Intalnirea cu Parintele Arsenie

• « Inapoi
• Inainte »

Intalnirea cu Parintele Arsenie

Ziua de 1 decembrie a anului 1948 a ramas pentru mine o zi cu totul deosebita, o zi memorabila, de neuitat, o borna de hotar pe cararea vietii mele. Desi acea zi insemna un inceput de iarna, caci in acel an iarna se instalase deja de cateva zile bune, pentru mine avea sa insemne inceputul unei primaveri, a primaverii duhovnicesti. In ceea ce avea sa fie prima zi a vietii mele monahale, pasii m-au purtat catre Sfanta Manastire Ramet din Muntii Apuseni. Asa a randuit Bunul Dumnezeu ca in aceasta binecuvantata zi, cand mi se deschidea calea spre "viata ingereasca", sa-l cunosc pe Fratele Aurel Praja.

In dimineata de 30 noiembrie plecasem din casa parinteasca, asezata intr-un sat modest din Arges. Aveam numai 13 ani si jumatate si ma insotea un consatean cu putin mai mare decat mine. Acesta insa era deja frate de manastire, caci fusese primit in obste cu cateva luni mai inainte si, cunoscandu-mi dorinta de a ma calugari, i-a convins pe parintii mei sa-mi dea voie sa plec impreuna cu el. Tatal meu m-a condus pana la Calimanesti.

In vremea aceea transportul pe calea ferata facandu-se cu mari dificultati, am ajuns cu greu la Teius, de unde am pornit-o pe jos pana la manastire, cale de 18 km.

In urma cu cateva zile ninsese mult, dar cerul descoperindu-se, pe masura ce trecusem de satul Geoagiu de Sus, unde soarele abia de se mai zareste in timpul zilei, gerul se facea tot mai mult simtit. Dar tot atat de mult crestea si dorinta mea nerabdatoare de a ajunge mai repede la manastire, avand un straniu sentiment ca cineva ne asteapta si ca vom gasi caldura de care aveam atata nevoie in acele momente. Cu aceste sentimente, dupa lungul drum pe care-l parcursesem, in clipa in care am zarit manastirea, parca dintr-o data nu mi-am mai dat seama de mainile si picioarele inghetate, ci simteam mai curand o caldura tainica ce-mi strabatea tot corpul. Cand am intrat pe poarta si am ajuns in curtea manastirii, am avut ciudata senzatie ca totul imi este cunoscut. Impunatoarele stanci ce strajuiesc manastirea, care te fac sa-ti simti mai pregnant nimicnicia in fata dimensiunilor lor si care parca iti dau infricosatori fiori de vesnicie prin maretia lor neschimbata de la tocmirea lumii, mi se pareau atat de prietenoase, de parca le-as fi cunoscut din totdeauna, ceea ce ma facea sa traiesc o adevarata stare de bucurie, ca si cum abia acum revenisem acasa.

Intrand in bucatarie, am gasit trei calugari, care s-au bucurat si s-au manifestat fiecare in felul sau, de revenirea fratelui Costica. Acesta m-a prezentat spunandu-le: "Iata, am adus si un alt frate". La auzul acestor cuvinte, unul dintre cei trei calugari, cu numele de Longhin Pop, mi se adresa cu o voce de bariton:

"Adevarat, mai copile, tu vrei sa te faci calugar?" Eu am raspuns un simplu "da", dar, desi l-am rostit cu toata convingerea, probabil datorita emotiei, l-am rostit cu vocea cam stinsa, la care parintele adauga razand: "O, saracul de tine!" Dar un alt calugar se intinde spre mine, ma trage mai langa soba si mai aproape de dansul si, luandu-mi mainile amandoua in mainile lui si frecandu-mi-le, mi se adreseaza zambind cald, parinteste: "Mai, dragul mosului, aproape ai inghetat; stai aici si te incalzeste bine la soba si, pana va veti dezgheta, va vom pregati ceva papica".

Acest om, cu un duh atat de cald si primitor, cu o vorba atat de blajina, cu care m-a cucerit din prima clipa, nu era altul decat Fratele Aurel Praja, adica cel care mai tarziu avea sa devina Parintele Arsenie Pustnicul, omul minunat pe care Dumnezeu mi l-a scos in cale si care mi-a marcat existenta pentru tot restul vietii, incepand din ziua aceea de neuitat de 1 decembrie 1948, un fel de a doua nastere a mea.

Il priveam pentru prima oara, cu admiratia si dragostea sincera de copil, dar datorita caldurii sufletesti cu care ma primise, ma uitam la dansul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la cineva foarte apropiat, ca la cineva din familie, pe care nu-l mai intalnisem de multa vreme. Ma castigase din primele momente, cu vocea lui blajina, cu bogatia si daruirea lui sufleteasca, si-mi venea sa-mi exprim starea sufleteasca, asa cum fac mai toti copiii, strangandu-l in bratele mele de copil, dar n-am indraznit din pricina timiditatii. Poate ca primele impresii si sentimente ale acestei memorabile intalniri se datorau in mare parte faptului ca prietenul meu Costica imi vorbise multe despre dansul. El incercase, dupa puterile lui, sa ma pregateasca sufleteste pentru intalnirea cu Pustnicul, cum i se spunea inca de pe atunci Fratelui Aurel de catre majoritatea credinciosilor, dar acum, vederea fata catre fata intrecea tot ce-mi spusese Costica. Vazandu-l in came si oase, imi aminteam despre cele ce-mi spusese referitor la modul lui de viata, la simplitatea imbracamintii lui, imi aminteam ce-mi povestise despre mancarea lui de post permanent. Dar mai mult decat acestea, mi-au ramas in suflet cele ce-mi spusese despre bunatatea lui si in special despre intelepciunea, despre graiul sau bland, care erau ale unui adevarat sfant. Avand in minte toate acestea, pot sa inteleg astazi de ce prima intalnire cu Parintele Arsenie mi s-a parut atunci mai curand o revedere.

Al treilea calugar era Parintele Damaschin Rotaru, pe vremea aceea simplu monah, care mai tarziu a fost facut ieromonah.

Cat priveste imbracamintea simpla a Parintelui Arsenie, ca sa se inteleaga mai bine in ce consta aceasta simplitate, voi face o descriere succinta a tinutei sale vestimentare. S-ar putea spune ca era mai curand o tinuta ponosita, care starnea mila si compatimirea oricui. Fiind iama, purta un palton rupt la poale si, pentru ca nasturii disparusera de mult, se incingea cu o sfoara de canepa, ce avea mai multe noduri. La gat avea ceva care parea ca fusese candva un fular, dar acum aceasta treanta ii acoperea pieptul acolo unde nu era acoperit de asa-zisul palton. Pantalonii, de culoare gri, din lana, material lucrat in casa, erau zdrentuiti la glezne. Pe deasupra mai purta ceva ca o inchipuire de sort, dar care nu era altceva decat o bucata de pres, pe care o legase in jurul mijlocului tot cu o sfoara de canepa. Umbla mereu cu capul descoperit si ceea ce impresiona cel mai mult era faptul ca umbla descult tot timpul. Cei care vedeau aceasta considerau un miracol ca umbla fara incaltaminte, si cred ca nu greseau. Imbracamintea lui era stropita cu var, cu mortar, cu vopsele si cu alte materiale cu care dansul lucra, fiind priceput in multe meserii.

Il priveam cu mirare pe acest om care avea o imbracaminte cu totul neobisnuita, cum nu mai vazusem pana atunci, si pe vremea aceea nu-mi dadeam seama de ce, dar simteam ca, in ciuda acestei tinute si dincolo de ea, calugarul acesta avea un duh aparte, caci simpla lui prezenta parca radia ceva ce-mi procura o fericire la culme, nemaiintalnita.

Uitasem cu totul de oboseala celor 18 km, de gerul indurat, de foame, iar de cei de acasa, de care ma despartisem de mai bine de 35 de ore, nu puteam sa-mi mai aduc aminte, caci in omul sfant din fata mea vedeam in acelasi timp pe mama, pe tata, si gaseam toata dragostea si bunatatea parinteasca, de care, copil inca fiind, aveam atata nevoie. Probabil ca tocmai datorita acestei stari sufletesti aveam senzatia ca sunt deja unul din obstea manastirii.

In timp ce eu si Costica ne potoleam foamea, s-a auzit toaca pentru Vecernie, apoi s-a auzit clopotul. Terminand de mancat, Fratele Aurel ne-a sfatuit ca inainte de a intra in biserica sa mergem in camera unde urma sa dormim si sa ne lasam acolo bagajul saracacios. De-abia am intrat in camera pe care Costica o stia, ca Fratele Aurel a si aparut cu bratul plin de lemne spunandu-ne: "Ia uitati, mai puisori, v-am adus lemne de foc sa nu va fie frig; fratiile voastre mergeti la slujba, caci de foc ma ocup eu".

Am mers in biserica unde, cat timp a durat Vecernia, am urmarit cu o curiozitate fireasca pentru copilul de atunci tot ce se petrecea acolo: miscarile calugarilor prezenti, incepand cu parintele care slujea in altar, apoi ii priveam pe cei ce cantau la strana, pe cei ce sedeau in strane dar nu cantau si, de asemenea, luam seama si la acel necontenit du-te-vino al paracliserului. Asteptam sa apara si Fratele Aurel, fiind nerabdator sa vad si felul lui de a se purta in biserica, dar spre parerea mea de rau dansul nu a aparut.

La sfarsitul slujbei ne-am indreptat spre camera, unde l-am aflat pe Fratele Aurel bagand lemne in soba. Acesta, ridicandu-se, ne-a privit cu multa blandete si ne-a spus: "Mai copilasi, uitati, soba deja s-a incalzit si pana o sa va culcati se va face asa de cald de o sa vreti sa mai deschideti si usa". Apoi, indreptandu-se spre mine, m-a intrebat daca mi-a placut in biserica; am raspuns simplu: "Mi-a placut", dar in sinea mea imi parea rau ca nu eram capabil sa leg mai multe cuvinte, ca sa-i spun cat de mult mi-a placut si ce fericit eram.

Am multumit pentru invitatia la cina, dar am refuzat caci eram deja satui si ne-am multumit doar cu cateva mere de acasa. Fratele Aurel a plecat spunand sa avem grija sa nu mai bagam lemne pe foc si ca ne revedem dupa Pavecernita. Eu, nefiind obisnuit cu slujbele manastiresti, nu stiam ce este aceia Vecernie sau Pavecernita, dar le-am luat ca atare, neintreband niciodata, intrucat, chiar daca as fi intrebat, nu cred ca as fi priceput mare lucru.

Ramanand numai cu Costica, l-am intrebat daca Fratele Aurel a mers la masa, insa acesta mi-a raspuns ca nu stie. Dar a adaugat ca dansul merge rar la masa de obste, din cauza ca nu intotdeauna poate manca ceea ce se serveste la masa. Mancarea Fratelui Aurel este foarte simpla, pustniceasca: numai zarzavaturi si fructe, iar in posturi, fara ulei.

Multa vreme dupa aceea n-am mai pus nici o intrebare si am ramas gandindu-ma la felul de viata al acestui om, care desi abia il cunoscusem, imi parea un om sfant, dar oboseala si caldura m-au toropit si am adormit.

Cand a batut toaca de Pavecemita, Costica m-a trezit si am plecat imediat la biserica, unde ascultam slujba. Eu insa eram tot timpul cu ochii pe calugari, pentru a ma obisnui cu miscarile lor, pentru a le putea intelege mai bine, dar, spre regretul meu, nici de data aceasta Fratele Aurel n-a aparut si am ramas foarte nedumerit. In mintea mea de atunci nu puteam concepe cum este posibil ca un om sfant, cum deja imi conturasem parerea despre Fratele Aurel, cum un astfel de om sa lipseasca de la slujbele ce se fac in biserica.

Dupa Pavecernita ne-am intors in camera si, urmarit tot timpul de nedumerirea mea, l-am intrebat pe Costica: "De ce Fratele Aurel n-a venit la biserica, nici la Vecernie nici la Pavecemita?" Acesta insa mi-a raspuns imediat si cu toata convingerea: "Ba a fost, numai ca locul lui este langa usa si niciodata nu merge in fata". Cu timpul aveam sa ma conving ca intr-adevar Fratele Aurel statea smerit la usa, sau ascuns intr-un alt colt mai intunecos din pronaos. Referindu-ma la acest loc din biserica, unde se ruga Fratele Aurel, pot marturisi cu toata certitudinea, ca de acolo n-a mers mai in fata decat atunci cand a intrat direct in Sfantul Altar, anume in Duminica Tomii din anul 1955, cand a fost hirotonit intru preot, dupa ce in sambata dinainte fusese facut diacon.

Revenind insa la memorabila zi de 1 decembrie a acelui an, seara, dupa slujba, abia ma lamurise Costica asupra locului de rugaciune al Fratelui Aurel in biserica, ca acest pustnic minunat - dar, dupa parerea mea de atunci, mai mult decat ciudat - a si aparut in camera spunand: "Am venit sa vedem daca s-a incalzit bine si sa va intreb daca ma primiti si pe mine ca sa dorm aici", in primul moment nici eu, nici Costica n-am zis nimic, dar apoi, adresandu-mi-se direct mie, m-a intrebat: "Ce zici, mai puisorule, pot sa dorm si eu aici?" Am stat putin pe ganduri, apoi i-am raspuns oarecum contrariat: "Desigur, dar cum o sa dormim toti trei intr-un pat ca acesta?" Fratele Aurel insa imi indeparta nelinistea zicand: fii fara grija, mai puisor, pentru ca eu am patul meu". La inceput am crezut ca glumeste, sau poate vrea doar sa ma incerce pentru a vedea in ce masura mi-ar face placere prezenta sa in camera noastra. Dar dansul a plecat spunand ca merge sa mai aduca ceva lemne, pentru ca, fiind atat de frig, peste noapte se va raci camera. Noi insa, obositi, facandu-ne doar o scurta rugaciune, ne-am culcat imediat si am adormit, cum se spune, fara vise.

Pe la orele 5 dimineata, ne-au trezit bataile de toaca, paracliserul trecand chiar prin dreptul camerei noastre. Indata ce ne-am trezit, cu toate ca era intuneric, mi-am dat seama ca in camera se mai afla cineva, care nu putea fi altul decat Fratele Aurel. Acesta, trezindu-se din cauza zgomotului nostru, ni se adresa cu aceeasi blandete care ma cucerea: "Ei, mai copilasi, cum ati dormit si ce ati visat?" Apoi, bajbaind dupa chibrituri, aprinse lampa de gaz si atunci mi-am dat seama ca Fratele Aurel dormise intr-adevar in camera cu noi, avand insa drept pat un scaun obisnuit, dar cu rezematoare.

Chiar daca nu eram nici macar incepator (ce incepator puteam fi la doar 13 ani, neavand nici macar o zi de vietuire intr-o manastire!), chiar daca nu aveam la vremea aceea nici cea mai mica idee despre ceea ce inseamna "nevointa", totusi, aceasta constatare m-a impresionat in asemenea masura, incat valoarea acestui om a crescut in ochii mei neobisnuit, de mult, asa incat ma uitam la dansul cu tot mai multa dragoste, dar si cu o oarecare teama. Simteam in adancul meu ceva care parca-mi spunea ca Fratele Aurel trebuie sa fie cu totul deosebit nu numai de ceilalti oameni, ci chiar si fata de ceilalti calugari.

Meditatia mea a fost intrerupta de toaca si de participat la Utrenie si la Sfanta Liturghie. Nu am putut rezista curiozitatii mele de copil, care m-a indemnat sa verific cele spuse de Costica. De aceea, ca sa ma conving ca Fratele Aurel are un loc al lui langa usa, cam pe la jumatatea slujbei, am cautat sa ies din biserica si, cu adevarat, acolo l-am vazut pe Fratele Aurel. Statea in picioare, drept, cu capul putin aplecat in fata si cu amandoua mainile impreunate la piept. Isi cautase o asemenea pozitie, ca nu cumva sa deranjeze pe cei care intrau sau ieseau din biserica. Aici si asa "s-a nevoit" acest om cu totul si cu totul deosebit, pana cand, dupa cum am amintit deja, a fost chemat sa slujeasca in altar.

Dupa terminarea Sfintei Liturghii - era a doua zi din viata mea manastireasca - la ora obisnuita s-a servit masa de pranz. Era pentru prima oara cand luam masa intr-o trapeza; a fost un adevarat ceremonial. Erau adunati toti calugarii si lua parte chiar si Fratele Aurel. Fiind postul Craciunului, acesta venea mai des la masa de obste. Dupa masa de pranz, Fratele Aurel, impreuna cu inca doi calugari, a plecat cu boii ca sa mai aduca ceva lemne de foc. Desi era o zi foarte geroasa, cu multa zapada pe drum, Fratele Aurel mergea tot descult in urma boilor, de parca ar fi fost vara. Ma uitam la picioarele lui inrosite de ger si nu puteam intelege cum de este posibil asa ceva, ca un om sa umble descult pe o astfel de vreme, in plina iarna!

Dupa ce s-a intors de la padure, a venit in camera noastra, bucurandu-se ca focul arde in soba si este cald. in noaptea urmatoare a dormit tot la noi, si, bineinteles, tot pe scaun.

Vreau sa precizez ca tot timpul cat am stat in preajma dansului nu l-am vazut niciodata stand culcat in pat, decat atunci cand era bolnav, ori asta se intampla foarte rar. In rest, patul lui era intotdeauna scaunul, rareori sprijinindu-si capul pe masa. Tot timpul dormea imbracat, asa cum umbla ziua. Dupa ce s-a calugarit, niciodata nu l-am vazut fara dulama pe el, decat atunci cand s-a imbolnavit rau, inainte de moarte, pe cand se afla in Manastirea Crasna. Atunci ma aflam langa dansul si l-am ajutat sa se dezbrace de hainele groase. Fiind slabit de boala, a acceptat sa stea culcat in pat, imbracat subtire, fara dulama.

In iarna dintre anii 1948 - 1949, petrecuta la Manastirea Ramet, timpul trecea frumos si, pe masura ce ma invecheam in manastire, ma simteam tot mai fericit de bunatatea cu care ma coplesea Fratele Aurel. Purtarea lui de grija si dragostea pe care mi-o arata tot timpul ma faceau sa nu ma simt niciodata ca un copil printre straini si departe de casa parinteasca.

In iarna aceea, Fratele Aurel "a facut ascultare" (asa cum aveam sa-mi dau seama cu timpul ca se spunea, in limbajul manastiresc, la indatoririle ce trebuiau indeplinite) mai mult la bucatarie si m-a luat si pe mine pe langa dansul, sa-l ajut in acea ascultare, fapt care pentru mine a insemnat bucurie peste bucurie, aceea de a fi cat mai mult timp in preajma sa. De altfel, privind retrospectiv lucrurile, nici nu se putea gasi pentru mine un loc mai potrivit, deoarece eram cel mai tanar dintre toti cei aflati atunci in manastire, si nu stiu ce altceva as fi putut sa fac. Asadar, fiind toata ziua pe langa Fratele Aurel, am avut posibilitatea sa-i cunosc nemijlocit modul de viata si sa aflu mai multe despre dansul.

Astfel, am aflat ca s-a nascut in anul 1911, in satul Cheia Rametului, un sat situat cam la 4 sau 5 km nord de Manastirea Ramet. Se tragea dintr-o familie cu stare materiala mijlocie. Dupa cate mi-aduc aminte, au fost 4 frati: 3 baieti si o fata. Eu l-am cunoscut numai pe unul dintre frati, cu numele de Simion, cel care a ramas in casa parinteasca.

Pentru ca Fratelui Aurel nu-i placea sa vorbeasca despre sine, n-am prea putut sa aflu mai multe despre copilaria si adolescenta sa. Tot ce stiu este ca, pe cand avea 18 sau 19 ani, a plecat din sat si a vizitat cateva manastiri, dar niciodata n-am aflat care anume. In schimb, de mai multe ori l-am auzit spunand: "Dumnezeu mi-a randuit ca sa intalnesc duhovnici sfinti, atunci cand aveam mare nevoie de sfatul lor".

Cat va fi stat prin manastirile vizitate n-a spus, dar eu cred ca n-a stat prea mult. Totusi, banuiesc ca intalnirile pe care le va fi avut cu cei pe care ii va fi intalnit l-au impresionat intr-o asemenea masura, incat de atunci Fratele Aurel si-a schimbat total viata si, chiar daca era inca foarte tanar, a inceput sa traiasca o viata de adevarat calugar, dispretuind lumea cu toate placerile, ispitele si desertaciunile ei. Probabil ca de atunci s-a hotarat sa nu mai manance niciodata came si nici branzeturi sau oua.

Un timp a mai ramas in satul Geoagiu de Sus, lucrand in atelierul de fierarie al unui iscusit cauaci (fierar), pe nume Suciu Nicolae, cu dorinta de a invata aceasta meserie, dupa cum a si invatat-o. Intamplarea a facut ca sa-l cunosc personal pe renumitul cauaci, care avea pentru Fratele Aurel numai cuvinte de lauda, iar fetele acestuia, care erau foarte credincioase, il cinsteau pe Fratele Aurel ca pe un mare si intelept duhovnic.

Este posibil ca Fratele Aurel sa mai fi fost intre timp si prin alte localitati, probabil chiar si prin orase, unde a mai invatat si alte meserii, caci numai asa s-ar explica faptul ca era atat de priceput in toate. In afara de fierarie, se mai pricepea, la fel de bine, la zidarie, dulgherie si lacatuserie. Se descurca pana si in probleme de mecanica fina, caci stia sa repare cu mare precizie o masina de scris, sau una de cusut. La bucatarie lucra deosebit de curat si pregatea bucate gustoase fara sa le guste macar. Avea un deosebit simt al proportiilor, atat de important in arta culinara.

• « Inapoi
• Inainte »