatura sfintilor cu Dumnezeu si despre felul cunoasterii lor launtrice a lui Dumnezeu, care produce in inimile lor influente neintelese, ce poate spune despre acestea acela care nu este luminat mai inainte cu lumina cunoasterii?

Toate aceste arata, ca se cere iconografului o experiere proprie a vietii sfintilor, o participare intensa la viata lumii schimbate, intuita de el. Numai aceasta il poate ajuta sa creeze adevarata icoana cu chipurile adecvate, asa cum Moise a creat acele chipuri si heruvimi, dupa modelul aratat pe munte (Iesire XXV, 40).

In adevar, numai un asemenea chip, o asemenea icoana va reusi sa indrepte pe calea transformarii orice simt, mintea si toate celelalte insusiri ale naturii- omenesti. Din acestea nu trebuie sa deducem insa ca iconografii trebuie sa fie toti sfinti, ca numai sfintii pot zugravi icoane. Ar fi o intelegere gresita, deoarece Biserica nu este alcatuita numai din sfinti. Totusi, iconografului adevarat i se impune sa caute sa inteleaga si sa patrunda lucrul si menirea sa, sa tinda spre idealul sfinteniei, traind in spiritul Traditiei ortodoxe. Ca si cuvantul, icoana trebuie sa fie o marturisire, intre altele, a propriei trairi duhovnicesti.

Cineva, vorbind despre vechii iconografi rusi, spune ca "erau toti profunzi traitori ai vietii in Hristos. Viziunile lor duhovnicesti si-au gasit o concretizare simbolica in linii si culori. Atunci eind zugraveau si pictau, ei marturiseau de fapt pietatea lor desavarsita. De aceea, icoana rusa nu demonstreaza, ci arata, convinge, prin evidenta insasi, realitatea lumii duhovnicesti". Insusi respectul si venerarea acordata icoanelor arata ca se impune iconografilor o conduita demna de arta lor pioasa, o viata de curatie, de asceza chiar, impletita cu studiul si rugaciunea, iar aceasta se poate realiza prin excelenta pe calea sau an viata monahala.

Pe langa acestea, o veche bucoavna, subliniind importanta covarsitoare a pastrarii legaturii cu Sfintele Taine, "recomanda zugravilor, ca inainte de a se apuca de lucru, sa posteasca, sa se spovedeasca si sa se cuminece, si asa desfacuti de cele pamantesti sa infatiseze cele ceresti".

Ca si viata pictorilor ortodocsi de icoane, tot astfel si creatia lor artistica este inradacinata puternic in solul Bisericii. Ea nu este lasata la voia lor libera, ci este calauzita de Biserica prin acel "Canon iconografic", care arata subiectul, continutul icoanei si modul de reprezentare al acestuia.

Asa cum bine remarca cineva, "iconograful nu este mai liber (mai independejnt) in zugravirea unei icoane, decat un predicator, care scrie textul unei omilii".

Numit pe drept cuvant "... tezaur al memoriei vii a Bisericii, a viziunilor si intuitiilor sale, a inspiratiei sale colective si un aspect al traditiei bisericesti alaturi de altele"), Canonul iconografic este garantia caracterului bisericesc al icoanei, fara sa fie totusi o piedica pentru inspiratia individuala.

De altfel, libertatea iconografului nu consta intr-o exprimare fara margini a personalitatii sale si aceasta este o caracteristica a conceptiei iconografice ortodoxe, ci mai de graba in "eliberarea de patimile si poftele lumesti si trupesti" Ne mai fiind supus naturii sale pacatoase si traind in har, nu numai ca omul nu-si pierde libertatea, ci, dimpotriva, devine liber in intelesul cel mai strict al acestui cuvant.

Supunandu-se nu pacatului, ci vointei lui Dumnezeu, potentele omului se dezvolta si pot fi valorificate la maximum. Biserica Ortodoxa a si ales acest mijloc concretizat in Canonul iconografic, prin care vointa omeneasca este supusa vointei lui Dumnezeu. Creatia libera a omului se infaptuieste astfel in gradul cel mai inalt, deoarece izvorul ei de alimentare este harul Sfantului Duh.

O paralela facuta intre un preot si un iconograf exemplifica cele de mai sus astfel: dupa cum preotul nu poate modifica textele liturgice, tot astfel nici iconograful nu poate schimba chiar sfintit stabilit de Biserica. Si totusi, dupa cum slujitorul sfant, in timpul oficiului, isi manifesta insusirile si ' darurile sale naturale, asemenea si iconograful infatiseaza chipul sfintit indicat de Canonul iconografic, potrivit cu caracterul si cu darurile sale, cu experienta sa tehnica si cu gradul sau de spiritualitate. Astfel, urmarea traditiei picturale bisericesti nu leaga puterile de creatie ale iconografului, ci elementul sau personal teste introdus cu finete, uneori abia perceptibila, in compozitie, culori si linii).

Din toate acestea rezulta ca iconografia ortodoxa are un puternic caracter bisericesc. Ea este expresia fidela a invataturii de credinta celei adevarate si a traditiei bisericesti, a duhului de viata si a profundei spiritualitati rasaritene. De aceea, icoana ortodoxa nu poate fi cunoscuta si inteleasa decat in Biserica, in sanul unitatii contemplative a trairii religioase ortodoxe.

Ea este mai putin o opera de arta pura si mai mult "un canal al harului dumnezeiesc", cum o numea Sf. Ioan Damaschin, un indemn la imitarea sfintilor si un prilej de contemplare spirituala.

Icoana ortodoxa "reprezinta rodul unei viziuni duhovnicesti, locul unde Dumnezeu si sfintenia devin prezente in har. Icoana realizeaza in sufletul credinciosului o anumita prezenta a lui Dumnezeu, nu o prezenta1 in felul celei sub forma painii si vinului in Sfanta Euharistie, ci a unei prezente, repetam, in har".

Caldura, piozitatea si mangaierea care transpira din icoana ortodoxa sunt trasaturi specifice ale spiritualitatii rasaritene exprimate in iconografie si totodata concretizari ale curatiei si evlaviei cu care, in deosebi in vechime, pictorii de icoane porneau la savarsirea lucrului lor. Despre unul din acesti vechi iconari rusi se spune intr-o veche informatie, ca: "...i se dadea apa sfintita si moaste sfinte ca, dupa ce va fi amestecat apa sfintita si sfintele moaste cu culorile, sa zugraveasca sfanta, binecuvantata icoana. Si el picta sfanta icoana si numai sambata seara si duminica primea hrana, si o desavarsea pe aceasta in mare liniste si cu mare ardoare si trezvie a duhului".

Acesta este, in linii generale, sensul ortodox al icoanei.

In cele ce urmeaza, vom incerca sa schitam conceptia despre icoana in romano-catolicism si protestantism.

6. Icoane in conceptia romano-catolica si protestanta

Problema icoanei, privita si in celelalte doua mari confesiuni crestine, pentru a fi mai bine inteleasa, ar trebui infatisata tot asa de amanuntit cum s-a procedat pentru a scoate in evidenta sensul ortodox al icoanei. Intrucat, insa, nu acesta este scopul principal al lucrarii noastre, vom rezuma cele ce urmeaza, prezentand numai trasaturile caracteristice ale conceptiilor romano-catolica si protestanta, in subiectul de care ne ocupam.

De altfel, cum vom vedea, si in problema icoanei, intre cele trei mari confesiuni crestine, exista acelasi raport de asemanare, de usoara sau neta deosebire de conceptii, pe care il constatam atunci cand analizam principalele puncte de doctrina.

a) Invatatura romano-catolica despre icoana este asemenea celei ortodoxe. Ca si noi, romano-catolicii intemeiaza existenta icoanelor pe "o necesitate a naturii umane", aratand ca, prin icoana, Providenta divina voieste ca omul sa redobandeasca, cu ajutorul lucrurilor sensibile, fericirea vesnica pe care a pierdut-o"). Temeiul posibilitatii icoanei este acelasi .- intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, - iar in icoana romano-oatolica, ca si in cea ortodoxa, sunt infatisati: Mantuitorul, Maica Domnului, sfintii si scene biblice. Se recunoaste apoi, ca in Ortodoxie, ca prin icoane se pot savarsi minuni, ca venerarea lor este folositoare, intrucat ne ofera unele haruri, dar se insista, mai mult decat in Rasarit, in deosebi, asupra laturii lor educative.

Am amintit candva, ca icoana este oglinda fidela a invataturii dogmatice si, in general, a spiritualitatii Bisericii care a creat-o. Pe aceasta linie si pe cea pur artistica, vom incerca sa sezisam unele caracteristici ale iconografiei romano-catolice.

Elementele pe care le intalnim foarte frecvent in iconografia apuseana si care constituie, de altfel, specificul ei, sunt: suferinta, patimirea si naturalismul, realismul.

Suferinta este tema preferata in reprezentarea personajelor si a scenelor sfinte. Privind, spre exemplu, chipul Mntuitorului din icoana romano-catolica, vom observa ca, in majoritatea cazurilor, EI este reprezentat patimind: in timpul judecatii, pe drumul calvarului, incununat cu spini sau rastignit pe Cruce. De asemenea, sfintii, in deosebi mucenicii, sunt infatisati in momentele culminante ale patimirii lor. In aceasta privinta, este bine cunoscuta icoana Sfantului Sebastian, legat de un stalp, care patimeste din pricina multimii sagetilor infipte in trupul sau.

Din toate aceste icoane, iese in relief umanul, iar acesta pare aproape infrant, doborat de suferinta. Cata deosebire intre aceasta nota de tristete, de durere a iconografiei romano-catolice si optimismul iconografiei ortodoxe, care prezinta pe Mantuitorul, de preferinta, dupa invierea si inaltarea Sa la cer, biruitor al suferintei, al mortii si al iadului, plin de stralucirea maretiei Sale dumnezeesti. Acelasi optimism se degaja si din icoanele sfintilor, care biruind suferintele si ispitele lumii, stralucesc de lumina harului Sfantului Duh, salasluit intr-insii.

Originile acestei teme a suferintei, atat de des intalnita in iconografia romano-catolica, se afla usor in invatatura despre har, care se reflecta puternic in intreaga spiritualitate apuseana. Fiind o energie creata, harul nu pune pe credincios in legatura cu Dumnezeu, cu Hristos. Viata lui Hristos ramane alta, ramane deosebita de viata omului care se amesteca doar cu gratia creata. Astfel, lipsindu-i temeiurile dogmatice pentru o comuniune cu Hristos cel de acum, din cer, cel inviat, credinciosul romano-catolic se concentreaza cu staruinta spre Hristos cel din istorie, dinainte de inviere, Hristos care sufera. De aci, exploatarea sentimentala a elementelor umane din drumul crucii, sau cultul inimii insangerate a lui Iisus.

Aceasta este nota caracteristica a spiritualitatii romano-catolice, care, asa cum era si firesc, s-a reflectat si in iconografie. In contrast cu aceasta nota de suferinta din icoana apuseana, vine - fara indoiala - naturalismul si realismul iconografic romano-catolic, potrivit caruia personajele si scenele sfinte sunt infatisate printr-o viziune pur pamanteasca, lipsite aproape total de spiritualitate. Sfintii sunt plini de viata trupeasca, musculosi, au "obrajii grasi - si - buze rosii".

Impotriva unei astfel de inovatii introdusa si in iconografia ruseasca, se ridica odinioara protopopul Abbacum, care spunea: "Vechii pictori de icoane n-au zugravit in felul acesta chipurile sfintilor; ei au lasat figurile, mainile si intregul corp omenesc sa apara uscative, topite de post, de munca si suferinte. Si acum, ei au schimbat chipurile sfintilor si-i zugravesc asa ca si cum ar fi ei insisi".

Aceasta trasatura caracteristica a iconografiei romano-catolice reprezinta de fapt o influenta a umanismului Renasterii, cpre, preconizand o reinviere a culturii antice, s-a manifestat in domeniul pictural si sculptural prin realizarea acelor opere, care infatiseaza fiinta umana perfecta din punct de vedere fizic.

Pentru a ilustra mai bine agest gen de pictura bisericeasca lipsita de duh crestin, reproducem mai jos un text aparut intr-o lucrare scrisa de un apusean. Textul cuprinde o critica vehementa pe care prereformatorul Savonarola (1452-1497) o face acestei arte iconografice apusene. El spunea: "Aristotel, care era pagan, zice in Poetica sa, ca figurile destrabalate nu trebuie sa fie zugravite, pentru ca copiii sa nu fie stricati prin privirea lor".

"Ce trebuie sa spun atunci eu despre voi, voi pictori crestini, care prezentati ochiului figuri pe jumatate goale! Asta vine de la cel rau. Incetati cu asta. Voi insa, care posedati astfel de zugraveli,-distrugeti-le, spoiti-le si atunci faceti o opera care place lui Dumnezeu si Sfintei Fecioare". Ca si impotriva reprezentarii golatatii, Savonarola se mania impotriva introducerii chipurilor contemporane.

"Figurile pe care voi puneti sa fie zugravite in bisericile voastre sunt chipurile zeilor vostri. Cu toate acestea, tineretul poate sa spuna cand intalneste pe cutare sau cutare femeie: asta este Magdalena, asta este Sf. Ioan. Caci chipurile femeilor voastre de strada lasati sa fie zugravite drept sfinti in biserici. Cu aceasta voi coborti divinul in tarina, aduceti toate desertaciunile in casa Celui Vesnic. Voi credeti ca Fecioara Maria mergea imbracata cum o pictati voi? Eu va spun ca ea purta imbracamintea celor saraci, iar voi o zugraviti ea pe o femeie de strada".

Tinand seama de pozitia sa fata de Biserica romano-catolica, ar parea ca acest rechizitoriu, pe care Savonarola il face artei bisericesti apusene, este prea exagerat. El exprima insa o realitate a timpului sau, care se confirma in mare masura si astazi. Cuvinte asemanatoare n-a rostit si nici nu va putea rosti cineva despre icoana bizantina.

La aceste doua trasaturi caracteristice ale iconografiei romano-catolice, care o deosebesc fundamental de cea ortodoxa, mai adaugam ceva in legatura cu atitudinea apusenilor in ceea ce priveste cultul icoanelor.

Daca in Rasarit acest cult a luat o mare dezvoltare, inca de timpuriu, dupa marturia unui apusean, "Occidentul mai sobru, mai realist, arata fata de acest cult o oarecare rezerva". Aceasta este inca o marturie a unei pietati, a unei spiritualitati saracacioase in comparatie cu evlavia si spiritualitatea ortodoxa.

Pe langa acest cult al icoanelor, am putea spune, paralel cu el, s-a dezvoltat in Apus cultul statuilor. Si acest cult, ca si perfectiunea iconografica romano-catolica in redarea cat mai fidela a sfintilor, dupa modele pamntesti, lumesti, dovedeste o exteriorizare, o concentrare a sentimentului religios in afara, in lumea aceasta, in insasi icoana sau statuia respectiva.

In Ortodoxie, icoana n-a fost si nu este conceputa decat ca vehicol al Descoperirii divine prin care credinciosii tind spre Dumnezeu si lumea dumnezeiasca. Aceasta o dovedeste si faptul ca chipurile si scenele sfinte din icoana ortodoxa arata intru totul, ca apartin unei alte norme de viata, ca apartin unei lumi ceresti, iar nu uneia pamantesti.

b) Spre deosebire de ortodocsi si romano-catolici, protestantii au manifestat din primele momente ale organizarii lor, o atitudine ostila fata de icoane si cultul lor. Ca si iconoclastii de la sfarsitul perioadei a III-a patristice, printr-o gresita intelegere, ei socotesc pe inchinatorii la icoane drept idolatri. Nu e cazul sa aratam aici, ca inchinarea pe care protestantii o doresc Bisericii lui Hristos, asa zisa inchinarea cu duhul si cu adevarul, din care exclud cultul icoanelor, nu corespunde nici religiei si nici fiintei omenesti. Dovada este insasi excesiva amploare pe care au luat-o "predica" si "muzica cultica", in protestantism. In acestea fee refugiaza si se concentreaza trebuinta sufletului protestant, dupa forme de cult externe.

Impotriva protestantilor Biserica dreptcredincioasa a afirmat totdeauna cu tarie ca venerarea, cultul icoanelor nu contrazice, ci dimpotriva, confrrma inchinarea cu duhul si cu adevarul. Inchinarea prin aceste mijloace materiale urca mai departe, in cautarea si tintirea Duhului si a Adevarului.

In locul oricarei alte concluzii, incheiem lucrarea de fata cu un text cam lung, dar foarte expresiv, prin care cineva face o justa caracterizare a icoanei si a rolului ei, in pietatea ortodoxa.

"Cata bucurie sfanta, cata caldura sufleteasca si cata patrundere adanca nu cuprinde in sine, pentru un ortodox, cuvantul icoana.

Icoana este o lume aparte de clipe religioase traite, pe care omul nu le poate exprima in cuvinte; este un dar care ne-a fost trimis de sus, din cer, odata cu Fiul lui Dumnezeu.

In conceptia ortodoxa, icoana nu este numai o reprezentare artistica a unui sfant, ci un chip ideal, sfintit, "icoana sfanta", cum o numeste poporul, reusind prin aceasta sa exprime foarte clar esenta icoanei ortodoxe, datatoare de mangaieri si facatoare de minuni.

Totusi, la ortodocsi, icoana nu se confunda cu Dumnezeirea, dar nici nu intuneca in acelasi timp ideea de Dumnezeu, asa cum se tatampla in conceptia populara romano-catoliea referitor la statuia Fecioarei Maria. In Biserica Ortodoxa, icoana nu se confunda niciodata cu chipul pe care-l reprezinta. pe Dumnezeu nimeni nu l-a vazut vreodata si Ortodoxia a simtit nevoia de a-L sintetiza. Ortodocsii cinstesc icoanele ca simbol al pacii dumnezeiesti in fata caruia ei isi depun toate gandurile, inima si vointa, pentru ca prin rugaciune sa se apropie de Dumnezeire. Ca reprezentare a sfintilor, sufletul ortodox si-a creat icoana, iar nu idei abstracte.

In fazele de decadere morala, crestinismul ortodox a trait, intotdeauna, cu idealul sfinteniei marilor barbati ai Bisericii.

In masura in care au aparut, in lumea ortodoxa, icoanele facatoare de minuni, moastele sfintilor - bineplacuti lui Dumnezeu -, si bisericile, crestinul ortodox a vazut in ele mila si bineeuvantarea lui Dumnezeu. In fata sfintelor icoane - intr-o atmosfera de rugaciune si cantari dumnezeesti - crestinismul ortodox uita de propia lui fiinta, pentru ca sa se ridice pe aripile gandirii, pana la Dumnezeu. Icoana a devenit afetfel o reprezentare a pacii ceresti, pe care o cauta tot sufletul ortodox.

Icoana impodobeste orice casa ortodoxa si in fata ei au ingenunchiat generatii intregi de oameni. Aceasta este filozofia si psihologia cinstirii sfintelor icoane, in conceptia ortodoxa. intr-adevar, copilul ortodox isi gungure primele rugaciuni in fata sfintelor icoane si cu ea il binecuvinteaza parintii lui in orice pas al vietii. In fata sfintelor icoane isi incepe si-si termina crestinul ortodox munca si stradaniile lui. Icoana il izbaveste de rele si tot ea il intovaraseste in mormant. Icoana este binecuvantarea lui Dumnezeu pentru casa in care se afla".

magistrand N. V. Stanescu

17 Martie 2019

Vizualizari: 10008

Voteaza:

Sensul ortodox al icoanei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

duinica ortoxiei icoana

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE