Prefata

• « Inapoi
• Inainte »

Prefata

Marturia despre parintele Arsenie Praja, pustnicul, pe care o aduce in aceasta carte parintele Nicodim Dimulescu, staretul Manastirii Crasna, este de mare insemnatate pentru orice crestin: avem dovada ca masura sfinteniei, la care cu totii suntem chemati si "fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12, 14), poate fi atinsa si in zilele noastre.

Daca parintele Arsenie ar fi ajuns acolo in urma vreunui doctorat in teologie ori abia dupa ce, fiind hirotonit preot, s-a invesmantat in odajdii stralucitoare, pe buna dreptate s-ar fi spus ca la starea aceasta nu poate ajunge oricine. Dar dansul nu avea nici o clasa si purta un palton rupt la poale, legat cu o sfoara de canepa, iar pantalonii ii erau zdrentuiti. In plus, umbla numai descult, avea drept pat un scaun obisnuit si postea tot timpul, hranindu-se doar cu zarzavaturi si fructe.

Desigur, la prima vedere, viata ascetica a Parintelui Arsenie ar putea sa apara ca o canonire imposibila a trupului, necesara totusi pentru a ajunge la Hristos. Si, intr-o anumita masura, este chiar adevarat, caci suntem chemati "sa ne curatim simtirile" asa incat nimic sa nu ramana necurat inlauntrul nostru, pentru ca Domnul sa-si faca acolo salas, dupa cum a fagaduit (cf. Ioan 14, 23). Dar renuntarea la anumite bucurii din lumea aceasta este, in acelasi timp, si o urmare a dobandirii Bucuriei celei adevarate, asa cum se intampla omului care se slujeste pe intuneric de o lampa ori de o lumanare, de care insa nu mai are nevoie dupa ce lumina soarelui patrunde in camara sa.

Sa ne amintim in acest sens si celebra marturie a lui Motovilov care, traind experienta luminii taborice, vorbeste despre o caldura neobisnuita, cu toate ca se afla cu picioarele in zapada, despre un parfum nemaiintalnit, despre o bucurie de negrait. Daca tot omul nazuieste sa ajunga la fericire si fiecare se osteneste sa o obtina cum poate, singur Hristos ne va darui din belsug Fericirea cea adevarata si vesnica.

Multe alte lucruri minunate se mai spun in aceasta carte despre parintele Arsenie: a primit de la Domnul darul tamaduirii, caci adesea bolnavii plecau acasa sanatosi de la dansul; era vazator cu duhul, descoperind unor oameni anumite pacate grele; nu judeca pe nimeni; se ferea ca de foc de lauda oamenilor; niciodata nu primea nimic de la nimeni; se ruga plangand; oricate ascultari avea, nu lipsea de la slujbele cele randuite in manastire.

Insa mai mult decat toate acestea, in relatarea despre Parintele Arsenie Pustnicul impresioneaza bunatatea sa, purtarea de grija si dragostea pe care o avea fata de aproapele. Aceasta dragoste facea - dupa cum isi aminteste copilul de atunci, astazi vrednicul parinte Nicodim - ca "simpla lui prezenta" sa iti nasca in suflet "o fericire nemaiintalnita".

Este de remarcat faptul ca Parintele Nicodim nu staruie prea mult asupra unor adevarate minuni din viata Parintelui Arsenie, socotindu-le oarecum firesti, mai ales cand este vorba despre un om sfant, si insista mai cu seama asupra blandetii si dragostei cu care Parintele Pustnic ii primea pe toti aceia care il cautau, considerand, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel (cf. I Corinteni 13), ca dragostea este mai de pret decat toate celelalte.

Si intr-adevar, acele intamplari minunate nu sunt decat consecinte, roade ale dragostei sale. Iar exemplul cel mai graitor pe care il avem in acest sens in viata Parintelui Arsenie este atitudinea sa in fata mortii.

Domnul i-a descoperit cu mult inainte ca intr-o zi se va stabili pentru totdeauna la Manastirea Crasna, iar cand s-a apropiat ceasul, "cand a venit porunca de sus", a lasat locurile natale si Manastirea Ramet, mergand tocmai la Crasna, unde se afla ucenicul sau drag, parintele Nicodim. Mai mult, stia chiar ceasul in care va pleca din lumea aceasta. Intr-una din zilele insorite dinaintea Pastilor, cu putin timp inaintea mortii sale, a spus: "este foarte frumos, adevarata primavara dar vine el, Pastile, si o sa fie si mai frumos". Si a chiar anuntat ca pomana ce i se va face nu va fi de post, ci "numai cu fripturi si cozonac".

Intr-adevar, in noaptea de Pasti, cand clopotele au inceput sa bata pentru slujba Invierii, Domnul l-a chemat la El. A plecat spunand: "Adevarat a inviat Domnul!"

In ziua premergatoare mortii, Parintele nu era deloc speriat ci, dimpotriva, bine dispus. Astfel s-au implinit in viata sa cuvintele Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan care spunea ca "dragostea alunga frica" (I Ioan 4, 18), si inca frica de moarte, prin care diavolul il tine pe om in robie (cf. Evrei 2, 14-15)

Intreaga viata a parintelui Arsenie, dar mai cu seama dragostea sa, semn al prezentei Duhului Sfant, apoi momentul in care Dumnezeu l-a chemat la El, toate ne indreptatesc sa credem, impreuna cu Parintele Nicodim, ca Parintele Arsenie era, cu adevarat "un Sfant ratacit printre noi, cei multi si impovarati cu tot felul de pacate".

Vasile Manea

• « Inapoi
• Inainte »