Pribegia Parintelui

• « Inapoi
• Inainte »

Pribegia Parintelui

Dar iata ca diavolul, care niciodata nu doarme, ajutat si de oamenii pe care i-a momit sa-l slujeasca, a ridicat mare razboi in Manastirea Ramet. Din pacate, cei care au contribuit la atatarea acestui razboi aveau diverse interese, in special politice, dar, ceea ce este mai trist, este ca proveneau chiar si din randurile mai-marilor Bisericii. S-a urmarit cu orice pret distrugerea manastirii, printr-un atac bine regizat, cu un scenariu ticluit diabolic.

Din mila lui Dumnezeu si cu rugaciunile Sfantului Ghelasie, Manastirea Ramet, cu toate ca a avut mult de suferit in acele imprejurari, nu a putut fi distrusa, iar astazi, pe buna dreptate, poate fi considerata o perla a Muntilor Apuseni si faima Manastirilor din Ardealul nostru.

Rezultatul acestui nefericit "razboi" a fost alungarea calugarilor din Ramet si imprastierea lor in toata tara. O parte au ajuns chiar in puscarii, iar cei mai multi prin diferite alte manastiri. In locul lor au fost calugarite, dar nici acestea n-au avut o soarta mai buna. Caci in urma odiosului decret 410, au fost date si ele afara.

In toata aceasta tulburare, Parintele a cautat sa-si mentina oarecum neutralitatea, ramanand ca un adevarat strateg si o mangaiere pentru cei umiliti si descurajati. Dar, cu toate ca el s-a amestecat prea, putin in acest vartej, tot n-a fost ocolit de valul furtunii si a fost dat afara din manastire, impreuna cu toti ceilalti.

Fiind alungat, Parintele nu s-a departat de Manastirea Ramet, ci s-a retras la casa parinteasca din satul Cheia, acest sat apartinand tot de comuna Ramet, iar in felul acesta a fost lasat in pace de catre comunisti.

Dupa ce a scapat din inchisoare si s-a intors la manastire, Parintele se imbraca destul de curat, purtand in intregime uniforma calugareasca, dar cand a ajuns din nou pribeag, stand mai mult in satul natal, a inceput sa umble iar imbracat foarte modest. Purta cizme de cauciuc pe piciorul gol, imbracat cu un palton vechi pe timp de iarna, iar vara cu un pardesiu usor; pe cap purta tot timpul o palarie ponosita, indiferent de anotimp.

In nedespartita-i traista, de cand fusese hirotonit preot, era nelipsit Molitfelnicul, alaturi de cruce, de sticluta cu aghiasma si de cateva fire de busuioc.

Tot timpul pribegiei, care a inceput din ziua in care a fost dat afara din Manastirea Ramet o data cu ceilalti calugari, el n-a incetat sa tina legatura cu manastirea, chiar si atunci cand aceasta era aproape pustie, pentru ca nu mai erau nici calugaritele. Manastirea devenise cabana, cu un fel de restaurant sau de bufet, unde se serveau bauturi, iar chiliile au fost transformate in camere de cazare pentru turisti.

Parintele trecea deseori prin manastire, intra in vechea biserica si statea de vorba cu Sfantul Ghelasie, rugandu-se indelung. Apoi, luand apa din fantanita de sub Sfanta Masa, pleca in drumurile lui, numai de el stiute, printre stancile Rametului. In vremea aceea de prigoana, cand manastirea avea regim de cabana turistica, slujba se facea numai in biserica parohiala, putin mai jos de manastire, unde slujea vrednicul de pomenire Parinte Arhimandrit Dometie Manolache, un cleric plin de ravna, care trudea ostenindu-se cu timp si fara timp sa tina aprinsa candela credintei si a monahismului in aceasta veche si mult incercata vatra calugareasca.

Parintele mergea la manastire aproape la toate sarbatorile, dar el nu slujea si nu se amesteca cu nimic in randuiala Sfintelor Slujbe, ci se multumea sa asculte slujba si sa stea ore in sir, zi si noapte, de vorba cu credinciosii. Destul de des Parintele se intretinea si cu Parintele Dometie, cu care se sfatuia si discutau despre trecutul manastirii. In ceea ce priveste viitorul acestui asezamant, Parintele era foarte optimist si credea cu toata convingerea ca manastirea se va reface, ca se vor intoarce calugaritele si ca totul o sa fie chiar mai frumos de cum a fost.

Cea mai mare parte a timpului, Parintele o petrecea la casuta lui - coliba, cum ii placea s-o numeasca - pe care si-o construise langa casa parinteasca, intr-un loc tare frumos, mai retras, aproape in padure. Aici, in casuta, isi facuse rosturile lui de rugaciune, de liniste si nevointa calugareasca. Totusi, desi se retrasese din valul lumii, oamenii nu-l ocoleau, ci il cautau tot mai multi de izolat si ascuns intre stancile din Cheile Rametului. Iar cei care nu mergeau in satul Cheia, la Parintele, il asteptau in duminici si in sarbatori la manastire, unde sosea de multe ori tarziu noaptea, ori pe ploaie, pe zapada si viscol.

Cei dornici sa-l vada si sa stea de vorba cu el asteptau cu rabdare prin locurile pe unde ei stiau ca trebuie sa apara acest Parinte imbracat atat de ponosit, de multe ori descult si cu haine rupte, dar care stia de minune sa aline suferintele, sa mangaie si sa dreaga stricaciunile sufletesti si trupesti ale celor amarati. Parintele se bucura vazandu-i pe cei care-l asteptau, le adresa cuvinte de imbarbatare si mangaiere, cautand sa stea de vorba cu fiecare, si in felul acesta toti se desparteau de Parintele cu nadejdea improspatata in sufletele lor.

Casuta parintelui arata foarte simplu, totul fiind numai din lemn, fara pereti tencuiti, sau ceva vopsit ori colorat. Totul era frumos, ingrijit, bine incheiat, lucrat numai de mana Parintelui. Printre barnele care formau peretii casutei erau bagati muschi din padure, ceea ce realiza o termoizolatie naturala. Astfel iarna se pastra caldura, iar vara era racoare. Interiorul era mai mult decat modest, dar fiind atat de curat, bine aerisit si in atmosfera fiind un placut miros de menta, soc sau alte plante de padure pe care Parintele le culegea si le atarna manunchiuri pe la grinda, toate acestea te faceau sa te simti atat de bine in "coliba pustnicului"!

Nu stiu cat de mult statea Parintele in casuta lui, dar eu cred ca statea prea putin. Spun aceasta pentru ca de cate ori mergeam la dansul stateam indelung de vorba, mancam impreuna si faceam rugaciunile, iar dupa aceasta imi spuneam: "Acum mos Parinte, ramai singur, ca eu mai am ceva treaba si am sa vin mai tarziu", numai ca venirea era... abia a doua zi dimineata. Ma obisnuisem atat de mult cu felul de a fi al Parintelui incat nici nu-l mai intrebam vreodata de ce nu doarme in chilie. Nu stiu precis pe unde anume mergea Parintele sa doarma, dar cred ca avea un loc de dormit intr-una din pesterile din apropiere, unde ii placea lui sa mearga deseori sa se roage, sau, atunci cand nu ploua si nici frig nu era, sunt sigur ca dormea sub cerul liber, sau, ceea ce ii placea foarte mult, dormea pe iarba sau pe frunzele uscate de sub copaci.

• « Inapoi
• Inainte »