De ce i se spunea Parintele pustnic ?

• « Inapoi
• Inainte »

De ce i se spunea Parintele pustnic ?

Dupa o perioada de cativa ani petrecuti in manastire, Fratele Aurel a primit binecuvantarea staretului si duhovnicului sau de a se retrage din cand in cand din obste, la "liniste", sa stea (de fapt sa se nevoiasca) in padure; se adapostea in colibe foarte simple, pe care si le facea singur. Insa de multe ori statea prin diferitele pesteri naturale aflate in stancile din preajma manastirii, sau in Cheile Rametului, locuri binecunoscute lui, inca din vremea copilariei. Petrecerea lui in aceste colibe sau pesteri era intr-adevar pustniceasca. Niciodata nu avea ceva in plus in afara de hainele sale simple pe care le purta tot timpul. Nu avea patura, rogojina si nici macar un pat de scandura; de perna nici nu putea fi vorba. Dormea pe frunze, pe fan sau direct pe pamant ori pe piatra. Tot ce avea era traista sau desaga cu carti de care nu se despartea niciodata. De multe ori nu avea nici macar un vas pentru apa, pe care ii placea sa o bea cu pumnii direct din izvor dupa ce manca paine uscata sau fructe. L-am vazut deseori mancand paine mucegaita si veche. Daca ii spuneam ca nu este bine sa manance paine mucegaita, imi raspundea zambind: "Fii linistit, dragul mosului; nu stii ca din mucegai se face penicilina?". Nu dadea aproape nici o importanta hranei, si cred ca nu gresesc daca am sa spun ca acest om in toata viata lui a mancat numai atat cat ii trebuia ca sa traiasca si niciodata mai mult. Toti din jurul sau ramaneau adesea uimiti de robustetea, de puterea pe care o avea atunci cand ridica pietre, targi cu mortar, saci cu ciment si alte materiale grele, desi hrana sa era atat de simpla si atat de putina.

In nelipsita-i traista purta mai multe carti atunci cand lua drumul pustiei, dar dintre acestea nu lipseau Ceaslovul, Psaltirea, iar dupa ce a fost facut preot, s-a mai adaugat Molitfelnicul. Cartile indragite de el toate erau in litera chirilica, dar aceasta nu insemna ca le desconsidera pe cele scrise in alfabetul latin. Parintele Arsenie, dupa cum el singur marturisea despre sine, nu a fost dat la scoala; zicea: "eu nu am nici o clasa", dar de citit citea foarte mult si tot atat de bine fie in litera chirilica, fie latina.

Atunci cand mergea la pestera, intre stancile din Cheile Rametului, sau la coliba din padure, citea mult din Psaltire si numai in genunchi. Numai cand s-a imbolnavit mai grav, l-am vazut rugandu-se si stand in pat, pe scaun, sau sezand pe jos. De altfel, Parintele recomanda mereu bolnavilor si batranilor sa se roage culcati in pat, stand pe scaun sau tolaniti pe iarba, dar adauga el: "Important este ca atunci cand ne rugam sa fim numai cu gandul la Dumnezeu, la Maicuta Sfanta sau la Sfantul caruia ii adresam rugaciunea pentru a-i chema sa vina in ajutorul nostru".

Cu toate ca am stat atat de mult in preajma Parintelui Arsenie, nu pot preciza in ce masura practica rugaciunea mintii, din cauza ca nu-i placea sa vorbeasca despre sine decat arareori si, asa cum am mai spus, atunci numai in pilde sau ca si cand ar fi vorbit despre altcineva si doar daca il cunosteai foarte bine iti puteai da seama ca numai despre el poate fi vorba. Insa ii placea sa vorbeasca deseori despre rugaciunea cea mai scurta, dar cea mai puternica: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul. Vorbea cu atata ardoare si convingere despre aceasta rugaciune, de multe ori spunand ca "si dracii ar deveni iarasi ingeri daca ar rosti aceasta rugaciune". Ori, cunoscandu-i parerea despre rugaciunea mintii si recomandarile pe care le facea in acest sens, este indreptatit sa credem ca Parintele Arsenie era el insusi un practicant al rugaciunii mintii, pe care o recomanda altora.

Intorcandu-ma iarasi la traista Parintelui, vreau sa mai spun ca, alaturi de cartile lui dragi, intotdeauna avea si o cruce de lemn, un fir de busuioc si un fir de cimbru pe care il considera tot o planta binecuvantata, asa cum este busuiocul.

Deseori Parintele vorbea despre plante in general, si despre flori in mod special, ca despre minunile incontestabile ale lui Dumnezeu. Cu toate ca Parintele nu se ocupa cu ingrijirea florilor, le iubea ca pe niste fapturi vii ale lui Dumnezeu, dansul niciodata nu indraznea sa rupa o floare pentru ca "florile ne vorbesc despre bunatatea nemarginita si despre maretia lui Dumnezeu".

Parintele se ruga mult noaptea; deseori, cand dormea la mine in chilie, daca se intampla sa ma trezesc noaptea, observam ca nu mai este pe scaunul sau unde obisnuia sa doarma, ci statea in genunchi in fata icoanelor si se ruga in soapta, fara carte, chilia fiind luminata numai de la lumina candelei. Intotdeauna in rugaciune, incercam sa nu fac nici o miscare, ba chiar ma prefaceam ca dorm profund, fiind foarte atent sa prind macar un cuvant din soaptele Parintelui, dar soaptele ramaneau soapte si niciodata nu am inteles vreun cuvant. De multe ori insa auzeam cate un oftat si anumite semne aproape imperceptibile, din care imi dadeam seama ca Parintele se ruga plangand. In asemenea imprejurari, multa vreme imi fugea somnul si cu greu mai puteam sa adorm iarasi. Nu-mi aduc aminte sa-l fi simtit vreodata cand se aseza sau se ridica de la rugaciune si aceasta ma face sa cred ca in multe nopti mai mult se ruga decat dormea. Adesea Parintele vorbea mult despre rugaciunea spontana, pe care o recomanda spunand ca "o multime de oameni au ajuns sfinti fara sa fi pus mana pe vreo carte, din cauza ca nu aveau carti, iar altii pentru ca nu stiau carte, dar neincetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugaciuni alcatuite de ei pe loc".

Nu pot uita niciodata acele nopti cand, in tacere si la lumina palida a candelei, asistam, in ascuns, la rugaciunile rostite de Parinte in soapte de taina. Doamne, cat de fericit ma simteam in acele clipe, si imi pare tare rau ca, din cauza vocabularului meu sarac, nu gasesc cuvintele potrivite pentru a face inteles, macar in parte, cat de fericit eram, multumind din toata fiinta mea Bunului Dumnezeu pentru aceasta deosebita favoare, de care nimeni. din neamul meu nu se putea bucura: favoarea de a fi in casa si in preajma unui om atat de sfant si de a fi prezent langa el atunci cand se ruga. Cu aceasta fericire in sufletul meu, dar si cu regretul ca numai eu pot trai aceste clipe, ma fura iarasi somnul, iar cand ma trezeam in sunet de toaca pentru Utrenie, il gaseam pe Parintele dormind la locul lui, sezand pe scaun, de parca asa dormise toata noaptea…

Astazi, cand astern pe hartie aceste randuri, am convingerea, ca si atunci, ca Parintele stia totul despre gandurile mele, stia ca nu mai voiam sa dorm atunci cand incepea sau termina rugaciunea, dar nu spunea nimic, pentru ca se ferea ca de foc de lauda oamenilor.

Daca Parintele admira cu nesat florile, vorbind atat de frumos despre ele, tot atat de frumos si tot atat de mult vorbea despre izvoare. Avea un adevarat cult pentru izvoarele de apa si vorbea despre ele ca despre adevarate minuni ale lui Dumnezeu. Pentru el, toate izvoarele erau facatoare de minuni si din orice izvor daca ai bea apa cu credinta, te-ai tamadui de orice boala, pentru ca "insusi izvorul in sine este o minune permanenta a lui Dumnezeu". Asa se facea ca Parintele statea adesea in preajma izvoarelor cristaline - pe care le privea si carora le asculta indelung susurul - se ruga, iar in noptile de vara chiar dormea pe langa cate un izvor.

Vorbind despre izvoare, nu pot sa nu amintesc ca Parintele mai avea un izvor, considerat de el tot ca facator de minuni. Acest izvor se afla in locul numit Hopagi pe un teren care este proprietatea Manastirii Ramet. Despre izvorul acesta, Parintele spunea ca a aparut prin rugaciunea Sfantului Ghelasie. Sfantul, fiind la cositul si adunatul fanului impreuna cu o parte din ucenicii sai, s-a intamplat de au ramas fara apa. Atunci, ca sa nu mai piarda mult timp cu caratul apei de la o departare oarecare, Sfantul Ghelasie a ingenuncheat rugandu-se si dand in pamant cu bastonul de staret, a tasnit apa buna, care se vede pana in ziua de azi cum iese din pamant. Din cand in cand Parintele mergea in Hopagi la acest "izvor al Sfantului Ghelasie", se ruga, bea apa cu pumnii din izvor si cu toata evlavia lua apa si in sticla, pentru binecuvantare.

Cam prin anul 1945 sau 1946, Parintele a sapat o pestera in pamant, undeva pe deal, intre tufele de bradisor, in partea de nord, nu departe de manastire, si aici mergea deseori noaptea pentru a se linisti si a se ruga. Aceasta pestera sapata in pamant s-a pastrat multi ani sub denumirea de Pestera Pustnicului si pacat ca astazi de-abia de i se mai cunoaste locul. In aceasta pestera mai mergeau uneori si alti calugari sau frati din manastire ca sa se linisteasca, o noapte sau doua, in rugaciune si in priveghere de toata noaptea.

Imi aduc aminte ca odata, doi frati din obstea manastirii au cerut duhovnicului lor sa le dea binecuvantarea sa mearga si ei sa stea o noapte in pestera si sa se roage, citind din Psaltire. Insa duhovnicul lor, Parintele Damian, nu voia sa le dea binecuvantarea, invocand mai multe motive, in primul rand ca erau foarte tineri si nepregatiti pentru o asemenea nevointa. Nefiind impacati in cugetul lor, cei doi frati au venit la Parintele Arsenie rugandu-l sa intervina dansul la duhovnicul lor ca acesta sa le ingaduie sa mearga pentru o noapte la pestera. Parintele Arsenie le-a indeplinit dorinta, obtinand blagoslovenia de la duhovnic, iar acestia, spre seara, au plecat catre pestera.

Seara, Parintele a venit ca de obicei la mine in camera si, inainte de a ne culca, am zis catre dansul "Oare ce vor face pustnicii in noaptea aceasta?", iar Parintele mi-a raspuns ca sunt cuprinsi de-frica si ca vor mai sta cateva ore dar se vor intoarce repede acasa, insa "trebuie sa-i ajutam sa termine cu bine pustnicia lor"; apoi mi-a spus sa ma culc linistit. Nu stiu cum s-a facut, dar cam dupa ora 2 noaptea, m-am trezit si am observat ca Parintele se ruga in genunchi, apoi am adormit din nou. N-a trecut insa mult timp si iar am fost trezit, de data aceasta insa de cei doi frati care venisera de la pestera si bateau cu insistenta in usa pentru ca Parintele sa le deschida si sa-i povesteasca cele ce li se intamplasera. Dupa ce Parintele le-a deschis usa si au intrat in casa, i-au cerut iertare ca n-au putut rezista nici macar o singura noapte intreaga la pestera si au inceput sa povesteasca, zicand ca nu trecuse nici o jumatate de ora de cand se apucasera de citit si au inceput sa se auda diferite zgomote ciudate. Auzeau ba pasi ca de om pe deasupra pesterii, ba de cateva ori cineva a batut in usa de la intrare, dar ei, cuprinsi de frica, continuau sa citeasca psalmi. N-a mai trecut mult si, in ciuda faptului ca erau cuprinsi de frica, i-a cuprins o mare somnolenta si au adormit amandoi, cu toate ca au facut mai multe incercari ca sa le piara somnul. Nu stiau cat au dormit stand in genunchi si cu capul pe pamant, pentru ca nu aveau ceas, dar s-au trezit amandoi cu o sete puternica si, dupa ce lumanarea s-a stins singura de doua ori ca si cand cineva ar fi suflat in ea, s-au hotarat sa se intoarca la manastire. Cand au iesit din pestera au vazut ca intre timp ninsese, insa ninsoarea se oprise, dar n-au vazut nici o urma de om si nici macar de animal. Ajunsi in manastire, setea le-a disparut imediat pentru ca nici nu avea de ce sa le fie sete, fiind nemancati de la pranz.

Parintele, ascultandu-i cu atentie, le-a zis cu blandete si chiar zambind cu ingaduinta: "Hei, dragii mosului, nu-i usor sa fii pustnic. Eu tot timpul m-am gandit la fratiile voastre si m-am rugat ca sa nu patiti nimic rau. Dracii au cautat sa va sperie, sa va infricoseze, ca sa nu va mai rugati, dar Dumnezeu nu v-a parasit si tot Dumnezeu a facut sa ninga pentru ca voi sa va puteti potoli setea si sa va spalati pe maini atunci cand a fost cazul. Ar fi fost vai de voi daca ati fi plecat fara binecuvantarea duhovnicului". Le mai spunea Parintele ca pustnicia inseamna "lupta corp la corp cu diavolul " si ca sa nu fii rapus de "acest plin de rautate nemarginita" trebuie sa fii inarmat pana in dinti cu armele duhovnicesti... Dar tocmai atunci a inceput sa bata toaca pentru Utrenie, fiind ora 4, si am plecat cu totii la biserica.

Despre ispitele intampinate de catre pustnici si despre tot felul de suparari pe care dracii le fac pustnicilor ne vorbea de multe ori Parintele, dar despre cele intampinate de el personal prea putine vorbea, multumindu-se sa povesteasca mai mult despre altii. Acesta ii era obiceiul, dar noi stiam ca in cauza nu poate fi decat el.

Printre altele, spunea ca stie un pustnic care a fost apucat de diavol cu ghiarele de mana stanga de s-au cunoscut urmele ghiarelor cateva saptamani dupa aceea. Alta data, un alt pustnic, la care au dat navala cateva mii de soareci, a scapat numai cu rugaciunea Sfantului Trifon si stropind pestera cu apa sfintita. Intocmai ca si marii cuviosi si locuitori ai pustiului pomeniti in calendarul crestin, si Parintele a intalnit diavolul sub diferite forme, fie in chip de diavol, fie in chip de om, de sarpe, de fiara salbatica sau de broasca, fiind amenintat de multe ori si in multe feluri. De aceea nu uita niciodata sa spuna ca in general toti calugarii, si in mod special pustnicii, trebuie sa fie inarmati cu toate armele credintei. Cand vorbea de aceste arme ale credintei, amintea mai intai Sfanta Cruce, mataniile fara de care indemna sa nu umble nici un calugar, apa sfintita, tamaia, mirul - uleiul sfintit la Sfantul Maslu si la Litie. Insa mai presus de toate este smerenia - spunea Parintele - insotita de rugaciune fierbinte, pentru ca, neavand smerenie, toate celelalte arme isi pierd mult din putere si diavolul nu poate fi invins.

Vorbind de toata aceasta lupta si despre armele de care calugarii si toti credinciosii trebuie sa se foloseasca in lupta cu ispitele, nu uita sa aduca argumente din Sfanta Scriptura, din Pateric si din Vietile Sfintilor. Ca insusi Parintele era un pustnic adevarat, nu mai incape indoiala pentru ca toata viata el a trait in mare saracie, simplitate, post aspru, rugaciune permanenta, dragoste fata de toti, gata de jertfa oricand si intr-o mare smerenie. Iata numai cateva din virtutile sale, si daca mai tinem cont ca in repetate randuri a trait prin pesteri, intocmai ca pustnicii cei din vechime, atunci pe buna dreptate isi merita numele de pustnic, dupa cum a si ramas in constiinta si amintirea celor care l-au cunoscut: isi amintesc toti cu evlavie mai mult de Parintele Pustnic, decat de Parintele Arsenie.

• « Inapoi
• Inainte »