Dreapta socoteala

• « Inapoi
• Inainte »

- Experienta rugaciunii inimii

- Parintele Ioan Kulighin in Romania. Intalnirile de la Rugul Aprins

- Capcanele falsei credinte - Insusirile trairii ortodoxe

- Discernamantul. Cum va fi sub domnia Antihristului?

-Importanta duhovnicului - Credinta tinerilor - Esentialul

Va rugam sa ne povestiti cateva lucruri importante despre una sau doua mari personalitati duhovnicesti pe care le-ati cunoscut.

- M-as referi pe scurt la parintele rus Ioan Kulighin, despre care am mai vorbit cu alta ocazie. L-am cunoscut pe vremea cand se retragea din Rusia, indata dupa razboi, cand rusii - ajutati de americani - au obligat armatele germane sa se intoarca din victoria lor. Parintele Ioan era in acea vreme duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului. Avea pe atunci aproximativ 60 de ani.

Parintele a intrat de mic in manastirea Optina din nordul Moscovei. Ca frate - dupa cum spunea el - a trait mai mult in schitul Optina, care era aproape de manastire, lipit de ea.

Dupa Revolutie am avut dorinta sa vad unde a crescut parintele Ioan Kulighin si am fost pana la manastirea Optina. Este la marginea unei paduri. Biserica mare este astazi restaurata, dupa ce comunistii au tinut in ea tractoare. Le-am povestit calugarilor de acolo despre parintele Ioan. Ei nu stiau nimic despre el, deoarece parintele a fost luat la canal de comunisti cand era doar frate de manastire. Le-am istorisit despre el, iar ei l-au scris in dipticele lor si acum parintele este din nou acolo, la locul lui.

Experienta rugaciunii inimii

La schitul Optina erau doisprezece frati mai tineri si patru duhovnici. In fiecare zi acesti frati se spovedeau, iar duhovnicii ii ajutau sa-si simta viata foarte luminoasa. Ca niste pasari zburatoare se simteau dupa spovedania zilnica, ca niste pasarele usoare. Acolo ei practicau si rugaciunea lui Iisus; dupa un timp nu mai erau niste incepatori, erau traitori!

In privinta rugaciunii neincetate - dupa cum se stie - o problema foarte importanta este coborarea mintii in inima. Acesti tineri, printre care era si parintele Ioan Kulighin, isi insusisera pentru inceput doar prima parte a rugaciunii. Se rugau zilnic. Staruind, pana la urma parintele Ioan si-a insusit aceasta rugaciune cu tot ce are ea mai pretios: unirea mintii cu inima.

Pentru ca, pana cand mintea nu coboara in inima, omul este dublu: una gandeste si alta simte. Niciodata omul nu poate realiza in sufletul sau o unitate adevarata. Cand ajunge mintea in inima, atunci omul ce gandeste, aceea simte, aceea spune si aceea face. Abia atunci se poate numi omul sincer! Pana sa ajunga la aceasta inalta stare duhovniceasca, el te poate lauda cu cuvinte foarte frumoase, pe care le auzi, dar in acelasi timp, pe la spate, te poate injura sau te poate vorbi de rau. Cand a intrat mintea in inima, atunci omul devine cu adevarat unitar si sincer. Atunci inima devine curata. Cei curati cu inima - spune Fericirea a sasea - vor vedea pe Dumnezeu.

Dumnezeu isi are locasul in inima de taina a omului. Acolo, in aceasta inima duhovniceasca, este templul Duhului Sfant din noi. Acolo sta Mantuitorul dupa botezul nostru. In acest lacas coboara si mintea rugatorului, care pana atunci este de obicei foarte umblareata si nestatornica.

Parintele Ioan avea aceasta experienta care este greu de agonisit; el si-o insusise deja si asa l-a apucat revolutia ruseasca, pe cand avea 17-18 ani. Atunci comunistii i-au impuscat sau i-au taiat cu sabia pe toti batranii din manastire, iar tineretul a fost arestat si trimis la munca fortata.

Cu aceasta ocazie, parintele Ioan a fost scos din linistea si din bucuria zilnica pe care o traia la Optina si a fost dus intr-un santier revolutionar bolsevic - la un fluviu - unde se faceau fel de fel de lucrari, cum s-au facut si pe la noi. Acolo erau foarte multi tineri, lume obisnuita, care injurau si blestemau toata aceasta miscare revolutionara care era in Rusia. Parintele lucra atat de linistit, incat a atras atentia: "De ce esti asa de vesel, ce-ai patit? Esti un om cu o viata foarte chinuita aici". Iar el raspundea simplu: "Il am pe Hristos, am totul. N-am nici un fel de tulburare". Hristos era in inima lui si-L simtea prezent acolo. Sigur ca multi n-au inteles, bietii oameni, fiindca erau oameni tineri pe vremea aceea, cu preocupari ca si cele ale multor tineri de astazi. Asa a trait parintele Ioan in acea viata foarte crunta, foarte grea pana cand a fost bagat la inchisoare.

De la cei intemnitati comunistii aveau prilejul sa afle multe lucruri, pentru ca omul constrans in inchisoare este silit sa spuna ce stie si ce nu vrea sa spuna. Optina fusese un centru duhovnicesc foarte puternic; acolo veneau multi scriitori rusi si, fara indoiala, acestia devenisera intre timp dusmanii revolutiei. De aceea comunistii voiau sa afle cat mai multe lucruri de la tinerii care au trait in Optina. Asa ca parintele Ioan a fost stors de tot ce stia el, la varsta aceea, despre alte persoane care interesau securitatea ruseasca. Dupa aceea a fost scos afara la munca, apoi iar bagat in temnita, asa incat a cunoscut foarte bine inchisoarea comunista din acea perioada.

Cand s-a mai slabit aceasta prigoana bolsevica si s-au folosit alte metode de supraveghere, s-a lasat libertate mai multa si Bisericii, astfel ca si mitropolitul Rostovului (de care se va lega destinul parintelui Ioan) a inceput sa duca o viata mai activa. Intre timp nu mai erau preoti, deoarece majoritatea fusesera executati; ramasesera cei care mai ieseau din inchisoare. Si, fara indoiala, ca parintele Ioan era unul dintre ei. El si-a pastrat aceasta integritate pentru ca, datorita rugaciunii lui Iisus, nu s-a consumat prea mult, cu toate prigoanele si suferintele pe care le-a indurat cat a fost inchis.

Parintele Kulighin era un om foarte integru si avea o memorie foarte buna. Deoarece era foarte greu ca cineva sa scrie si sa mai citeasca pe undeva cateva pagini crestine - masinile de scris si tipariturile fusesera cenzurate si stranse, incat nu se gaseau carti duhovnicesti - parintele a fost obligat sa inmagazineze, sa tina minte unele scrieri ale Sfintilor Parinti. Cum avea o minte foarte limpede, a reusit sa invete multe lucruri pe de rost. Cita - cum am auzit si pe parintele Cleopa de la noi - cu foarte multa precizie scrieri din Sfintii Parinti filocalici. Si, in acelasi timp, stiti de ce era puternic cuvantul lui? Pentru ca el traia ce scriau Sfintii Parinti. Iar cuvantul lui era un cuvant care impresiona si atragea si asta l-a convins si pe Prea Sfintitul mitropolit Nicolae ca sa-l ia ca protopop al lui, desi era necasatorit. Parintele Ioan era astfel si duhovnic, si protoiereu al mitropolitului.

Parintele Ioan in Romania.

Intalnirile de la Rugul Aprins

Dupa un timp, balanta razboiului parea sa se incline spre partea Germaniei care inainta cu rapiditate pe teritoriile Uniunii Sovietice. Insa pana la urma nemtii au fost obligati sa se retraga, iar mitropolitul Nicolae a fugit din Rusia cand a aflat ca bolsevicii sunt din nou aproape de Rostov. Erau cu el parintele Ioan, un diacon, sora mitropolitului - care era maica - si o prietena a acesteia. Dupa ce au ajuns in Bucuresti, mitropolitul a mers la Patriarhie, cum era si normal. Pe vremea aceea era patriarh Prea Fericitul Nicodim Munteanul, care in tinerete isi facuse studiile la Kiev, deci stia foarte bine ruseste; si s-a inteles cu mitropolitul Rostovului ca tot acest grup sa fie cazat la manastirea Cernica, in casa Nifon.

Intre timp, parintele Ioan - care era un om duhovnicesc autentic - s-a interesat unde ar putea sa mai gaseasca un loc ca sa-si improspateze viata sufleteasca. Cineva l-a indrumat catre manastirea Antim (pe vremea aceea incepuse deja Rugul Aprins).

Intr-o buna zi a plecat singur de la Cernica spre Bucuresti. In oras a intrebat, in tramvai, unde e manastirea Antim, iar un tanar i-a raspuns in ruseste: "Stiu eu, va conduc daca aveti nevoie, ma numesc Leontie, sunt basarabean, stiu si ruseste, si romaneste, asa incat pot sa va ajut". Acel tanar era un fost soldat din armata sovietica (era imbracat civil atunci, armata fiind in descompunere). In acest fel a aparut parintele Ioan in manastirea Antim, pe cand eram si eu acolo, in anul 1945.

A venit la Antim intr-o duminica seara, inainte de vecernie; si atunci, dupa slujba vecerniei, se canta ca si astazi Paraclisul Maicii Domnului. L-am invitat mai intai la slujba in biserica, iar dupa aceea am inceput sa ne cunoastem. Era prezent si parintele Benedict Ghius, era si fratele Andrei Scrima, ucenicul lui Anton Dumitriu - profesor de logica si filosofie la facultate; era prezent si Sandu Tudor, care, mai tarziu, va deveni parintele Daniil Teodorescu (el a fost de fapt initiatorul Rugului Aprins). Asadar parintele Ioan, intr-o duminica seara din octombrie, a facut cunostinta cu acele persoane. A ramas noaptea la noi si dupa aceea, timp de doi ani, a venit in fiecare sambata seara, ca sa fie si la priveghere. Slujea cu noi impreuna si, dupa Sfanta Liturghie de a doua zi, ramanea, iar seara participa la aceasta sedinta a Rugului Aprins.

La aceste intalniri era de obicei mai intai o conferinta despre Rugul Aprins - care este un simbol atat al Maicii Domnului, cat si al rugaciunii neincetate -, iar dupa aceea, sub forma de seminar, erau intrebari si desigur raspunsuri. Parintele Ioan era si el prezent.

Conferintele se tineau in biblioteca manastirii (in partea dreapta a incintei); intotdeauna sala si scarile erau ocupate cu auditoriu.

Odata, cand a inceput partea a doua cu intrebarile, parintele Ioan a completat un raspuns cu cateva sfaturi referitoare la rugaciunea lui Iisus. Dupa aceea a devenit o persoana foarte importanta si aproape la fiecare sedinta din duminicile care au urmat era si el intrebat in chip deosebit. Stia foarte multe lucruri, povestea frumos, in limba rusa bineinteles, iar fratele Leontie traducea.

Astazi unii scriu despre Rugul Aprins inchipuindu-si fiecare cam ce am discutat, ce probleme au fost abordate la acele conferinte.

Adevarul este ca principalele probleme despre care se vorbea - din punct de vedere practic, istoric si mistic - au fost Sfanta Liturghie si viata liturgica din Sfantul Altar, precum si rugaciunea lui Iisus. Asadar, de la Sfantul Altar la altarul inimii. Pentru ca, asa cum se spune si in imnul-acatist al Rugului Aprins, "inima este liturghisitorul cel adevarat". Adica in fiecare din noi exista si se savarseste continuu o liturghie launtrica. Acesta este idealul.

Un ideal usor de implinit daca in inima exista ravna pentru rugaciunea lui Iisus. Miezul intalnirilor Rugului Aprins a fost, de fapt, aprofundarea si explicitarea rugaciunii inimii.

Despre Rugul Aprins, dupa cum stim foarte bine, se istoriseste in Sfanta Scriptura. Moise proorocul, fugit din Egipt, a ajuns la muntele Sinai si a vazut acolo, chiar in fata sa, un rug ca un pom, care ardea incontinuu, fara sa se mistuie. Acest rug este simbolul Maicii Domnului. Desi foc ceresc era Iisus Hristos, Maica Domnului a ramas nearsa, insa indumnezeita prin Pruncul Sfant. Pentru noi, cei care dupa 1945 ne-am ales acest simbol drept patron sfant al intalnirilor de la Manastirea Antim, Rugul Aprins era si simbolul rugaciunii neincetate. Cine se roaga neincetat se aseamana cu acel rug care ardea si nu se mistuia. Crestinii care practica cu adevarat rugaciunea inimii isi pastreaza propria identitate, desi sunt uniti cu Dumnezeu, sunt mereu uniti cu El prin harul, prin focul Lui, prin acea nesfarsita valvataie de lumina si putere. Cu cat acesti rugatori ard mai mult pentru rugaciunea lui Iisus, cu atat devin mai luminosi si mai apropiati de Dumnezeu.

In ianuarie 1947 parintele Ioan a fost arestat de armata sovietica la manastirea Cernica - impreuna cu fratele Leontie - si dus in Bucuresti la tribunal, judecat si bagat in inchisoare. Cu el erau intemnitati si romani. Prin acestia parintele tinea legatura cu noi. Unii se eliberau, veneau pe la noi si ne aduceau vesti sau anumite lucruri de la parintele Kulighin. Atunci inchisorile erau mai putin severe decat in perioada ce a urmat; mai tarziu, cand am fost si noi anchetati si inchisi, viata la puscarie si la securitate a devenit foarte aspra.

Parintele Ioan a fost condamnat sa aleaga intre inchisoarea pe viata si pedeapsa cu moartea. Parintele a ales inchisoarea pe viata. Spunea ca in temnitele comuniste sunt foarte multi oameni descurajati care cred ca totul se termina acolo, in puscarie, iar el poate sa-i ajute, sa le ridice moralul. Si a preferat inchisoarea pe viata. Insa a fost transferat de la Bucuresti la Odessa, iar acolo, la un moment dat, pentru cumintenia, batranetea si trecutul lui, a fost scos din celula in curtea inchisorii, la aer (aerul a contat foarte mult pentru cei care au fost inchisi). Era un fel de parc in acea curte si el se ocupa cu ingrijitul florilor. Parintele Ioan a murit in cele din urma in temnita de la Odessa. Dumnezeu stie unde este inmormantat acolo, daca mai exista ceva din trupul lui. Aceasta este pe scurt viata unui mare duhovnic pe care l-am cunoscut, parintele Ioan Kulighin.

- Puteti sa mai adaugati si alte lucruri referitoare la portretul interior al parintelui Ioan?

- Era un om foarte luminos la minte. Cand il vedeai, ti se parea ca nu dai nici un ban pe el, nu-ti dadeai seama ce valoare duhovniceasca are. Era micut, blond, cu ochii albastri, purta o imbracaminte simpla; era foarte modest. Dar cand te apropiai de el si-l intrebai niste lucruri, raspundea magistral, intrucat era plin de acest mare har al rugaciunii neincetate.

De mai multi ani la parintele Ioan chemarea Domnului coborase din minte in inima; el se ruga si cand vorbea, si cand manca, si cand mergea. Rugaciunea era pentru el ca si respiratia. Si in somn se ruga... O stiu chiar de la el; eu il gazduiam in chilia mea de sambata pana luni si vorbeam cu el multe lucruri care mi-au fost cu adevarat de mare folos.

Odata l-am ispitit: parintele vorbea foarte aprins cu cineva despre grozaviile pe care le intalnise in temnitele comuniste din Rusia, iar eu i-am pus mana pe umar si l-am intrebat: "Parinte Ioan, acum te rogi?". Si mi-a raspuns simplu: "Da, parinte, ma rog". Pana atunci nu intalnisem un preot sau un mirean care sa spuna aceasta rugaciune cu adevarat neincetat.

Cunostea toate volumele din Filocalie, cita texte lungi din ele si, mai ales, era un rugator adevarat; avea aceasta rugaciune neincetata care se fixase in inima lui. Si nu exista o bucurie mai mare pentru o persoana decat aceea pe care o simte atunci cand rugaciunea lucreaza in inima ei.

- Parinte Sofian, v-ati nascut si ati trait mai multi ani in Basarabia si de aceea poate ne lamuriti mai bine o problema: din mijlocul poporului rus au iesit mari personalitati duhovnicesti, cum ar fi parintele Ioan Kulighin pe care l-ati cunoscut. Nu mai vorbim de sfintii apreciati astazi in intreaga lume, precum Sfantul Serafim de Sarov, Sfintii de la Lavra Pecerska sau Sfantul Siluan Athonitul. In acelasi timp insa tot rusi au fost si cei care ne-au furat Basarabia, nordul Bucovinei, tezaurul (iar acum nu vor sa ni le mai dea inapoi); tot rusi au fost si cei care au deportat sau au omorat mii de romani. Cum se explica faptul ca in mijlocul aceluiasi popor exista simultan aceste doua extreme, oameni radical deosebiti?

- Poporul rus este un popor mare, un popor urias, asa incat au loc laolalta si sfintii, si oamenii fara suflet.

- Puteti sa ne mai spuneti cateva cuvinte si despre alti mari duhovnici pe care i-ati cunoscut?

- As mai spune cateva cuvinte despre parintele Gheorghe Rosca, la care m-am spovedit aproximativ zece ani. Si domnul profesor Virgil Candea s-a spovedit la Prea Cucernicia sa. Parintele Rosca a fost un preot de mir foarte cult. Stia bine ruseste si a tradus in limba romana mai multe scrieri cu adevarat folositoare, printre care as aminti in primul rand Sbornicul. Era tot basarabean. Cunostea foarte multe lucruri practice si duhovnicesti. Si mai ales era un duhovnic foarte priceput, un bun indrumator al rugaciunii inimii.

Mai amintesc pe parintele Ghelasie (care era un fel de pustnic) si pe parintele Teodosie; la ei m-am spovedit cat timp am facut seminarul la manastirea Cernica (intre anii 1932-1940). Inainte de 1945 la manastirea Sfantului Calinic a fost o viata duhovniceasca inalta, datorata in special monahilor batrani, printre care erau si acesti doi sfatuitori foarte buni. Pentru noi, elevii de atunci, acesti parinti erau niste oameni deosebiti.

Un alt mare duhovnic si un om cu un suflet foarte bun a fost parintele Benedict Ghius. Parintele Benedict a primit de la parintele Ioan Kulighin o binecuvantare speciala, egala cu o initiere in rugaciunea lui Iisus.

Intre cei 16 arestati (din noaptea de 13-14 iunie 1958) si condamnati la ani grei de temnita (pentru "activitati de uneltire" in cadrul organizatiei Rugul Aprins), au fost, in primul rand, parintele Daniil Teodorescu si parintele Benedict Ghius - initiatorii acestei miscari crestine, care intretineau flacara Rugului Aprins, ce ardea si nu se mistuia.

Cu ocazia acestor sase ani de inchisoare am reusit sa inteleg mai bine suferinta intregului popor romanesc, deoarece in viata de temnita am intalnit oameni din toate categoriile sociale.

Cei care am participat la conferintele de la Antim ne-am revazut cu totii pentru prima data de la arestare la proces, in sala de judecata a Tribunalului Militar Bucuresti, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am vazut decat partial. Tot partial ne-am reintalnit peste patru ani, in colonia de munca silnica de la Salcia, aproape de Braila.

Cat am stat la Jilava - inghesuiti intr-o celula mare, cu peretii innegriti de pacura -, unde, in afara de noi, mai erau multi alti oropsiti, parintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la inceput, prin cuvantul sau bland, convingator si intelept, ca o mare mangaiere pentru toti cei de fata - civili, ofiteri, preoti, medici, monahi, tineri si varstnici - incat uitam cu totul de mizeria in care ne aflam.

Dupa cei patru ani de viata aspra si grea de la Aiud, viata statica, de celula, in conditii de mizerie si de exterminare, am fost scosi la munca silnica. In regimul de la Aiud era interzisa orice activitate, cat de neinsemnata. Trebuia sa stai fara sa faci nimic. Si era foarte greu sa nu ai voie sa lucrezi. In regimul de munca silnica, dimpotriva, trebuia sa muncesti fara pic de odihna.

In colonia de munca silnica de la Salcia ne-am revazut cu parintele Benedict si cu alti colegi de la Rugul Aprins, timp de mai bine de doi ani. Mai ales duminicile, se formau grupuri in curtea inchisorii si in fiecare grup se afla macar un preot (la Salcia eram in jur de o mie de detinuti, dintre care o suta eram preoti ortodocsi). Grupul cel mai mare dintre toate era cel din jurul parintelui Benedict.

Se ruga pentru toti, apoi ne vorbea din Sfanta Scriptura, din Sfintii Parinti, din istorie si din propria sa viata. Ne vorbea din bogatia inepuizabila a cunostintelor sale si din plinatatea inimii sale stapanite de har. Cuvintele parintelui pline de lumina si de imbarbatare mergeau direct la inima, ca o adevarata hrana duhovniceasca, bucurandu-ne si intarindu-ne, incat suferintele inchisorii le suportam mult mai usor, sporindu-ne in acelasi timp si increderea in Dumnezeul parintilor nostri.

- Ce ne puteti spune despre Sandu Tudor, cel care a fost principalul initiator al miscarii duhovnicesti a "Rugului Aprins"?

- Era un om cu un suflet frumos si foarte dinamic, gandea mereu lucruri noi. Era curios, in sensul bun al cuvantului, adica era un vesnic cautator. Sandu Tudor avea un stil direct si nu prea puteai sa faci compromisuri cu el. Ti-o spunea direct in fata, fara vreun ascunzis. Dupa ce s-a calugarit a devenit si mai direct.

Am fost la el acasa inainte de a se calugari. Avea o biblioteca impresionanta - pe care i-au risipit-o comunistii - si era foarte cult. Foarte cult! Daca aveai vreo indoiala, dupa ce discutai cu el ti-o lamureai. Citea ultimele carti aparute in special din literatura, chiar si dupa ce a ajuns la manastirea Antim.

Alexandru Mironescu ii spunea odata: "Ma, Sandule - erau prieteni vechi -, tu esti un om de nesuferit, dar esti extraordinar!". Asa era. Trebuia sa-i induri mai multe accente prin care iti spunea ca esti un prost si alte asemenea, dar, in acelasi timp, avea un fel de a fi care te facea sa treci peste tot ce-ti spusese si ajungeai in cele din urma sa-l indragesti.

Dupa ce s-a calugarit a devenit foarte simplu, in mancare, in toate. In inchisoarea de la Aiud ne-am intalnit o singura data; ne-am zambit unul altuia, dar n-am putut sa vorbim nimic. In cele din urma, parintele Daniil - nume pe care si l-a luat atunci cand a imbracat schima cea mare - a devenit martir si s-a dus cu rugaciunea inimii in Imparatia lui Dumnezeu. El a fost ajutat si sfatuit foarte mult in aceasta lucrare a rugaciunii neincetate de catre parintele Ioan. Atat Sandu Tudor, cat si Vasile Voiculescu au capatat in mod autentic rugaciunea lui Iisus, pentru ca au cautat-o si si-au insusit-o din toata inima.

Capcanele falsei credinte

- Parinte arhimandrit, cum sa intelegem cuvantul Sfantului Siluan Athonitul: "Tine mintea in iad si nu deznadajdui"?

- Sfantul Siluan a scris o carte care i s-a comandat de sus; i s-a poruncit sa scrie ceva despre viata duhovniceasca. In ea vorbeste despre har, despre rugaciune, despre smerenie, despre Maica Domnului... Sunt niste lucruri extraordinar de frumoase. Mi se pare ca este o carte cu adevarat inspirata, de o inaltime spirituala aproape egala cu Sfanta Scriptura.

Aici gasim si acest cuvant despre care ati intrebat. E un cuvant mai greu.

Eu am aflat - si nu e deloc o noutate - ca iadul nu este undeva in afara de pamant, ci este undeva chiar in pamant. Si aceasta am aflat-o din catavasia a sasea a Invierii care spune asa: "Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului".

Mantuitorul, dupa ce trupul Sau a fost rastignit pe cruce, a coborat sufletul Sau in iad si i-a scos pe toti dreptii care erau acolo, undeva in pamant. Trupul Sau a fost prohodit si ingropat, pus sub peceti, iar sufletul Lui a coborat in iad. Exista o rugaciune care explica foarte frumos ce s-a intamplat atunci: "In mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in Rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins". Adica Mantuitorul este prezent in aceste locuri dupa moartea Sa de pe cruce.

Iadul este insa si pe pamant. Deci, exista in pamant dar si pe pamant, incat noi suntem obisnuiti cu el. Iadul si-l fac multi dintre traitorii acestei lumi atunci cand duc o viata fara frica de Dumnezeu, el devine astfel descurajant, devine nimicitor. Dar a suporta iadul pe pamant cu aceasta incredere in Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viata noastra. Traim cu aceasta incredere ca iadul va avea un sfarsit (si astfel vom fi cu adevarat liberi si vom putea cu adevarat sa ne ocupam de viata noastra launtrica), in ciuda descurajarii pe care ne-o aduce diavolul - pentru ca el este in iad, dar este si in lume. Este printul lumii care a castigat foarte multi pamanteni pentru fratia lui.

Pe toti cei care suntem inca in lume, diavolul ne vaneaza si incearca sa ne acapareze si sa ne atraga in imparatia lui, imparatia intunericului si a mortii, pentru a se distra cu noi chinuindu-ne. Insa, cerand ajutorul lui Dumnezeu, rezistam si invingem aceasta tendinta lacoma a diavolului de a cuceri faptura lui Dumnezeu.

- Parinte Sofian, pentru un tanar care doreste sa se apropie de Biserica pot aparea diferite capcane spirituale si am dori sa ne spuneti cateva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstitii si de exagerari ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteti spune despre pietism si cum sa ne ferim de el?

- Noi urmarim in viata sa ne mentinem pe calea ortodoxiei care este lumina credintei noastre, lumina lui Hristos si care stim sigur ca ne conduce catre Imparatia lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale ortodoxiei nu le luam in seama si de aceea le recomand tinerilor sa nu alunece in superstitii si in astfel de miscari cum este pietismul. Pietate, evlavie adevarata, aceasta e cu totul altceva, este calea pe care trebuie sa o urmeze un tanar ce-si doreste mantuirea. Nu ne intereseaza pietismul, de aceea nici nu vorbesc despre el.

- O alta ispita ar fi intelectualismul in care credinta apare mai mult ca o problema interesanta de cultura si nu, in primul rand, ca un act de traire.

- Si cultura aceasta, oricat ar fi ea de inalta, este amestecata cu mandrie; iar mandria este aruncata in lume de duhul minciunii, adica de diavol. El este foarte savant. Diavolul stie foarte multa filosofie, foarte multa teologie si impresioneaza cu stiinta lui, insa aceasta stiinta il tine mereu rece fata de Dumnezeu. Mintea lui este incremenita in cunoasterea pe care o are; tot la fel se intampla si cu prietenii sai, intelectualii orgoliosi, mai ales ateii. Stiu de toate si raman mai departe inchisi in stiinta lor, fara nici o deschidere catre Dumnezeul cel adevarat, cel viu. Sunt morti pentru Dumnezeu si pentru ei insisi. Raman inchisi in aceasta stiinta si impresioneaza pe cei care au aceleasi preocupari.

Cu toata aceasta filosofie a lor si cu toata aceasta intelectualitate inalta, sunt ca o trambita care suna puternic, dar lumea nu este atrasa de asemenea sunete. Nu este o melodie anume, ceva care sa placa, este un strigat adeseori uscat, incat, de multe ori, acest intelectualism - chiar cand vine in contact direct cu credinta si trairea crestina - nu se impaca cu invatatura lui Hristos, in general, si cu trairea crestina, in special; le refuza. Ii convine sa ramana intr-o uscaciune intelectuala; cei care sunt obisnuiti cu ea sunt multumiti sa asculte aceasta depanare de cunostinte si de probleme ale intelectului, ale mintii, dar raman mereu uscati in aceasta forma de cunoastere seaca pentru suflet si pentru viata intru Hristos.

Intelectualismul nu are valoare duhovniceasca, pentru ca cei care sufera de o asemenea insuficienta sunt mereu in afara comuniunii cu Dumnezeu, ca si diavolul, care este foarte savant, insa nu poate face niciodata parte dintre prietenii lui Hristos. Prietenii lui Hristos sunt sfintii care aveau foarte multe cunostinte duhovnicesti, dar in acelasi timp le traiau si pastrau in suflet bucuria dumnezeiasca a harului, care ii facea fericiti cu adevarat.

- O alta capcana pentru tinerii care doresc sa se apropie de Biserica, o capcana mai noua, este criticismul. Unii sustin ca trebuie sa criticam cat mai mult pentru ca lucrurile sa fie mai dinamice, altfel ele pot sa inlemneasca; daca vom critica, va aparea ceva nou, ceva viu. Cum vedeti Sfintia voastra aceasta problema?

- Aceasta problema o vad mai simplu. Pentru mine aceasta critica repetata se confunda adeseori cu judecarea aproapelui. Adica, criticismul este o pornire impotriva poruncii evanghelice de nu a judeca pe aproapele meu.

Intre anumite limite poate fi necesara si aceasta critica, insa ea trebuie sa fie obiectiva, sa fie cinstita. De obicei, judecarea aproapelui se face in lipsa celui judecat si de multe ori este gresita, falsa. Se judeca si se condamna in lipsa si pentru asta este un pacat. Pentru ca, ni se spune in Scriptura: "a Mea este judecata"; adica numai Dumnezeu are aceasta putere si aceasta calitate de a judeca pe fiecare dintre noi, iar judecata Lui este corecta cu adevarat. Dumnezeu este fara greseala si este singurul care stie tot ce se intampla cu fiecare persoana si cu toti laolalta.

Cand cineva critica pe altul care nu-i de fata, ii spune pacatele lui pe care le stie; dar cel care e socotit vinovat si pacatos are si el constiinta si astfel se poate reabilita inaintea lui Dumnezeu prin pocainta. Cel care judeca nu poate patrunde mai mult decat ceea ce vede sau aude si de aceea el poate sa ramana in greseala aceasta ca l-a osandit, iar cel vinovat se poate indrepta. Dumnezeu il primeste pe acesta din urma, iar cel care a judecat este osandit pentru calcarea poruncii de a nu judeca pentru a nu fi judecati (Matei 7, 1).

Insa critica de care ati pomenit la inceput este si necesara, pentru ca un om nu poate mereu sa vada totul in jurul lui. De aceea cateodata sunt necesare mai multe minti pentru a rezolva o problema, iar o critica cinstita, facuta cu dragoste si sinceritate, poate aduce ceva folositor. Poti critica ce nu-i bun, dar trebuie sa aduci in locul acestui element gresit ceva pozitiv. Si atunci se poate colabora pentru a se ajunge la un adevar intreg, nu un adevar stirbit sau un adevar insuficient.

Insusirile trairii ortodoxe

- Parinte, cum ii convingem pe tineri sa vina la Biserica?

- Le propunem sa faca o experienta, daca tinerii sunt sinceri si cauta cu adevarat ceva. Pentru ca viata obisnuita, viata de placere pe care o are un tanar in jurul lui nu ii este suficienta si simte deseori un gol inlauntrul lui; asta o simte si fara sa-i spun eu. Cum isi poate umple acest vid launtric? Trebuie sa caute ceva. Daca-i usuratic, va ramane cu golul acesta pana in golul mormantului. Dar daca este serios in ceea ce cauta, va gasi ceva care sa-i vindece aceasta neputinta sufleteasca. Deci sinceritatea ii trebuie in constientizarea si rezolvarea acestei insuficiente personale.

De obicei, pe noi ne intereseaza - constient sau nu - multumirea sufleteasca, dar nu multumirea aceasta pe care o ai dupa ce mananci si bei si petreci si te desfatezi in alte pacate, nu aceasta multumire; tanjim dupa acea multumire sufleteasca care sa ne insoteasca permanent in viata. Cautam ceva care sa ne ajute sa crestem sufleteste. Spre exemplu, poti sa cunosti toata stiinta care exista in lume si nu esti totusi multumit si atunci cauti altceva.

Un loc unde se gaseste aceasta implinire sufleteasca este Biserica, pentru ca acolo se spun si se canta niste adevaruri lasate special in lume pentru a umple golul nostru launtric. De la altar sau de la strana nu se spun niste idei oarecare, ci vorbesc aici traitori crestini care au aflat aceasta sursa, acest izvor de cunoastere ce ii implineste, fiindca le raspunde la problemele lor.

Dupa aceea, bineinteles ca Biserica te indeamna sa citesti cel putin Noul Testament. Citesti Evangheliile, scrierile Sfintilor Apostoli. Citesti ca Sfantul Pavel a fost un ratacit, a fost dusmanul lui Hristos si s-a intalnit cu Hristos pe drumul Damascului. Dar anumite persoane care-L cauta cu sinceritate pe Dumnezeu se pot intalni cu El nu numai in Noul Testament, ci si pe un alt drum al Damascului.

Sau tanarul se poate intalni cu un duhovnic si poate il indeamna Dumnezeu sa se spovedeasca si atunci - tot in Biserica - gaseste calea cea mai profunda prin care poate afla pacea sufleteasca.

- Cum sa intelegem cuvintele Mantuitorului "mila voiesc, iar nu jertfa"?

- Jertfa este un act prin care daruiesti din ceea ce ai. Pe vremea aceea, la temple, erau jertfele de animale. Omul avea oricand o pasare sau un animal pentru jertfa. Mantuitorul ne spune insa ca mai scumpa este inaintea lui Dumnezeu dragostea.

Este si foarte greu sa dobandesti aceasta dragoste, care este de fapt mila. Dumnezeu cauta totdeauna ceva viu, ceva personal in jertfa, iar jertfa de animale era un lucru foarte cunoscut, uzat. In multe cazuri aceste jertfe ajunsesera sa se faca nu din dragoste, ci din rutina; nu era ceva viu, nu era ceva din inima, din sufletul credinciosilor. Jertfa in sine este ceva uscat, nu are mare valoare. Daca jertfa insa este unita cu mila, atunci ea este bine primita de Dumnezeu.

- Daca ar fi sa enumerati principalele insusiri ale ortodoxiei, pe care dintre ele le-ati pune primele?

- Smerenia si dragostea! Cele pe care le recomanda Mantuitorul: "invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre". Domnul nostru Iisus Hristos ne indeamna aici sa incercam sa dobandim smerenia si dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred ca cu aceste doua virtuti se poate incepe descrierea ortodoxiei.

Discernamantul.

Cum va fi sub domnia Antihristului?

- Intrucat trebuie sa ne lamurim si sa-i lamurim pe cei din jurul nostru asupra anumitor fenomene care au tangenta cu viata Bisericii, va rugam sa ne sfatuiti cum sa ne raportam la unele din acestea. De exemplu, cum sa ne raportam la miscarea legionara?

- Miscarea legionara a aparut in perioada interbelica. Legionarii au aratat o masura pe care puteau sa o arate atunci, crezand in Dumnezeu si aparand credinta crestina. Si facand si fapte crestine. Insa aveau niste greseli: aceasta graba de a sfinti pe oameni si, daca unii nu ascultau de acest imperativ al lor, atunci le curmau viata. Cam asa erau si asta a fost o greseala capitala.

Pentru intoarcerea omului la o viata crestina trebuie si timp, si exemplu. Daca acestea doua nu exista, e foarte greu sa convertesti pe un ateu sau pe un om indiferent. Si de aceea legionarii n-au putut schimba in bine prea multa lume. Au convertit niste fiinte adeseori cu inimi curate si i-au atras la miscarea legionara; insa prea multa lume - cum ar fi o parte din oamenii cu spirit critic, care se gandeau la mai multe aspecte si la anumite adevaruri - nu au putut sa convinga.

De aceea trebuie sa ai in aceasta problema o capacitate deosebita care - in limbajul nostru bisericesc - se cheama dreapta socoteala. Daca nu avem acest echilibru in gandirea si in viata noastra, facem lucrurile imperfect, adica nu vedem o anumita latura a problemei care poate sa fie chiar cea esentiala. Dar daca avem aceasta dreapta socoteala, vedem lucrurile in ansamblul lor. Si atunci mergem pe o linie pe care pot sa mearga si altii cu succes, pentru ca e o linie deplina, care multumeste pe om din toate punctele de vedere sau din majoritatea acestor puncte de vedere. Altfel, lucrurile grabite nu prind.

Desi Capitanul a fost un om echilibrat, dupa moartea sa au ramas in lume niste principii nedefinite si netalmacite. Apoi legionarii au ajuns pentru un timp foarte scurt la conducerea tarii; insa atunci au intrat in aceasta grupare niste elemente negative, fara sinceritate, chiar elemente care au vrut sa compromita miscarea. Legionarismul a esuat in cele din urma si a ajuns la ceea ce se stie ca a ajuns: o miscare terorista si periculoasa.

- Ati facut parte din miscarea legionara?

- Nu! Erau lucruri diferite. In general, legionarii aveau un stil repezit si voiau sa schimbe societatea din temelii, iar noi eram intr-un cadru duhovnicesc si voiam, in primul rand, sa ne schimbam pe noi insine. Nu se potrivea duhul nostru cu duhul lor.

Miscarea legionara a avut si parti bune, dar si parti discutabile. Din punct de vedere crestin, principala greseala a legionarilor au fost, din pacate, cele cateva crime pe care le-au comis. Eu cred ca spre sfarsitul vietii chiar Codreanu si-a dat seama de acest lucru. El devenise tot mai ingandurat si tot mai spiritualizat. Daca nu ar fi fost omorat, Capitanul ar fi incercat sa reorienteze miscarea pe o directie mai smerita, mai crestineasca. Cei care au venit dupa el nu au inteles insa cu adevarat necesitatea unor asemenea schimbari; dimpotriva, ei au mers cu violentele mai departe si le-au amplificat.

- Parinte, unii spun ca si voievodul Stefan cel Mare, vrand sa apere credinta si neamul, a comis violente. Si totusi a fost canonizat de Biserica Ortodoxa Romana.

- In primul rand Sfantul Stefan a avut o cainta foarte puternica pentru pacatele pe care le-a facut. O asemenea cainta il poate conduce pe orice om la sfintenie. Nu trebuie uitat ca voievodul a avut un duhovnic sfant (pe Cuviosul Daniil Sihastrul) la care se spovedea cu frica de Dumnezeu si cu care se sfatuia tot timpul. De asemenea, Sfantul Stefan a ridicat multe biserici si manastiri care au ramas pana astazi. Un lucru foarte important este ca el a reusit sa apere crestinatatea de pericolul musulman, cu smerenie, cu incredere si cu multe jertfe.

- Cum sa ne raportam la ecumenism, miscarea ecumenica?

- Nu prea sunt eu convins de aceasta problema...

Multa lume credincioasa nu este multumita de faptul ca la noi in tara se recomanda sa se faca slujbe religioase in comun cu neortodocsii, mai ales cu sectantii. Si se intreaba credinciosii nostri cum se poate sa se faca o Sfanta Liturghie sau o alta slujba alaturi de sectanti care exclud pe Maica Domnului din cultul crestin! Ei resping Sfanta Cruce, icoanele, sfintii, martirii - toti cei care au murit pentru Hristos, toti cei care L-au slujit pe Hristos in viata aceasta si pe care-i numim prietenii lui Hristos, cum ii numeste Insusi Mantuitorul. Cum se poate face o Sfanta Liturghie fara Maica Domnului, sau fara Sfanta Cruce, sau fara sfinti, sau fara Taine, sau fara Sfanta Euharistie? Acesta este un aspect negativ. Suntem obligati sa participam la asemenea slujbe.

Pe de alta parte, ni se spune ca ecumenismul este de folos intr-un fel pentru cunoasterea ortodoxiei de catre celelalte culte.

Ortodoxia este viata integrala a crestinismului. Noi am pastrat si incercam sa respectam de la inceput tot ceea ce recomanda Mantuitorul, Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti.

Se poate insa si pe alte cai sa fie cunoscuta credinta ortodoxa: prin conferinte sau lucrari scrise. Dar asa, ca sa slujesti cu sinceritate lui Dumnezeu si sa vezi in acelasi timp ca celalalt se scarpina in cap sau ca ii este dor de o tigara...

De aceea in privinta ecumenismului si a miscarilor ecumenice sunt in aceasta stare de nedumerire si astept cu timpul sa ma lamuresc...

- Cum sa ne raportam la asa-zisa intrare in Europa, mai ales ca acum ni se impune, ca o conditie la aceasta integrare, sa legalizam homosexualitatea?

- Da, aceasta este o problema foarte spinoasa pentru mine. Si pentru intreaga Europa. Desigur, de la Europa Occidentala avem de invatat si niste lucruri frumoase cu adevarat, dar nu atunci cand este vorba sa acceptam niste pacate. Mai ales cand sunt in discutie niste patimi despre care Biblia de la inceput ne spune ca sunt atat de periculoase incat, pentru a se pedepsi asemenea spurcaciuni, se coboara ingeri din cer ca sa arda, sa desfiinteze niste orase impreuna cu locuitorii lor si sa se aleaga de ele numai fum de pucioasa... Am fost pana la Marea Moarta, am bagat degetul in apa si l-am pus pe limba; e o apa groasa, amara si pe acolo miroase a sulf. Atat a mai ramas din civilizatia celor doua orase (Sodoma si Gomora), despre care ni se povesteste in Vechiul Testament. Vedem astfel cat dispret arata Dumnezeu pentru asemenea pacate.

Pentru nici o alta patima nu se coboara cineva din cer ca sa aduca pedepse. Si tocmai cu astfel de pacate ne cere Europa "civilizata" si mandra ca sa ne spurcam neamul nostru. Au mai facut oamenii asemenea greseli (ca homosexuali au fost si sunt la noi, fara sa fie legiferati de Parlament), dar ele sunt probleme de spovedanie, de canon. Daca insa sunt legalizate aceste patimi, le faci fara grija, sub acoperirea . Politicienii nostri sunt liberi sa faca ce vor; iar ei, netinand seama de credinta si spiritualitatea acestui neam, aproba tot felul de faradelegi, pentru a putea sa fie prieteni cu asa-zisa Europa.

In concluzie, nu sunt de acord ca pentru niste bunuri pamantesti sa primim o pedeapsa dumnezeiasca. Daca atunci s-au coborat ingeri din cer si-au ars Sodoma si Gomora, acum Dumnezeu va trimite din cer niste pedepse asupra tarii noastre, prin care sa fie sanctionate asemenea pacate legiferate. Dar ai nostri nu sunt convinsi; ei spun: "astea sunt popesti".

Pe de alta parte, trebuie spus ca crestinul este o personalitate bivalenta, care face parte dintr-un stat pamantean, dar face parte si dintr-un stat ceresc, este si cetateanul lui Dumnezeu. El trebuie sa puna accentul pe esential; trebuie sa stie ca este alcatuit din doua componente: omul material, pe care-l mananca viermii in mormant si sufletul care merge la judecata dupa ce se termina viata pamanteasca. Daca omul cade in acest pacat calca o porunca veche, de la creatia lumii si va da socoteala in fata lui Dumnezeu. Cand il face pe om, Dumnezeu ii spune: "Cresteti si va inmultiti". Cu aprobarea homosexualitatii aceasta porunca fundamentala este incalcata, pentru ca barbatul nu poate naste copii si nu se poate continua neamul omenesc asa cum a hotarat Dumnezeu de la inceput. Cand omul se deprinde cu aceasta patima, ea nu-i da copii, dar ii da probleme.

- Ce atitudine ar trebui sa avem fata de masonerie?

- Sa ne facem datoria crestina pana la capat! Masoneria este o miscare universala care are mijloace de a te obliga sa taci. Si intrucat nu se mai pot lua masuri impotriva ei, nu avem altceva de facut decat sa ne pastram credinta si sa-L marturisim pe Dumnezeu pana in ultima clipa a vietii noastre.

Caci va veni Antihrist si desigur ca el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca sa-i insele pe oameni. Multa lume va fi de acord cu el, incat majoritatea celor care vor lua masuri impotriva acestei miscari vor fi suprimati. Vor ramane mai departe doar cei care traiesc pentru viata aceasta. Caci nu toti vor fi impotriva masoneriei, cand va intra ea in actiune.

Asa incat eu nu ma pot lupta cu lumea ca sa fie de acord cu mine. Eu imi fac datoria de crestin. Ca toata lumea stie cum sa faca un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru ca asta obliga la niste sacrificii, iar omul este dispus sa rezolve cat mai simplu problemele vietii. Daca masoneria iti va da un numar cu care vei putea cumpara orice, vei putea sa mananci, vei putea sa te imbraci, sa petreci, sa calatoresti unde vrei, foarte multa lume va fi de acord: "Gata, draga, multumesc!".

Atunci lumea va fi impartita: fiecare isi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege sa sufere orice numai sa fie alaturi de Hristos vor fi o turma mica, asa cum spune Scriptura. Este un cuvant in Evanghelie in care Mantuitorul se intreaba daca va mai fi credinta pe pamant...

- ?

- Da, da... Toate aceste probleme vor fi, dar mantuirea, credinta si atasamentul fata de Mantuitorul vor ramane la alegerea fiecaruia.

- Dupa 1990 au aparut in limba romana doua carti scrise de monahi atoniti: "La apusul libertatii" si "Apocalipsa 13". In esenta in ele se sustine ca toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalarii treptate a unei dictaturi globale; iar aceasta dictatura va culmina in cele din urma cu intronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentioneaza pe baza unor argumente in general pertinente ca lucrurile evolueaza spre un control deplin al intregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adica ne indreptam spre cea mai cumplita si subtila inrobire a oamenilor care a existat pana acum in istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gandeste si se comporta astazi, merge catre un sfarsit. Dezordinea care exista acum in lume Il supara pe Bunul Dumnezeu. Ma gandesc in primul rand la necredinta, la lepadarea de Dumnezeu in care ne aflam, ca si la faptele noastre, pacatele noastre innoite, pacate pe care Biblia le condamna total si pe care Guvernul le aproba.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur ca nu-I place lui Dumnezeu. De pilda, sa-i spun pe nume unui pacat care acum este foarte intins (si protejat de legi) in mai multe tari: homosexualitatea. Am amintit inainte de cele doua cetati din Vechiul Testament unde acest groaznic pacat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai ramas nimic din ele. De aceea, gandindu-ma si la un asemenea fapt istoric, cred ca lumea se indreapta catre acest sfarsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amana sfarsitul daca ar incepe o mare pocainta si indreptare, ceea ce insa este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fara indoiala ca in lumea de acum, care merge pe calea cea larga a placerilor si a patimilor, trebuie sa existe cineva, un fel de conducator, care ii antreneaza pe oameni la aceasta graba spre autodistrugere. Exista institutii care nu spun pe fata ca politica lor este distrugerea umanitatii, fiindca atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele catre dezastru, dar spun ca le conduc spre libertate (o libertate asa cum o inteleg unii oameni, nu asa cum este ea in realitate).

Inca o data spun: lumea s-ar putea reinviora daca am face un efort sa ne para rau cu adevarat pentru pacatele noastre; daca ne-am pocai cu totii, de la rege pana la ultima sluga, asa cum s-a intamplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care sa arate ca vremurile de astazi ar putea fi cele de pe urma?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce exista in zilele noastre acest mars catre rau. De aceea cred ca au dreptate cei care au scris cartile despre care ati intrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi intrebari ati dat niste raspunsuri mai rezervate...

- Intre timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred ca, cu cat vom inainta spre sfarsitul lumii, cu atat Dumnezeu va interveni mai mult in partea aceasta, unde vor ramane putini cu El. La inceput or sa fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar pana la urma vor ramane foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor ramane crestini pana la capat vor fi putini, dar vor fi mai hotarati si mai statornici in credinta. Va fi multa disputa, multa indoiala, multa nesiguranta si lepadare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adica vor renunta la averi, la masini pentru a-si pastra credinta. Ei nu vor mai avea decat atat cat le va trebui ca sa supravietuiasca, ca sa nu moara de foame; iar altii vor trai in huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca sa se stie totul despre ei. O sa fie multa intimidare si multa frica, dar in randurile celor care-L vor marturisi pe Hristos pana la sfarsit va fi si optimism si mult curaj.

Importanta duhovnicului

- O problema foarte importanta de care depinde schimbarea vietii noastre launtrice este relatia cu duhovnicul. Care sunt criteriile pentru alegerea unui preot la care sa ne marturisim?

- N-as putea sa va spun. Aceasta este o problema care revine celui ce-si cauta duhovnic.

- Sa zicem ca este la inceput si vrea sa-si gaseasca un preot la care sa se spovedeasca...

- Intreaba pe un cunoscut: , "Cutare". . Intreaba pe altul care ii recomanda pe altcineva. Se duce la duhovnic. Nu este chiar atat de usor sa gasesti dintr-o data un duhovnic care sa corespunda cu starea ta, cu problemele tale. Si de aceea ramanem la recomandarea Evangheliei: "cauta si vei afla". Intreband din om in om; bineinteles ca nu intrebi pe fiecare om de pe strada, ci numai pe cel care este preocupat de viata in Biserica. Atunci cand esti la inceput te poti spovedi o data sau de doua ori la cativa parinti pentru a putea sa te hotarasti asupra unuia singur.

Am cautat si eu un duhovnic, dar nu am gasit pe unul de care sa ma leg pentru toata viata. Parintele Ioan era insuficient pentru mine intrucat eu nu stiam atata limba rusa incat sa inteleg sfatul unui duhovnic rus. Am cautat alt duhovnic pe vremea lui, folosindu-ma de toate mijloacele care pot sa duca la gasirea acestuia. De aceea va sfatuiesc sa intrebati din om in om si pana la urma o sa-l gasiti.

- In ce conditii ne putem schimba duhovnicul?

- Exista situatiile acestea cunoscute care-ti permit sa schimbi duhovnicul: cand el este eretic sau te indeamna la pacat, cand este foarte bolnav si nu mai poate spovedi sau cand te muti intr-o alta localitate, ori este un duhovnic foarte aglomerat si tu - din cauza serviciului - nu mai ajungi sa te spovedesti decat foarte rar.

Mai exista insa si niste cazuri de exceptie: se poate intampla sa sporeasca o persoana si duhovnicul sa nu-i mai fie suficient. Si atunci cauta altul. Acestea sunt insa cazuri rare care apar la cei care vor sa aiba un indrumator pentru rugaciunea inimii. Mai ales in legatura cu problema aceasta a rugaciunii lui Iisus, este greu sa ai un povatuitor, este greu sa gasesti un duhovnic care sa fie si traitor al acestei rugaciuni si sa spuna ceva adevarat si multumitor.

Insa mai intai trebuie sa fim atenti ca nu cumva sa existe in noi niste probleme mari de orgoliu sau de judecare a aproapelui, si atunci, in loc sa ne caim, noi sa dam vina pe duhovnic. De aceea este bine sa strigam la Dumnezeu cu sinceritate si insistenta, din tot sufletul, si atunci Dumnezeu ne va randui duhovnicul de care avem nevoie.

Trebuie, de asemenea, sa constientizam foarte limpede ca toti preotii au harul, venit de la Mantuitorul, pentru a ierta pacatele.

Oricum, dupa ce te-ai marturisit de cel putin trei-patru ori consecutiv la acelasi duhovnic, trebuie sa-i ceri binecuvantare daca te duci in alta parte la spovedit.

Nu trebuie sa fim prea pretentiosi cu preotul la care ne marturisim. Daca el este sincer si cu frica de Dumnezeu, ne putem spovedi la el cu toata deschiderea. Este de mult folos pentru noi sa avem parere de rau pentru pacatele pe care le-am facut si le marturisim. Nu este deloc bine sa ne spovedim formal!

Este de asemenea foarte folositor ca toata viata sa avem cainta pentru pacatele pe care le-am savarsit, chiar daca ele au fost iertate la spovedanie si chiar daca nu le-am mai repetat. Este bine tot timpul sa ne pastram cainta inlauntrul nostru fara a cadea in deznadejde, ci, dimpotriva, trebuie sa ne pastram si increderea in bunatatea lui Dumnezeu.

- Unii intelectuali sunt foarte pretentiosi atunci cand isi cauta un duhovnic...

- Sunt si oameni pretentiosi. Pe duhovnic il intrebi sau ii spui problema ta si el iti raspunde deplin sau cat poate sa raspunda si te multumeste. A doua oara iarasi il intrebi alte probleme care apar prin mintea ta. Sau ii marturisesti greselile tale. El se poate ruga pentru tine, te poate ajuta in felul acesta.

Daca este un intelectual pretentios care cauta un duhovnic deosebit, mai greu o sa-l gaseasca; fiindca el vrea sa vorbeasca cu un preot care sa fie filosof ca si el. Asteapta raspuns pe limba lui si atunci se poate sa intalneasca un duhovnic care nu-i intelege intrebarile lui, vorbele lui, dar stie foarte multa viata duhovniceasca de care are nevoie filosoful sau intelectualul. Ei nu se pot intelege pentru ca acesta din urma e prea pretentios si, adeseori, imbatat de mandrie datorita stiintei lui. Un asemenea om pretentios e greu sa gaseasca un duhovnic "duhovnicesc". Si ramane sa caute toata viata si in multe cazuri nici nu-l gaseste pana la urma. Ramane cu filosofia lui si cu jumatate de masura duhovniceasca.

- Cat de aspru trebuie sa fie duhovnicul in aplicarea unor canoane, tinand cont ca in vremurile de astazi exista multi oameni care cad in pacate mari din ignoranta?

- Daca preotul duhovnic recomanda un canon cu autoritate sau cu nervi, trebuie sa fie sigur de la inceput ca nimeni nu-l va respecta. Este bine ca duhovnicul sa fie bland, sa fie linistit si sa incerce sa-l convinga pe credincios, cu dragoste, ca ii este de mult folos canonul pe care vrea sa i-l dea.

Inainte de toate, penitentul trebuie pregatit pentru a-si da seama ca naravul care este indatinat in el este cel mai mare rau. Procedand astfel, credinciosul se va deprinde mai usor sa implineasca orice canon, oricat de greu. Daca impunem direct canonul, oamenii nu-l vor respecta, pentru ca de obicei acestia nu constientizeaza primejdia unui pacat si faptul ca-si pot pierde vesnicia din cauza patimilor. Nici nu au o idee foarte clara despre ce inseamna vesnicia. Sunt straini de asemenea lucruri. Asa ca este foarte necesar sa-i pregatim sufleteste pentru a intelege ca patima lor e asa de mare incat trebuie sa scape de ea cu orice pret, cu orice pret trebuie alungata.

Este bine sa ne purtam frumos cu credinciosii care vin la spovedit. Daca le poruncim si daca este greu canonul si ii surprinde, nu-l vor face. Pleaca de la tine si isi vad de treburile lor; se intampla si asa ceva. De aceea am spus ca nu trebuie impus canonul; caci poate e un canon pe care nu-l poate face. Atunci penitentul va dori sa scape de el si chiar daca ii mai spunem noi niste lucruri folositoare, el le va refuza interior.

In concluzie, lucrul cel mai important este ca duhovnicul sa se gandeasca foarte bine la penitent si sa-l sfatuiasca in asa fel incat acesta din urma - daca vrea cu adevarat sa se schimbe - sa constientizeze gravitatea pacatului in care a cazut si sa-si doreasca sincer sa scape de orice patima.

- Pana unde merge ascultarea fata de duhovnic? Fiindca pot exista doua extreme: una prin care duhovnicul este vazut ca un fel de functionar care iarta la nesfarsit pacatele, iar alta in care duhovnicul este idolatrizat de catre fiii sai duhovnicesti si nu mai incape in mintea lor nimic altceva in afara de ceea ce spune acesta in general, nu neaparat in timpul tainei Spovedaniei.

- Aici, cred ca si intr-o parte, si in alta, sunt niste greseli. Ce nu stie duhovnicul stie Dumnezeu; un om care este duhovnic nu poate sa stie tot. De aceea, pentru ce nu stim, ii trimitem pe credinciosi sa citeasca din Sfantul Ioan Scararul, Sfantul Ioan Gura de Aur (care a fost un mare duhovnic), Sfantul Vasile cel Mare si fiecare isi poate culege ceea ce are nevoie de la acesti Sfinti Parinti.

Oamenii nu pot sa cunoasca in intregime toate problemele vietii duhovnicesti; asa incat duhovnicul nu poate sa spuna ceva definitiv, nu poate spune totul. Sunt insa anumite lucruri pe care le poate zice: cum sa te pazesti de patimi, ce sa faci ca sa scapi de ele; sa scapi, de pilda, de desfranare, care este o patima des intalnita in randul tinerilor. Sau cum sa scapi de patima fumatului (ca si asta este o patima si aduce multe neplaceri si scandaluri in familie). Duhovnicul poate sa-ti dea niste sfaturi pe care, daca le pui in aplicare, scapi de aceste pacate. Dar prea departe nu mergem si atunci ii trimitem pe asemenea credinciosi la anumite carti, sa citeasca si sa se documenteze si sa inteleaga mai mult decat se poate intelege de la un om care este de obicei marginit.

- Un parinte contemporan spunea la un moment dat ca vor veni vremuri de prigoana impotriva Bisericii si atunci mirenii vor avea un rol foarte important, iar preotii nu vor mai putea face mare lucru. Cum apreciati aceasta idee?

- Se va intampla, probabil, cum s-a intamplat in timpul revolutiei sovietice, chiar de la inceputul ei, cand clerul si mai ales duhovnicii erau trecuti prin ascutisul sabiei. Si atunci nu se mai gaseau duhovnici; pur si simplu nu mai existau preoti la care sa te spovedesti.

Sa ne gandim la ce se intampla astazi in America. Acolo nu exista decat foarte putini duhovnici, in rest sunt psihiatri. Si un mare pacatos merge la psihiatru ca sa fie ajutat. Psihiatrul de acolo, din America - ca si psihiatrii din vremea prigoanei care va veni - ii poate da sfaturi cu duiumul, dar nu-l poate ierta, caci nu are harul acesta. Nu noi, preotii, iertam pacatele, ci, la spovedanie, intotdeauna, in orice imprejurare, este si Hristos de fata si asculta spovedania si El iarta; eu, ca preot, rostesc numai formula de dezlegare.

Cand se va ajunge sa nu mai existe duhovnici si sa fie numai laici care vor avea o foarte mare importanta - cum ati spus dumneavoastra - atunci oamenii se vor linisti, se vor multumi cu niste sfaturi de la acesti medici (priceputi oarecum in cele sufletesti), dar vor ramane incarcati de aceleasi patimi pe care le-au avut pana atunci.

Pacatele marturisite sunt iertate deplin daca se respecta canonul pe care il da duhovnicul. Canonul este un fel de medicament, asemanator celui pe care il da doctorul unui bolnav. Daca respecti cu smerenie canonul si cu aceasta convingere ca ti se iarta pacatele, ele chiar se iarta si te vindeci treptat de bolile sufletului. Dar daca, in timpul canonului, faci alte prostii, atunci pacatele vechi si cele noi nu sunt iertate si te incarci mereu.

Prin urmare, duhovnicul, cu ajutorul harului preotiei pe care l-a primit prin succesiunea apostolica, are aceasta calitate de a ierta pacatele in numele lui Iisus Hristos. Iar un psihiatru iti da numai ceea ce are el personal, din stiinta.

Medicul psihiatru care nu este un crestin practicant (prin asta inteleg si faptul ca nu da prioritate invataturilor inspirate ale Scripturii si ale Sfintilor Parinti, in fata oricaror altor scrieri) iti poate oferi niste indrumari neindestulatoare pentru suflet pe care le poti lua in serios atunci cand iti lipsesc sfaturile venite de la Dumnezeu prin duhovnic. Mai tarziu, insa, uiti aceste indrumari si iti duci viata ta amarata mai departe.

Credinta tinerilor

- Care credeti ca a fost rolul pe care l-a avut ASCOR-ul dupa 1990 pana acum si ce le-ati recomanda sa faca in continuare tinerilor care fac parte din aceasta organizatie?

- ASCOR-ul a incercat dupa 1990 sa implineasca o lucrare foarte necesara: sa raspandeasca invatatura lui Dumnezeu in facultati, printre studenti. S-au facut lucruri frumoase, insa insuficiente in comparatie cu nevoile sufletesti ale studentilor. Poate ca ascor-istii ar trebui ajutati mai mult pentru a-si putea imbogati activitatile. Eu sunt tare bucuros ca, in timpurile acestea atat de tulburi pe care le traim, exista si tineri cu preocupari crestinesti care s-au grupat intr-o asemenea asociatie.

Este bine ca tinerii din ASCOR au fost uniti si porniti sa realizeze ceva atunci cand Biserica a fost confruntata cu niste probleme. ASCOR-ul a fost de parerea Bisericii si a aparat pozitia ei.

In timp s-a mai maturizat aceasta organizatie. Ascor-istii capata experienta unii de la altii; pe de o parte sunt cei care termina studiile si se retrag in viata lor, la posturile lor, iar pe de alta parte sunt ceilalti, care vin si incep aceeasi cale. Totusi cei tineri beneficiaza de experienta celor mai vechi si pot astfel sa faca si altceva mai indraznet.

Sfatul meu este ca membrii ASCOR sa se asocieze cat mai mult cu viata Bisericii, sa colaboreze cu Biserica in problemele ei.

De asemenea, trebuie sa ne dam seama ca sunt o sumedenie de lucruri pe care poporul nu le stie, iar ascor-istii sunt niste tineri invatati, abia iesiti de pe bancile universitatilor. Daca un tanar absolvent de facultate ar sta de vorba, de pilda, cu un taran, i-ar putea transmite acestuia din urma multe cunostinte. Ca ASCOR-istii nu sunt numai teologi, sunt si de la alte facultati. Ar trebui sa existe aceste dialoguri intre un tanar si unul sau mai multi cetateni simpli, intrucat este destula nestiinta in popor, nu numai in ceea ce priveste religia.

Apoi, acesti studenti care fac parte din organizatie, fiecare dintre ei, bineinteles ca trebuie sa aiba curaj si sa fie putin mai organizati. Sunt probleme sociale grave fata de care este bine sa se ia atitudine, ca de pilda aceste noutati urate - incercarea de a legaliza homosexualitatea si prostitutia. Ascor-istii nu trebuie sa fie numaidecat teologi, ci oameni cu bun simt, tineri de la diverse facultati - psihologie de pilda - care ar putea sa aiba un cuvant impotriva acestor hotarari, aratand ca nu-i necesar sa se legalizeze asemenea pacate. Exista un imperiu al raului si un print al raului care se cheama si diavol; el oricum legifereaza raul prin practica la care te indeamna cu foarte multe viclesuguri, asa incat nu-i nevoie sa se mai asocieze si autoritatea de stat la aceasta lucrare malefica.

- Cum ar trebui sa fie relatiile dintre tinerii care fac parte din ASCOR? Cum ar trebui sa fie atmosfera in aceasta asociatie?

- Ar trebui sa fie o atmosfera crestina, o atmosfera de familie, de familie ideala. O familie in care toti membri se respecta si traiesc sub acest har al Duhului Sfant. Chiar daca sunt unii care se mai abat de la aceasta cale dumnezeiasca, majoritatea insa asa trebuie sa fie. Sa se ajute unul pe altul, sa fie modesti, sa colaboreze in bine si - pe cat se poate - sa fie uniti in indepartarea raului, sa nu-l incurajeze si sa nu-l practice.

- Cum trebuie sa se poarte un student care este interesat de viata crestina, atunci cand se afla in mijlocul colegilor lui care nu sunt aproape deloc atrasi de Biserica?

- Te orientezi dupa bunul simt; adica sa nu se faca numaidecat caz de crestinism, de post si de alte practici religioase, care de obicei displac tinerilor si ii descurajeaza. Este bine ca studentul crestin sa fie smerit, sa fie un adevarat model; iar crestinismul sa nu-l afirme ostentativ, ci el sa apara de la sine prin tot ceea ce face si gandeste tanarul respectiv.

Deci ii trebuie bunul simt care il indeamna sa fie un om cuminte, constiincios si cinstit sufleteste.

- O problema actuala pentru tineri este cea a libertatii. Suntem educati de mici ca trebuie sa fim liberi, ca trebuie sa ne cerem drepturi. In acest context, va rugam sa ne invatati cum sa-i convingem pe colegii nostri de adevarul cuvintelor Scripturii: "Daca Fiul va va face liberi, liberi veti fi intr-adevar"?

- Raspunsul este greu de dat. E mai usor sa intrebi, cum intreaba copiii niste lucruri la care se raspunde foarte greu. Hai sa luam tot de la Mantuitorul raspunsul: pacatul este cel care ne face robi si trebuie sa luptam impotriva lui ca sa fim cu adevarat liberi. Caci omul a fost creat liber la inceput.

Pe tineri ii putem sfatui sa duca o viata curata. In ce fel? De pilda, sunt multi tineri care, inainte de casatorie, calca o porunca, porunca aceea foarte delicata; vor sa faca niste casatorii de proba. Sa traiasca el viata respectiva cu fata cu care se va casatori; sa-si traiasca propria lui dorinta, sa-si satisfaca dorinta trupeasca prin acest pacat al desfranarii. Daca face asa, de la inceputul vietii lui mature devine rob, devine neliber, devine prietenul patimii si prietenul diavolului. Si apoi este foarte greu de convins cineva, care-i impatimit, sa traiasca o viata curata.

O viata curata inseamna o viata luminoasa - mintea lui este luminoasa, cugetarea lui este corecta, adeseori si viata lui in totalitate este intreaga. Un flacau sau o fata - in adevaratul inteles al cuvantului - sunt niste oameni intregi, oameni de omenie; un sfat, un cuvant al lor poate sa aiba putere. Un om care este ticalosit in viata aceasta trupeasca are timiditate, nesiguranta in ceea ce spune, iar cu Dumnezeu (Care este izvorul intelepciunii si al sfinteniei) este certat. De aceea, un tanar care vrea sa ajunga cineva trebuie sa-si pastreze aceasta curatie trupeasca, sa si-o pazeasca.

Ca sa vorbesti astazi despre propunerea mea, cred ca multi ar rade, ar face semne cu ochii si ar spune: "Asta-i un prostanac!". Asemenea sfaturi sa dai astazi, cand parintele indeamna pe copil: "Du-te, cauta-ti o fata si fa asa...!"? Din pacate cunosc astfel de cazuri. De la pacat este foarte greu sa-l opresti pe tanar astazi. Asa incat eu raman la aceasta metoda de a-l indruma pe tanar - care este inca abia ajuns in pragul vietii de majorat - sa-si pastreze aceasta stare trupeasca si sufleteasca, asa cum recomanda Dumnezeu.

Sunt insa si multi tineri astazi care vor sa asculte acest sfat, chiar fara voia sau acordul parintilor. Parintele il indeamna sa-si caute drum deschis, cum a trait si el la vremea lui. Sunt persoane, oameni inaintati in varsta, care inca nu s-au cununat si nu s-au spovedit de 20 sau 30 de ani. Si mor asa. Si atunci ce educatie da el tanarului care vrea sa duca o viata crestina? Tanarul (sau tanara) se retrage intr-o camera si citeste niste rugaciuni de seara sau psalmii. Mama se uita pe gaura cheii si, cand vede ca citeste o rugaciune, atunci deschide usa cu brutalitate si ii spune: "Nu mai citi, nu te mai ruga asa, ca ai sa innebunesti!". Ce sa aleaga tanarul sau tanara, care simte niste bucurii cand se roaga si ii spune mama asa ceva? Mama nu se roaga, traieste in pacat, necununata si cu fel de fel de avorturi si fel de fel de pacate care o covarsesc si o intuneca si este de acord cu diavolul, fara sa-si dea seama. Si indeamna pe fiica sau pe fiul ei sa fie la fel ca si ea. Atunci tanarul isi ia libertatea sa-si traiasca viata cum a inteles-o el acum, la varsta lui. Se intampla astazi multe cazuri de acestea, pe care le aflu si eu la spovedanie.

Din pacate multi dintre batranii si adultii de astazi au un fel de impietrire in necredinta. In schimb, exista acum si multi tineri care se orienteaza dupa calea luminoasa a credintei. Este regretabil ca parintii nu pot sa sfatuiasca pe copiii lor - care pot sa ajunga sfinti -, asa cum ne indeamna Dumnezeu.

Viata este lasata pentru fiecare dintre noi ca sa ne straduim sa adunam un capital de fapte bune si de viata crestina care va fi foarte folositor pentru vesnicie, la lumina. Toti trebuie sa traim in aceasta perspectiva a vietii viitoare; sa nu traim ca animalele doar pentru viata aceasta pamanteasca. Mananci, bei, te inmultesti si te distrezi cum se distreaza animalele, in felul lor! Viata noastra omeneasca are un alt ideal si un alt scop mult mai inalt. De la Mantuitorul stim ca viata omeneasca are in viitor aceasta perspectiva a vesniciei si a libertatii totale intru Hristos; pentru ea traim.

In concluzie, pe linia aceasta, a neascultarii de Dumnezeu, se poate spune ca pacatul este o piedica impotriva libertatii fiecarui om.

- Pentru multi dintre tinerii credinciosi care traiesc sau studiaza in marile orase, o problema importanta este ca nu-si pot gasi pacea interioara, intrucat sunt risipiti in prea multe probleme. Ce-i sfatuiti sa faca?

- Sa-si faca un program pentru suflet. Golul si aceasta nemultumire a lor este in ei insisi. Sa-si faca deci program si sa umpla acest gol sufletesc cu rugaciunea si cu viata in Dumnezeu.

- Care sunt principalele motive pentru care se ajunge la certuri in cuplurile tinerilor si cum pot fi depasite acestea?

- Foarte greu pot fi depasite, pentru ca, de obicei, atractiile intre un tanar si o tanara se marginesc la formele anatomice si la placerile trupesti. Rari sunt tinerii care se gandesc sa discute inainte de casatorie despre cum intelege unul sau altul viata, scopul vietii. Este important sa se stie daca au amandoi un scop crestin in viata, adica sa nu aiba in vedere numai imbogatirea. Daca el sau ea au masina, gata - li se pare unora - e un avantaj si un motiv de casatorie; daca are niste bani pusi in banca, atunci gata, s-a aranjat intelegerea si casatoria. Daca insa tinerii se marginesc numai la acest aspect material, atunci de le inceput este compromisa casatoria.

In afara de aceste probleme materiale, pamantesti - masina, pamant, avere - mai sunt si niste conditii de ordin sufletesc. De pilda, daca acestor tineri - care vor sa se asocieze intr-o familie - le place credinta, daca gasesc satisfactie in credinta, in problemele religioase. Caci, daca unul este crestin si altul este ateu sau ii e scarba de credinta, recomand cu toata energia sa nu indrazneasca sa se casatoreasca, pentru ca el sau ea este frumos sau frumoasa si nu stiu ce alte lucruri omenesti; toate acestea la un moment dat se deterioreaza si tinerii raman intr-o situatie destul de trista si isi continua viata in probleme, in durere. Asa incat credinta si acordul in credinta sunt conditii foarte importante pentru intemeierea unei familii.

Daca parintii sunt credinciosi, atunci isi cresc copiii in credinta si in cumintenie, in aceasta viata de respect si comuniune cu ceilalti oameni. Daca numai unul dintre parinti este credincios, pentru el viata este un adevarat chin. Ea merge la biserica si el la petrecere, sau la teatru, sau la cinematograf, sau la alte distractii. El ajunge beat acasa, iar ea vine de la Biserica. Si atunci ce asociere, ce comuniune, ce discutii sa aiba ei impreuna? De aceea am spus ca credinta este un element esential intr-o familie. Macar aceste doua lucruri sa fie: un acord in sinceritate si credinta. Pentru ca unii promit la inceput ca sa se vada casatoriti, iar dupa aceea schimba placa si incep o viata sincera in rau, care duce la nefericirea si nenorocirea ambilor soti pentru intreaga viata. Am cunoscut fel de fel de familii si de aceea o spun cu multa convingere.

Mai sunt si alte aspecte. De pilda, se casatoreste un tanar ortodox cu o catolica. Am intalnit niste cazuri de acestea. Ea, de pilda, isi are cercul ei catolic, prietenele ei, colegii, colegele ei, sarbatorile lor, Pastele lor; cealalta parte, barbatul care este ortodox are si el prietenii lui, slujbele la biserica si celelalte. Ea merge la Biserica pentru a sarbatori Pastele catolic (atunci cand noi praznuim Floriile) si mananca oua rosii. El mananca de post si a doua zi incepe Saptamana Patimilor. El posteste mai aspru, iar ea mananca de dulce. Parca n-ar fi asa de important, dar este destul de trista si o asemenea asociere. De la inceput e bine ca tinerii sa fie prudenti si sa-si aranjeze un climat care sa le fie de folos pentru toata viata.

Esentialul

- In ce masura monahismul este o chemare de la Dumnezeu si in ce masura este un act al alegerii personale?

- Bineinteles cand este o lucrare de la Dumnezeu, atunci este o chemare: cutare este chemat de Dumnezeu in monahism ca, prin acest mod de existenta, sa-si pregateasca o viata placuta lui Dumnezeu.

Exista si cazuri cand cineva pleaca la manastire asa, de la sine, fara sa aiba o chemare de la Dumnezeu, spunand ca ii place viata monahala. Cu multi ani in urma, am cunoscut un astfel de caz, in viata femeilor. Unei tinere ii placea sa ajunga calugarita, dar eu ii spuneam: . Ea ma asculta, iar apoi facea tot ce-i dicta inima ei. Stiu ca se imbraca in haine de calugarita, se uita in oglinda sa vada cum ii sta. Pana la urma eu am plecat din tara pentru un timp si cand am revenit, am aflat ca fata a fost pe la niste manastiri si nu i-a placut acolo si s-a intors din nou in viata obisnuita. Medicina nu a facut-o mai departe intrucat nu-i placea marxismul la care era obligata sa asiste si sa raspunda, bineinteles.

Mai tarziu am aflat ca a plecat undeva, prin Africa. S-a incurcat cu cineva de acolo si s-a casatorit. Dupa un alt timp am aflat ca s-a intors in tara pentru parinti. Tatal ei era avocat si mama sa casnica. A plecat apoi intr-o tara nordica, Suedia sau Norvegia, cu acest tanar si aveau si o fetita. Asta mi-a dovedit ca pentru viata calugareasca trebuie sa ai cat de cat o chemare de la Dumnezeu, altfel te incurci pe parcurs, cum s-a incurcat si ea, sarmana. Si, culmea culmilor, intr-o buna zi vine ea cu sotul la mine, la manastirea Antim. Ce-a fost si ce-a ajuns ideala calugarita!

Daca nu este chemare de la Dumnezeu, sa nu intri in aceasta viata calugareasca. Desi pacatele sunt comune tuturor oamenilor, daca esti chemat de Dumnezeu in manastire, chiar daca gresesti cumva, ai aceasta posibilitate de a te pocai. Avand biserica in curtea manastirii, avand toaca, avand clopotele care te trezesc in orice zi pentru a-ti intari dorul catre Dumnezeu, daca ai rabdare, cu toate patimile care te cerceteaza, la un moment dat reusesti sa le biruiesti. Caci Dumnezeu ne ajuta in mod sigur, mai ales atunci cand ne rugam.

Cine insa nu are nici un fel de chemare sufleteasca pentru viata monahala si colcaie in el sangele - patima aceasta trupeasca sub diferitele ei forme -, acela trebuie sa asculte glasul sangelui si sa urmeze calea traditionala a familiei; si isi face o viata de familie. Cine are insa o inclinatie catre rugaciune, catre niste idealuri duhovnicesti mai inalte, catre Sfintii Parinti, cine se simte impresionat de un cuvant al Sfantului Ioan Damaschin sau al Sfantului Grigorie Palama sau al Sfantului Vasile, al Sfantului Ioan si suspina dupa niste ganduri bune, Dumnezeu il ajuta si el progreseaza in viata monahala.

Chiar cand un gand de viata monahala apare fara sa existe si o chemare speciala, daca fratele are cat de cat inceput bun, intra in problemele calugaresti, da de izvor, din cand in cand scade, da in niste patimi, Dumnezeu nu-l lasa, ingerul pazitor il ajuta si el sporeste si se adanceste in viata manastireasca si poate sa ajunga un om foarte util pentru ceilalti.

Dar, daca este indeosebi chemat, atunci are si mai mult succes, mai mult har. Pentru ca harului ii place sa gaseasca un teren curat. Acolo se adaposteste harul lui Dumnezeu. Sfintenia e ceva foarte fin, foarte delicat, foarte albastriu, foarte greu de obtinut asa, intr-o viata obisnuita. Sfintenia are ceva dumnezeiesc in ea. Cand harul cuprinde un asemenea trup omenesc, il salta, il ajuta sa creasca uimitor de frumos fata de ceilalti oameni.

- Care credeti ca este principalul lucru care ar trebui indreptat in monahismul romanesc de astazi?

- Sa traim calugareste, asa cum traiau tinerii si batranii din trecut. Invataturi sunt tare multe. Noi sa traim mai bine zis cele trei voturi: saracia neconditionata, curatia (fecioria) sufleteasca si trupeasca, precum si ascultarea.

Este bine ca monahul sa asculte de conducatorul manastirii. Pentru ca tuturor staretilor le place sa fie ordine in manastire; ei vor ca monahii sa traiasca o adevarata viata calugareasca si sa fie de folos atat lor insilor, cat si credinciosilor care vin la manastire ca sa se invioreze sufleteste.

Pelerinii, atunci cand poposesc intr-o atmosfera calugareasca, cand participa la slujbe, cand se spovedesc sau cand prind putere de la exemplul monahului, atunci ei se indreapta sufleteste si merg acasa mai intariti. Acesta este rolul manastirii: mantuirea vietuitorilor ei si a celor care o viziteaza.

- Ne apropiem de sfarsitul acestui foarte folositor interviu. Parinte staret, din ce cauza cei mai multi dintre noi nu reusim sa practicam rugaciunea inimii?

- De ce? Pentru ca rugaciunea inimii presupune staruinta in chemarea numelui Domnului. Staruinta cu multa luare-aminte si intr-un duh smerit. Cei care se angajeaza la aceasta rugaciune, auzind multe lucruri despre ea, vor sa si-o insuseasca, dar nu au cu ei si mijloacele ajutatoare.

Adica, in primul rand nu au rabdare sa o zica continuu. Se cheama rugaciunea neincetata, asa ii spune Sfantul Apostol Pavel. In viata noastra obisnuita sunt fel de fel de preocupari care ne atrag; suntem risipiti si aceasta rugaciune se intrerupe foarte des. Nu avem continuitate duhovniceasca, nu putem sa ne pastram in duh de rugaciune cand chemam numele Domnului. Mintea noastra zboara chiar in momentul cand spunem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul. Mintea noastra deseori rataceste, se intalneste cu fel de fel de alte probleme straine de rugaciune. Si, de fapt, nu ne rugam incontinuu, iar asta dauneaza foarte mult.

Pe urma, atunci cand ne rugam avem de obicei inlauntrul nostru niste ramasite de ura. Suntem certati cu cineva, dar nu bagam de seama. Insa, cand suntem certati cu cineva, nu prinde rugaciunea; nu se prinde, ne rugam ca la un obiect. E o trancaneala din gura. Si desigur ca in asemenea conditii nici rugaciunea inimii nu o putem dobandi.

Mai este aceasta smerenie in care trebuie sa fie rostita rugaciunea. Smerenia! Suntem straini de ea! Daca prinde putin rugaciunea in noi, avem un fel de felicitare proprie: . Si atunci o luam din nou de la inceput si batem pasul pe loc. Dar in rugaciunea inimii, chiar daca nu ajungem la punctul ei culminant, faptul ca chemam numele Domnului ne este de mare folos. Unde este Dumnezeu toate lucrurile se linistesc si devin favorabile pentru interiorul nostru. Se strica mandria si toate relele se indeparteaza.

Foarte importante sunt si raporturile noastre cu Maica Domnului. Sfanta Fecioara este cea mai mare mijlocitoare pentru rugaciunea aceasta si ii ajuta pe cei care au cultul intreg si cinstirea intreaga pentru ea. Sfantul Siluan a dobandit rugaciunea inimii dupa nu stiu cate saptamani de cerere si mijlociri catre Maica Domnului. Mantuitorul si Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu cunosc exact starea noastra launtrica si raspund exact la aceasta cerere. Unde stie Dumnezeu ca smerenia va continua si cultul catre Maica Domnului va fi pastrat in continuare, iar cinstirea catre Mantuitorul, catre Dumnezeu - ca El este cel chemat - va dura, ii daruieste rugaciunea inimii mai repede. Altora foarte greu sau niciodata nu li se da acest dar; ca, oricum, acesta rugaciune este un dar. Oamenii cauta sa-si insuseasca rugaciunea inimii si sunt multisori care o spun cu bucurie si cu folos, insa nu atat de multi cat ar trebui, din cauza nestatorniciei noastre.

- Parinte Sofian, ati cunoscut de-a lungul timpului diversi credinciosi care practicau rugaciunea inimii. Unii s-au format in linistea schiturilor, altii traiau in aglomeratia marilor orase. De aceea va intrebam care este legatura intre mediul in care traim si practica rugaciunii neincetate?

- Mediul pentru rugaciunea inimii este staruinta cu care ne angajam intr-o asemenea lucrare. Acesta este "mediul" cel mai prielnic. Trebuie sa staruim in a rosti rugaciunea lui Iisus cu seriozitate, adica cu atentie si cu multa pocainta.

- In incheiere, va rugam sa ne explicati afirmatia Sfantului Apostol Pavel: "Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea".

- Dragostea este mai mare pentru ca Dumnezeu este insasi dragostea. De aceea iubirea adevarata e mai mare si de aceea ramane in vesnicie.

De o anume credinta si o anume nadejde este nevoie si pentru a rezolva niste lucruri practice. Pentru o asemenea credinta trebuie numaidecat ca sa te agati de ceva aici, pe pamant. Daca vrei, spre exemplu, sa-ti construiesti un bloc si sa faci acolo un garaj, niste magazine, trebuie sa ai credinta ca asa cum esti tu - cu averile si puterile pe care le ai - poti sa duci la bun sfarsit aceasta lucrare. Trebuie sa ai si nadejde, adica statornicie in credinta si incredere in ce te asteapta.

Dragostea insa este nevoie sa o ai in special pentru ca sa te poti apropia de Dumnezeu. Traind in dragoste, traiesti in Dumnezeu. Atunci le ai pe toate, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar daca nu ai dragoste, nici credinta si nici nadejdea nu au statornicie in tine. Caci le lipseste esenta: Insusi Dumnezeu. Sa ne straduim sa avem aceasta dragoste si dupa aceea o sa mai vorbim.

- Va multumim foarte mult si sa va dea Dumnezeu putere si sanatate in continuare.

- La intrebarile care mi s-au pus, eu am raspuns in felul meu. Insa, daca vreti sa va insusiti mai multe daruri decat v-ati imaginat, osteniti-va, faceti propria experienta! Numai din ascultarea unor vorbe nu iese nimic. Caci noi stim deja foarte multe lucruri pentru viata noastra.

De aceea va indemn, pe cei care cititi aceste cuvinte (spuse cu neputintele care sunt si se vad in ele): daca vreti sa aveti folos dintr-un cuvant duhovnicesc, traiti-l. Fara a-l trai, nu puteti gusta cu adevarat din miezul lui si nu puteti aduce rod. Ca sa rodeasca, trebuie sa fie trait. Domnul nostru Iisus Hristos spune si aceste cuvinte: "Cel ce va face si va invata, acesta mare se va chema in Imparatia Cerurilor". Faceti si Dumnezeu va va ajuta sa creasca in sufletul vostru toate invataturile mantuitoare. Amin.

Interviul a fost realizat in primavara anului 2000 si a fost revizuit si completat in perioada martie-aprilie 2002

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Duhovnicul si ucenicul. Vesnicia, bolile sufletesti si problemele crestinilor de astazi

Dreapta credinta si dreapta traire

De la credinta la stiinta si inapoi la credinta

Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose

Indrumar de spovedanie

Psihiatria si problemele vietii duhovnicesti

Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca

Raspunsuri la intrebari ale tinerilor. Ortodoxia si lumea

Indrumar pentru Spovedanie