Parintele se reintoarce la Manastirea Ramet si este hirotonit preot

• « Inapoi
• Inainte »

Parintele se reintoarce la Manastirea Ramet si este hirotonit preot

Dorinta mea de a pleca a doua zi spre Manastirea Posaga nu s-a mai implinit, pentru ca dimineata am auzit o bataie usoara in usa, dar si o voce cunoscuta, care nu putea fi alta decat a Parintelui. Am sarit repede din pat si am deschis usa: in fata mea era intr-adevar Parintele. Este greu de redat in cuvinte cat de mare a fost bucuria mea! Intrand in chilie, Parintele a inceput sa rosteasca, dupa randuiala, Cuvine-se cu adevarat..., iar dupa rugaciunea obisnuita, salutandu-ne si imbratisandu-ne precum tatal cu fiul ce nu se vazusera timp indelungat, am stat de vorba mult, adica pana am auzit toaca de Utrenie. Atunci eu am mers la biserica, iar Parintele a ramas in camera sa se reculeaga si sa se odihneasca, fiind tare obosit.

In noaptea sosirii, stand de vorba cu Parintele, acesta mi-a spus ca s-a gandit sa revina la Ramet, care este adevarata lui casa si unde trebuie mai intai sa multumeasca Sfantului Ghelasie, cel care le-a purtat de grija si a mijlocit inaintea lui Dumnezeu eliberarea din inchisoare. Parintele mi-a mai spus si ca doreste sa ramana pentru totdeauna in Manastirea Ramet, ca nu se va mai intoarce la Posaga niciodata, dandu-mi a intelege ca, dupa descoperirile pe care le-a avut, Parintele Ghedeon o sa mai ramana in Posaga, dar nu multi ani. Si asa a fost intr-adevar, caci Parintele Ghedeon a mai ramas in Posaga pana prin anul 1958 sau 1959.

Intr-adevar, Parintele a ramas la Manastirea Ramet; parea ca nu a fost niciodata plecat, ca nu s-a intamplat nimic deosebit. El a ramas cu acelasi atasament si cu aceeasi dragoste fata de intreaga obste, cu aceeasi ravna la orice ascultare in gospodarie, si gata de a veni in ajutorul oricui din obste, mangaindu-l pe cel intristat, intarindu-l pe cel slab, incurajandu-l pe cel descurajat, luptandu-se pentru prevenirea dezbinarilor de tot felul. Parintele a ramas pentru fiecare frate sau calugar din manastire un model de dragoste, de smerenie, de devotament si de ascultare desavarsita. Cand insa era vorba de barfa, fie si numai in gluma, Parintele ramasese acelasi opozant hotarat; ducand degetul aratator la gura si batand incet buzele zicea "bibi, bibi". Daca barfitorul nu inceta indata, Parintele pleca si nu mai spunea nimic.

Referitor la barfa, Parintele spunea ca este "unul dintre pacatele mari si mult iubite de diavolul", ca "este un mare izvor de ura si de ucidere sufleteasca a fratelui tau". Mai spunea Parintele ca "multe pacate se pot ierta usor, pentru ca se pot indrepta si repara mai usor, dar barfa si stricaciunea provocata de barfa, niciodata nu se mai pot repara". Ca argument aducea binecunoscutul exemplu cu perna plina de fulgi: dupa ce a fost golita de fulgii pe care vantul ii imprastie in toate partile, este imposibil sa mai adune cineva fulgii si sa-i bage iarasi in perna. Tot astfel, nici cuvintele denigratoare ale barfitorului nu mai pot fi adunate si inghitite de gura care le-a rostit. Si tot despre pacatul barfitului, mai adauga Parintele ca acest pacat il ataca mai intai pe barfitor, pe care il orbeste sufleteste, iar din cauza acestei orbiri, barfitorul merge din rau in mai rau, pana il paraseste harul lui Dumnezeu, iar la mantuire nu se mai poate gandi niciodata.

In iama urmatoare, adica in iarna dintre anii 1954-1955, mai precis pe la inceputul Postului Sfintelor Pasti din 1955, Parintele a fost calugarit. Cu aceasta ocazie Fratele Aurel a devenit Parintele Arsenie si, desigur, ca pentru orice calugar, momentul calugariei va ramane de neuitat.

A randuit Dumnezeu ca Parintele sa "urce" si mai sus, astfel incat in aprilie 1955 a fost hirotonit diacon, apoi preot, primind si duhovnicia. Diacon a fost facut sambata din Saptamana Luminata, iar a doua zi, in Duminica Tomii, a fost facut preot si duhovnic. Evenimentul a constituit o bucurie pentru intreaga obste a manastirii, care a vazut ca Parintele care fugise de hirotonie atatia ani, nevoind nici sa se calugareasca, tocmai pentru a nu fi hirotonit, pana la urma a cedat si a primit hirotonia.

Discutand cu Parintele dupa ce s-au consumat evenimentele, acesta mi-a marturisit ca numai dragostea si dorinta lui de a fi cat mai folositor credinciosilor l-au determinat sa primeasca hirotonia, spunand printre altele: "Se bucura credinciosul cand stai de vorba cu el, se mangaie cand ii dai invatatura ziditoare de suflet, dar bucuria lui nu este deplina daca nu poti sa-i dai si o binecuvantare si daca nu-i citesti si o dezlegare". Tot in legatura cu preotia mai spunea: "De cand sunt in manastire si port haina calugareasca, toti mi s-au adresat cu Parinte, iar eu stiind ca nu sunt nici macar monah, imi cadea destul de greu acest cuvant, pe care nu eram deloc indreptatit sa-l primesc. Acum insa, primind aceste daruri cu atata nevrednicie, ma cutremur si tare ma tem ca nu voi fi in stare a indeplini cu smerenie raspunderea pe care, de data aceasta, am acceptat-o de buna voie. Nadejdea in mila lui Dumnezeu, in ajutorul Maicii Domnului si in rugaciunile tuturor parintilor si fratilor din obste imi dau insa mult curaj".

Ajuns preot, Parintele se ostenea si mai mult, slujind, spovedind si stand de vorba foarte mult cu credinciosii pe care ii povatuia prin cuvinte simple, dar dulci, de care cei care il ascultau nu se mai saturau.

• « Inapoi
• Inainte »