Invataturi despre smerenie

• « Inapoi
• Inainte »

Arma cea mai puternica impotriva diavolului -

Ce este smerenia? - Smerenia sfintilor - Exemplul

Mantuitorului - Falsa smerenie - Cumpatarea -

"Nu daznadajdui!"- "Traim intr-o epoca foarte primejduita si de aceea trebuie sa fim tari, sa fim smeriti

- Cea mai smerita faptura umana

Buna seara. Ne bucuram ca in aceasta frumoasa zi, in care sarbatorim Buna-Vestire, il avem in mijlocul nostru pe parintele arhimandrit Sofian Boghiu, staretul manastirii Antim. Tinerii din ASCOR si Liga Tineretului l-au rugat mult pe Prea Cuviosia sa sa ne vorbeasca in acest post al Invierii si ii multumim Parintelui Sofian pentru ca a acceptat invitatia noastra. Parintele staret a ales sa vorbeasca in seara aceasta despre smerenie. Parinte, va ascultam.

- Ma bucur ca ceea ce am sa va spun in seara aceasta este sub patronajul Mantuitorului si al Maicii Domnului, in aceasta zi de Buna Vestire a Intruparii lui Dumnezeu in lume. Si Mantuitorul, si Maica Domnului au fost si sunt mereu smeriti. Dumnezeirea lui Iisus Hristos e slava dumnezeiasca; ea se coboara pe pamant intr-un trup omenesc, aleasa fiind pentru aceasta lucrare cea mai smerita fiinta de pe globul pamantesc; astfel are loc inceputul impacarii lumii cu Dumnezeu, prin Intruparea Domnului Iisus Hristos.

Asa cum s-a anuntat, doresc sa vorbesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre cea mai inalta virtute crestineasca: smerenia. Smerenia este foarte buna si foarte necesara si pentru societatea in care traim, dar mai ales pentru fiecare persoana in parte ca sa putem fi primiti in Imparatia lui Dumnezeu. Fara smerenie, spun Sfintii Parinti, nu se poate intra in Cer, in Imparatia vietii vesnice.

Pentru acest subiect i-am consultat pe Sfantul Ioan Scararul, in volumul IX al Filocaliei si pe Sfantul Dorotei al Gazei (Gaza e un oras din Tara Sfanta, in sud, catre Marea Mediterana).

Arma cea mai puternica impotriva diavolului

Zis-a avva Antonie cel Mare: "Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: Oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si-am auzit glas zicandu-mi: smerenia!". Astfel de curse semanate pe pamant, pe care le-a vazut Sfantul Antonie cel Mare, sunt si astazi mereu intinse de vrajmasul diavol impotriva oamenilor ca sa-i incurce in calea lor catre Dumnezeu, catre mantuire.

Si la intrebarea Sfantului Antonie: "Cine poate sa treaca nevatamat prin aceste curse?", oare de ce nu ne-a recomandat Mantuitorul Hristos rugaciunea, postul, milostenia, credinta sau alte fapte bune, ci a recomandat smerenia? Pentru ca toate celelalte fapte bune sunt scumpe si de folos noua, crestinilor, dar cea mai puternica arma impotriva curselor diavolesti este smerenia. Asa cum cea mai vicleana arma a diavolului impotriva noastra este mandria. Si, Doamne, cata mandrie este astazi pe globul pamantesc!

Foarte rare sunt fiintele care sa fie smerite cu adevarat. Smerenia autentica, spun Sfintii Parinti, este singura virtute care nu poate fi infectata sau umilita de diavol. De ce? Pentru ca este plina de har dumnezeiesc.

Vrajmasul diavol, tatal minciunii si al mandriei, se amesteca in toate faptele bune si le deformeaza. Vrea cineva sa posteasca? I se sopteste de catre vrajmasul diavol ca, daca posteste, va slabi, nu va putea munci si nu va putea invata. Si ii fura postul. Vrea cineva sa se roage? Diavolul ii risipeste mintea, ii aduce imagini spurcate sau ii aduce somn si oboseala si astfel ii fura rugaciunea. Vrea cineva sa faca milostenie? Diavolul ii aduce frica de saracie, ii aduce zgarcenia si ura de saraci si asa este inselat de diavol, acest tata al minciunii, rapindu-i faptele bune.

Ce este smerenia?

Smerenia insa, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strica toate cursele satanei. Smerenia impreuna cu dragostea sunt puternice pentru ca izvorasc din insasi persoana Mantuitorului Hristos, Care ne indeamna: "Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre". Dumnezeu, pacea noastra, este insasi dragostea plina de smerenie, care ocroteste creatura Sa fata de dusmanul diavol, dusman de moarte al omului - asa cum este numit de Insusi Mantuitorul -, diavolul fiind ucigas de oameni dintru inceput. Fericit este, fratilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se manie, nici nu poate sa manie pe cineva. Smerenia nu barfeste, nu osandeste pe nimeni, nu dispretuieste. Omul smerit nici in gand nu dispretuieste pe colegul sau. Si daca-l vede pe acesta gresind, ori ca are vreun defect sau mai multe, cuviincios, intre patru ochi, ii atrage atentia cu grija ca sa nu-l jigneasca, sa nu-l rusineze; in acest fel cauta sa-l indrepte, sa-l ajute cu adevarat. Aceasta este smerenia.

Cate tulburari nu sunt in lume din cauza lipsei acestei smerenii, a acestei virtuti dumnezeiesti!

Si cata pace, cata linistire ne aduce cu sine smerenia atunci cand corabia vietii noastre este cuprinsa de furtuna necazurilor si a durerilor! Nimic nu poate birui o asemenea virtute pentru ca orice lucru suparator i s-ar intampla celui smerit el se judeca indata pe sine si se invinovateste.

Nu rabda sa fie invinovatit cineva din pricina sa, nu rabda sa fie aruncata vina asupra altcuiva. El isi ia raspunderea in cazul respectiv. Si asa trece prin viata netulburat, fara suparare si cu toata odihna.

Exista doua smerenii, precum si doua mandrii.

Cea dintai mandrie este cand cineva dispretuieste pe aproapele sau, socotindu-l ca fiind un om de nimic, iar pe sine ca fiind mai presus decat el. In cazul in care va continua cu acest dispret si, daca nu se va trezi repede si nu se va sargui sa scape de o asemenea patima, va veni incetul cu incetul si a doua mandrie prin care omul se trufeste si se impotriveste lui Dumnezeu si pune pe seama sa ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu Care ne spune: "Fara Mine nu puteti face nimic".

Sunt, de asemenea, si doua smerenii. Smerenia cea dintai consta in a socoti pe aproapele sau mai intelept decat sine si intrecandu-l pe el in toate; a se socoti pe sine mai prejos decat toti. Ce greu este acest lucru: a renunta la orgoliul nostru, la mandria noastra si a ne umili din toata inima! E foarte greu, dar foarte pretios inaintea lui Dumnezeu. Iar a doua smerenie consta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Aceasta este smerenia desavarsita a sfintilor. Aceasta se naste in chip firesc in suflet prin implinirea poruncilor dumnezeiesti.

Smerenia sfintilor

In volumul I din Filocalie este urmatorul cuvant: . Citim, de asemenea, in cele noua Fericiri - Fericirea a sasea - si acest cuvant: "Fericiti cei curati cu inima ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu". Se intampla cu cel smerit ca si cu pomul. Cand pomii poarta rod mult, rodul incovoaie ramurile si le trage in jos, iar cel ce nu poate sa faca rod se inalta si sta drept. Asa este si cu sufletul: cand se smereste, aduce rod. Cu cat aduce rod mai mult, cu atat se smereste mai mult.

De aceea sfintii, cu cat se apropiau mai mult de Dumnezeu, cu atat se vedeau pe ei insisi mai pacatosi. Asa il auzim pe Avraam. Cand L-a vazut pe Domnul, s-a numit pe sine pamant si cenusa. Proorocul Isaia, cand a fost chemat in misiunea sa de prooroc, a exclamat: "Vai mie, sunt necurat". Cand profetul Daniel era in groapa cu lei, a mers Avacum proorocul la el cu mancare, din partea lui Dumnezeu, zicandu-i: "Primeste mancarea aceasta, pe care ti-a trimis-o Dumnezeu". Ce-a spus atunci Daniel? El, care era un sfant mare al Vechiului Testament, "barbatul doririlor", cum il numeste Scriptura. Vezi cata smerenie a avut in inima lui cand era in groapa cu lei? De aceea fiarele nu l-au vatamat. Si nu numai o data, ci si a doua oara cand a venit proorocul cu mancare de la Dumnezeu, s-a minunat si a zis din nou: "Si-a adus aminte Dumnezeu de mine?".

Priviti smerenia sfintilor, in ce sfintire se aflau inimile lor! Nici cand erau trimisi de Dumnezeu in ajutorul oamenilor, cei cu adevarat smeriti nu primeau, fugind de prilejul de a fi slaviti. Astfel, Moise i-a zis lui Dumnezeu, cand a fost chemat sa scoata poporul din robia Egiptului: "Ma rog Tie, Doamne, trimite pe altul in locul meu, mai puternic, ca eu sunt slab la glas si zabavnic cu limba" (Moise era gangav). Profetul Ieremia a zis: "Sunt prea tanar pentru misiunea pe care mi-o dai, Doamne". Si, simplu spunand, fiecare dintre sfinti avea aceasta smerenie dobandita in urma implinirii poruncilor lui Dumnezeu.

Nimeni nu poate sa spuna prin cuvant cum se naste in suflet aceasta smerenie, daca nu o afla omul prin incercare, prin fapta. Ea trebuie traita. Sa te smeresti cu adevarat, la momentul potrivit si, astfel, capeti aceasta virtute. Numai din auzite sau din pagini de literatura bisericeasca nu poti dobandi smerenia. Citind numai, se scutura de pe noi ce am reusit sa adunam cu destula truda si ramanem tot goi, si tot saraci, si tot mandri, si tot nestiutori.

Cand avva Agaton din Pateric era sa se sfarseasca, aflandu-se pe patul de moarte, l-au intrebat pe el fratii: "Parinte, te temi si tu de judecata lui Dumnezeu?"; iar el a zis: "Am facut tot ce am putut ca sa pazesc poruncile, dar om sunt si eu. De unde sa stiu daca lucrul meu a placut lui Dumnezeu? Caci alta este judecata lui Dumnezeu si alta cea a oamenilor". Iata cum Sfantul Agaton ne-a deschis ochii ca sa pricepem cate ceva din taina smereniei.

Cu alt prilej, un frate a intrebat pe un batran: "Ce este smerenia, parinte?" Si a zis batranul: "Smerenia este un lucru mare si dumnezeiesc, iar la smerire se ajunge prin ostenelile trupesti in cunostinta si prin a se socoti cineva mai prejos decat toti si a se ruga totdeauna lui Dumnezeu." Cine implineste aceste trei povete dobandeste aceasta mare taina, taina smereniei, care este o virtute dumnezeiasca si de neinteles.

Exemplul Mantuitorului

In incheiere, adaug si aceasta precizare: Sfintii Parinti sunt unanim de acord ca, prin Intruparea Sa (fapt unic in tot Universul), Fiul lui Dumnezeu este cu adevarat modelul smereniei. Prin Intrupare, traind viata Sa pamanteasca plina de umilinta, plina de smerenie si sfarsind prin moartea pe cruce, prin toate aceste fapte, Mantuitorul ramane, pentru vesnicie, adevaratul model al smereniei.

Acum, dupa 2000 de ani de la Intruparea Sa, Domnul Iisus, prezent in Cer si pe pamant, continua sa fie iubit, dar si hulit, injurat si tagaduit. Maica Sa, Sfanta Fecioara Maria, de asemenea, continua sa fie hulita si tagaduita. Ganditi-va la sectanti, cat o smeresc, cat o umilesc pe Maica Domnului, aceasta sfanta a sfintelor, aceasta Sfanta Fecioara care a intrecut in curatie pe ingeri, dupa cum se spune: cea - asa ii cantam Maicii Domnului. Pe aceasta dusmanii ei o neaga si aduc fel de fel de hule impotriva ei. Iar Maica Domnului, buna fiind, smerita fiind, ii iarta si ii asteapta sa se intoarca la calea cea buna!

In sfanta Sa smerenie, smerenie plina de dragoste, Domnul nostru Iisus Hristos ne iarta, ne rabda si continua sa ne iubeasca; asa cum a iertat pe ucigasii Sai de pe cruce. Pe El sa-L rugam, din adancul inimilor, ca sa stinga rautatea si mandria din sufletele noastre si sa aprinda in noi candela sfintei Sale smerenii plina de dumnezeiasca dragoste. Atat... In rest, urmeaza ca fiecare dintre noi - si dumneavoastra barbati si femei, studenti si studente - sa punem in aplicare aceasta dumnezeiasca virtute a smereniei. Aceasta ii place lui Dumnezeu mai mult decat orice. Dumnezeu si Maica Sfanta sa ne ajute!

***

- Multumim parintelui Sofian. In continuare, in a doua parte a acestei intalniri, va rugam sa ii adresati intrebari parintelui staret.

Pentru inceput, o prima intrebare: faptul ca astazi, in Romania, aproape toate merg rau, se datoreaza si lipsei noastre de smerenie?

- Sunt convins!

Daca cei de care depinde starea fericita a tarii noastre ar gandi mai sincer si cu mai multa buna-cuviinta, s-ar putea schimba multe lucruri in Romania. Dar nu depinde numai de ei indreptarea lucrurilor. Trebuie o colaborare in aceasta munca obsteasca, chiar daca, de obicei, celor care conduc le este bine, iar celorlalti le este rau. In clipa cand ieseam de la manastirea Antim m-au intampinat poate zece saraci, si mai in varsta, si copii, cerandu-mi bani pentru paine. Asa am ajuns, cu acest Baragan plin de grane si Moldova la fel: sa n-avem paine!

Daca nu avem paine, sa avem credinta si smerenie inaintea lui Dumnezeu si sa cerem painea noastra cea de toate zilele. Aceasta este, in primul rand, pe intelesul nostru, al tuturor, painea de fiecare zi, dar este mai presus de toate painea impartasaniei, painea Sfintei Euharistii. Aceasta este painea cea spre fiinta, spre existenta.

Cati din cei care sunt aici s-au spovedit sau se spovedesc si cati se impartasesc? Unii nu se pot impartasi decat mai rar, din cauza unor crime ascunse, din cauza unor pacate tainuite, care pana la urma tipa: avorturile. Cine este ucigas de fiinte nevinovate si fara aparare nu se poate impartasi imediat, pentru ca isi spurca trupul, acest templu al Duhului Sfant din noi, il spurca. Acolo locuieste Dumnezeu de la Sfantul Botez si, alungand pe Dumnezeu din noi, ramanem goi, numai cu diavolul, din cauza pacatelor noastre.

Si de aceea, raspunsul la prima intrebare este ca smerenia, dragostea si sinceritatea ne sunt de foarte mare folos, pentru a se putea indrepta viata noastra si a societatii romanesti in general.

Falsa smerenie

- Va rugam sa ne vorbiti despre falsa smerenie.

- La noi in manastire este cineva care face cateva plecaciuni - asa, cand este intr-o toana foarte buna - si, daca-l mai zgandari putin, spune: "Iarta-ma, parinte, ca am facut un gest de smerenie bizantina", adica un gest de smerenie falsa. Sunt unii care mimeaza smerenia: sunt tacuti, cuviinciosi, respectuosi, dar te lucreaza pe ascuns; te vorbesc de rau, te hulesc si rautatea ascunsa din inima lor alunga acest duh al Mantuitorului Care zice: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima". E vorba aici de o smerenie interioara, plina de sinceritate, de curatie. Smerenia aceasta, numai a gurii, nu are nici o valoare, dimpotriva, injoseste virtutea smereniei. Sunt falsuri dintr-acestea - sa ma ierte cine ma aude si nu-i convine - si in politica: politicianul promite foarte generos, dar dupa aceea face tot ce stie el. Dar acesta este un domeniu pe care-l cunoasteti foarte bine si nu-i nevoie sa-l mai discutam.

- In zilele noastre, a fi smerit nu echivaleaza cu a te lasa calcat in picioare? Cum ramane atunci cu demnitatea noastra de crestini? Cum trebuie procedat pentru a nu face confuzie intre aceste lucruri?

- Stiu ca este un gand raspandit intre crestini dupa care smerenia este umilinta netrebnica. Nu trebuie sa uitam insa ca, pe Cel care S-a smerit pe cruce, cu mainile si picioarele gaurite de cuie si cu sulita impunsa in coasta, in Vinerea Mare, smerirea cea adevarata, dumnezeiasca, L-a ajutat sa invieze din morti.

Smerenia este o mare demnitate sufleteasca. Dumneavoastra stiti, fara sa va mai spun amanunte, ca un om mandru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul in piept, iar ceilalti nu mai exista pentru el. O parere pe care i-o spui nu o primeste; eu sunt un prost, el e foarte destept. Pe asemenea oameni nu prea ii aveti la inima, asa cred. Sunt si in familii, sunt si in universitati si in toate institutiile omenesti asemenea persoane, care se supraevalueaza. Dar exista si persoane care raspund cuviincios, smerit, in orice imprejurare. Si pe cine alegeti? Eu cred ca alegeti pe un om cu buna-cuviinta. Ai incredere in el, e serios si tot ce produce el e valoros. Sunt popoare, de pilda poporul german, care fac niste lucruri placute, totdeauna laudate, pentru ca pun in ele cinste si constiinciozitate, nu usuratate; si ii pretuim, pentru ca sunt niste oameni seriosi si niste oameni cinstiti sufleteste.

Un act de smerenie marunta - asa cum marunti suntem si noi -, de buna-cuviinta si de seriozitate este sinceritatea.

Asa este omul: cand este smerit, este si sincer, este si constiincios, iar ceea ce face el dainuieste. Pe cand la oamenii mandri si lucrul lor e superficial, facut in graba si cu lipsa de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred in nimic, nu cred in Dumnezeu sau, chiar daca mai cred, se inchina de forma. Un om smerit e un om care tine legatura cu Dumnezeu prin rugaciune. Si Dumnezeu, fiindca este smerit si plin de dragoste, il inspira pe cel smerit ca in toate sa fie pe cat se poate de implinit. Aceasta insa ramane pentru fiecare sa experimenteze in propria sa viata.

- Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti spun ca, atunci cand ne rugam, Duhul Sfant se roaga in noi. Cum sa intelegem acest lucru?

- Sa intelegem cum scrie. In fiecare dintre noi, de la Botez, este Imparatia lui Dumnezeu salasluita in inima noastra duhovniceasca. In capitolul al treilea de la I Corinteni, Sfantul Apostol Pavel ne intreaba, ca si cum e un lucru pe care trebuie sa il cunoastem fiecare foarte bine: "Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi?". Adica Duhul Sfant este in noi. Nu numai El, ci si Sfanta Treime, toata Imparatia lui Dumnezeu este in noi. Marea liturghie launtrica acolo se savarseste. Liturghia din afara este imitatia celei dinlauntru si a celei dumnezeiesti din ceruri. Asa ca Duhul Sfant din noi se roaga si ne indeamna la rugaciune.

O, de-am intelege noi acest strigat si acest impuls, acest indemn al Duhului Sfant din noi. Cat ne cheama, cat ne indeamna, cat ne intareste! Sa ne rugam si sa tinem legatura cu Dumnezeul parintilor nostri! Asadar, Duhul Sfant se roaga in noi, dupa cum spune fericitul Sfant Apostol Pavel.

- Teoretic stim cat este de folositor sa fim smeriti. Cum sa facem sa si simtim acest lucru?

- E o problema foarte grea si foarte necesara. In Pateric un frate l-a intrebat pe un avva: "Parinte, ce este smerenia?" Si parintele batran i-a raspuns: "Smerenia este dumnezeiasca si nu se poate dobandi decat prin lucrare, prin lucrarea poruncilor, plinirea poruncilor".

Daca vrem sa fim smeriti, sa tinem randuielile crestine. Cand va intalniti acasa cu Noul Testament, cititi predica de pe munte a Mantuitorului care se afla in capitolele V, VI si VII de la Evanghelia dupa Matei. Acolo este vorba despre smerenie, e vorba despre post, e vorba despre generozitate, daruire, e vorba despre pazirea in curatie a trupului, a acestui templu al Duhului Sfant. Multi, incepand din tinerete, isi pervertesc trupul, dragi tineri si varstnici, isi pervertesc trupul si au acest raspuns pentru parintii sau prietenii lor: "Lasa-ma sa-mi traiesc viata". Ce-i viata pentru ei? Petrecere, desfrau, lux si necredinta. Nu au nevoie de Dumnezeu.

Ca sa fii smerit, v-am spus ce conditii ni se cer, dar depinde de fiecare dintre noi sa le implinim. Spune parintele din Pateric: ostenelile trupului conteaza foarte mult pentru dobandirea smereniei. Adica postul, metaniile, asceza aceasta trupeasca si sufleteasca, pazirea ochilor sa nu vada desertaciunile vietii, pazirea gurii sa nu spuna vorbe rele - "pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele", asa cum se canta la slujba de seara.

- Va rugam sa comentati un citat din Sfantul Siluan Athonitul: "Noi nu suntem smeriti si de aceea ne chinuim pe noi insine si pe cei care traiesc impreuna cu noi".

- Sfantul Siluan a scris o carte care circula mult in lumea crestina. Cand am citit-o, am simtit cum ma luminez. Se gaseste in aceasta carte insasi esenta scopului vietii: a trai in Duhul lui Dumnezeu. Asa cum spune el, daca traim aceasta smerenie si aceasta dragoste si bunatate la care ne indeamna Mantuitorul, noi insine, fiecare dintre noi suntem multumiti, plini de viata, plini de doriri bune, de munca si avem relatii personale autentice cu ceilalti oameni, relatii intemeiate pe o dragoste adevarata.

Daca nu urmam calea lui Dumnezeu ne purtam ca niste dusmani unii fata de altii. Sunt in familiile noastre persoane care, de douazeci sau treizeci de ani, nu-si vorbesc, desi provin din aceeasi mama si din acelasi tata. Sunt persoane care de douazeci-treizeci de ani nu s-au spovedit si nu s-au impartasit. Nu se poate ca in asemenea vase de lut, manjite de toate pacatele, sa rodeasca smerenia sau fapta cea buna. Trebuie intai curatit acest vas de lut (asa este numit trupul de catre Sfantul Pavel: vas de lut).

Asta suntem noi. Pentru trupul nostru facem totul in viata, chiar si sacrilegii. Facem totul ca sa fie intretinut acest vas de lut din care, intr-o buna zi, cedeaza ceva; iar acest aparat extraordinar de mestesugit, alcatuit de Dumnezeu, aceasta masina unica mai presus de orice masina sofisticata din lume, se stinge, se topeste si alearga la ea sobolanii si serpii si toate jivinele pamantului ca sa se hraneasca cu ceea ce noi, cu pretul vietii noastre, am adunat si am pus in acest cort de lut, in acest trup omenesc.

De aceea, frati crestini, nu sunt pentru defaimarea trupului, pentru ca acesta poarta intru el harul lui Dumnezeu, poarta Sfanta Treime. Trupul acesta pe care-l purtam toata viata, pe toate strazile, va invia impreuna cu sufletul nostru. Astfel incat trupul nu trebuie urgisit, el are nevoie si de asceza, dar trebuie sa fie si ingrijit.

Asa sa strabatem aceasta viata pamanteasca, tinand seama si de trup, si de suflet, insa trupul sa fie pe al doilea plan, deoarece atunci cand vom muri, trupul va ramane taranei. Sufletul va avea prioritate, el va fi judecat intai de Dumnezeu, pentru ca la sfarsitul istoriei, in Ziua de Apoi, sa fie judecat si trupul impreuna cu sufletul, primind atunci raspuns si rasplata pentru toata viata noastra.

- Risipirea gandurilor este un semn al mandriei? Cel smerit are vreodata gandurile risipite?

- Cel smerit are si el ganduri risipite, dupa cum spune si Sfantul Agaton: "Sunt om". Asa si noi, suntem oameni si gandul ne zboara. La acest zbor contribuie foarte mult si diavolul. Diavolul are un singur gand, extraordinar de important: sa nu ne lase sa ne rugam. Intreaga lui osteneala este pentru a taia aceasta legatura dintre noi si Dumnezeu. Atunci e satisfacut si atunci ne impinge in risipirea gandurilor.

Cel smerit, care are permanent in el Duhul lui Dumnezeu, fara indoiala ca, atunci cand se simte instrainat de Dumnezeu, isi da seama indata, se mustra imediat in constiinta, oriunde se afla si cere de la Dumnezeu si de la Maica Domnului ajutor ca sa departeze din inima si din viata lui acest nor de ganduri. Are si el ganduri, ca orice om, dar ia repede masuri pentru a se elibera de ele. Pe cand, in cazul celui mandru, asta-i painea lui: ganduri patimase, fel de fel de amintiri, fel de fel de imagini si - mai ales in viata pe care o traim acum - filmele de la televizor, acele filme de dupa miezul noptii.

Eu nu am televizor si nici nu o sa am vreodata. Nu vreau asa ceva si n-am timp sa ma uit. Dar se plang multi, nu numai varstnici, dar si tinerii se revolta impotriva acestor ganduri, impotriva acestor imagini ticaloase, pacatoase, pe care le aduce televizorul in viata lor sufleteasca. Nu le uita. Li se lipeste de minte cate o imagine spurcata si nu mai pot scapa de ea. Parca a uitat-o, dar cand face rugaciune, chiar cand e in biserica, in centrul Sfintei Liturghii, ii vine aceasta placinta - iertati-mi cuvantul -, aceasta imagine urata, il murdareste si il spurca pe dinauntru.

Asa incat smeritul se roaga sa-l scape Dumnezeu de aceste risipiri, de aceasta instrainare de Dumnezeu. Cel mandru se complace in astfel de lucruri; sfatul meu este sa nu se mai complaca in asemenea ganduri rusinoase. Eu le spun: "draga tinere student care ai asemenea imagini spurcate si te desfateaza aceste filme erotice si parca ai sta numai langa ele, aceasta este o irealitate, este o inselare, este o imagine mincinoasa acolo, undeva, pe ecran. Gandeste-te! Sunt tineri casatoriti, foarte multi, care isi ating acest scop pe care baiatul sau fata il urmaresc, acest lucru murdar, intr-un fel". Este bine sa departeze asemenea naluciri care-l manjesc si sa se gandeasca la faptul ca, dupa casatorie, care este facuta cu binecuvantarea lui Dumnezeu, vor trai toata viata impreuna, barbat si femeie.

Totusi, daca fericirea omeneasca ar consta numai in aceasta legatura trupeasca, nu s-ar intampla atatea divorturi in lume, atatea despartiri si chiar crime intre tinerii care s-au casatorit. Unde-i "fericirea" dupa care ai alergat toata viata, pana la casatorie? Unde-i ceea ce ti s-a spus in film, aratandu-ti numai lucruri foarte placute si infloritoare pe dinafara? Erau niste minciuni. Adevarata viata este atunci cand te casatoresti, cand ai copii, cand te rogi, cand iti inveti copiii sa se roage, sa posteasca si ei, sa fie cuviinciosi, sinceri si prietenosi cu cei din jur. De asta are nevoie lumea de astazi, de aceasta prietenie sincera, de aceasta dragoste sincera, pe langa minciuna si trufia care ne coplesesc.

Cumpatarea

- Cum se poate practica smerenia in casatorie?

- Foarte usor. In primul rand, sotul si sotia sa fie cuviinciosi unul fata de altul, sa nu se jigneasca unii pe altii, sa fie de acord in cresterea copiilor. Se intampla in familii ca tata sa-si iubeasca copiii intr-un anumit fel, respectandu-le toate gusturile si sa-i faca astfel obraznici. Mama cauta sa-i invete sa se roage, sa posteasca, sa nu spuna vorbe de rusine. Or, copilul asculta, e foarte inteligent si foarte atent, primeste si priveste in jurul lui, iar acest dezacord intre mama si tata este un dezastru pentru el.

Asa incat smerenia inseamna in primul rand buna-cuviinta si respect reciproc intre sot si sotie; inseamna lupta impotriva mandriei. Acest lucru trebuie transmis in familie si, daca se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influentati: ceea ce vad in casa, aceea fac in viata lor.

Mai sunt insa si nepoti, stranepoti, cumnati si cumnate care au nevoie de aceasta virtute dumnezeiasca, de aceasta smerenie, care inseamna, intre altele, si buna-cuviinta fata de celalalt. Sa nu spui ceva prin care sa-l umilesti pe celalalt, sa-l rusinezi, ci sa incerci sa-l ajuti cu adevarat. Daca ii spui sincer niste lucruri, el simte, te aude si te respecta. Daca ii spui cu un aer de invatator, atunci te inghite, dar nu respecta ceea ce-i spui. De aceea, sinceritatea si buna-cuviinta sunt primele virtuti care intaresc si sustin virtutea smereniei intr-o casnicie.

- Unii Sfinti Parinti considera ca varful virtutilor ar fi dreapta socoteala. Aceasta si pentru ca o smerenie inteleasa gresit se poate transforma intr-o lipsa totala de atitudine. Ce ne puteti spune?

- Sfantul Siluan Athonitul ne indeamna sa ne apropiem de aceasta idee a Sfintilor Parinti, care se gaseste si in Filocalie: aceea a dreptei socoteli. Dreapta socoteala sau echilibrul in viata noastra inseamna a merge pe o cale dumnezeiasca, pe calea de mijloc. Acest echilibru al vietii sa-l avem totdeauna in fata noastra. Pentru ca se intampla sa fie abateri la stanga sau la dreapta. Cineva care este evlavios si doreste sa faca voia lui Dumnezeu si sa plineasca poruncile se angajeaza in post, in rugaciune, in milostenie, in asprimea vietii si este foarte bine. Dar sa mearga pe o cale echilibrata.

Pentru ca sunt unii care postesc, postesc foarte aspru, chiar post negru; si el lucreaza intr-un mediu toxic si mananca, de pilda, fara ulei, acuma in Postul Mare. Masina aceasta omeneasca are insa nevoie de material pentru intretinerea ei. Daca asuprim trupul prea tare, ne imbolnavim, cerem ajutorul doctorului si el ne da regim de spital. Din cauza unei asemenea boli pe care o are un postitor exagerat, el trebuie sa manance mancaruri in afara postului, mancaruri de carne si celelalte. Asta fiindca, in loc sa posteasca doua zile pe saptamana, miercurea si vinerea post mai aspru si in celalalt timp al saptamanii sa posteasca normal, cumpatat, el a exagerat. Si atunci in loc sa tina asa intregul post, mananca de dulce in Vinerea Mare. Aceasta reprezinta nedreapta socoteala, intelegerea stramba a acestei vieti duhovnicesti.

Sau in ceea ce priveste rugaciunea. Sunt persoane care se roaga foarte mult. Nu stiu cate acatiste de-a lungul unei zile, insa uneori uita si ce acatist au citit. Si spune "Tatal nostru" si, la un moment dat, il mai spune inca o data. Uita ca l-a spus. Asa de risipita este mintea lui. Aceasta nu mai este dreapta socoteala. Dreapta socoteala este acest echilibru, aceasta observare permanenta a sufletului nostru; inseamna a ne stapani, a avea in mana toata fiinta noastra. Cand ratacim, cautam indata sa ne intoarcem pe calea cea buna. Aceasta ar fi dreapta socoteala la care ne indeamna Sfintii Parinti.

Acestia spuneau dupa cum practicau si ei in viata lor particulara. Sfantul Antonie, care era un maestru duhovnicesc, spunea: Fratilor, am cunoscut mari postitori care, neavand cunostinta de pilde duhovnicesti, au postit pana cand n-au mai putut sa traiasca din cauza imbolnavirii. Am vazut rugatori cu minte risipita, care n-au avut nici un folos din rugaciunile lor. Am vazut oameni milostivi, care si-au risipit toata averea lor dandu-o la saraci si mai pe urma s-au mandrit si-au pierdut tot. Si tot el adauga ca cea mai mare virtute este dreapta socoteala, echilibrul in viata noastra, in fiecare zi din viata noastra.

Sa dam tuturor ceea ce li se cuvine si, in primul rand, noua, acestui om launtric, care are nevoie si el de hrana si hrana noastra, asa cum spune Mantuitorul, nu este numai painea, ci este cuvantul lui Dumnezeu. Adica un om are nevoie si de painea aceasta pentru viata lui fizica, dar are nevoie si de painea cea spre fiinta, pe care o cerem in "Tatal nostru" ca sa putem continua o viata cumpatata, in vederea mantuirii.

- Nationalismul crestin poate fi acuzat de lipsa de smerenie?

- Daca esti sincer, nu. Pentru ca suntem datori sa iubim pe aproapele nostru. Aproapele nostru, spune Mantuitorul, este oricine, chiar un dusman; dar aproapele nostru este, in primul rand, fratele meu, sora mea de sange. Iubind pe acesti apropiati ai mei, iubesc si neamul meu, poporul meu. Si atunci, daca iubesc (in sensul profund crestin) poporul meu, ma numesc nationalist. Daca este sincera aceasta afirmatie, atunci smerenia nu ar trebui sa ne lipseasca.

La Voronet - cred ca ati fost fiecare pe acolo - un perete intreg de sus pana jos infatiseaza Judecata Viitoare. Si acolo, intre altele, sub toate elementele acestei Judecati, este si invierea neamurilor, venirea neamurilor la Judecata lui Dumnezeu. Vin grupati: evreii, turcii, romanii, vin toti la Judecata, pe neamuri.

Atunci ne vom intreba: daca un conational de-al meu, fiind calugar, meserias sau politician, a facut niste fapte bune, eu de ce n-am putut sa fac? Aceleasi conditii au fost si pentru mine.

Prin urmare, la Judecata viitoare se va avea in vedere si aceasta grupare pe neamuri. In cadrul acesta al neamului de-a lungul istoriei vom fi fiecare judecati. Neamul romanesc are si sfinti foarte multi, avem si oameni de buna-credinta, foarte cuviinciosi, avem insa si criminali. Fiecare isi va primi raspuns si rasplata dupa cum si-a dus viata pamanteasca.

- Papa de la Roma, crezandu-se infailibil, are smerenie?

- Eu nu ma gandesc la actualul papa, ma gandesc istoric. Istoric, papalitatea a avut si sfinti. Sfantul Grigore, de pilda, Grigore Dialogul, care a facut o liturghie ce se slujeste numai in Postul Mare. Si a fost sfant si papa.

Asa ca eu nu acord importanta acestei calitati politice sau omenesti - ca este infailibil, ca el nu greseste niciodata. Asta numai Dumnezeu o poate spune; totusi a nu gresi niciodata, omeneste vorbind, este o minciuna. Asta nu o spun eu, o spune Sfantul Ioan Evanghelistul in prima sa epistola: "daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi". Suntem pacatosi, gresim, dar avem si aceasta posibilitate de indreptare.

Daca Sfantul Parinte - cum i se spune - nu greseste, Dumnezeu sa-l binecuvanteze si sa-l ajute sa nu greseasca, sa fie cu adevarat infailibil, adica fara greseala. Insa din cate stim, numai Mantuitorul a fost fara greseala, fara pacat. A avut toate cele omenesti ca si fiecare dintre noi, insa nu a avut pacate. spune Domnul Hristos. Foarte multi dusmani a avut Mantuitorul si puteau sa-L arate cu degetul, dar nu gaseau nici un pacat la El. Era fara pacat. El era infailibil. De papa nu raspundem.

- Parinte arhimandrit, va rugam mult sa comentati cuvintele pe care le-a auzit Sfantul Siluan: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui".

- Nu prea stiu sa raspund... Ce inseamna a tine mintea in iad si a nu deznadajdui? Aceasta expresie n-am mai intalnit-o la Sfintii Parinti, decat la Sfantul Siluan Athonitul. Pentru mine, mi-am explicat-o asa: in aceasta viata, adeseori iadul este in inima fiecaruia - cand avem scandaluri in familie sau la serviciu, viata noastra seamana atunci cu iadul. Daca esti intr-o asemenea atmosfera, intr-o asemenea situatie, sa nu deznadajduiesti! Dumnezeu este si acolo, Dumnezeu te poate scoate si dintr-un asemenea iad. Daca nu deznadajduim, daca nu ne descurajam in aceste neputinte omenesti si daca avem - prin rugaciune - aceasta legatura trainica si permanenta cu Dumnezeu, ne putem mantui.

Dar va puteti mantui si prin nedezlegarea acestei probleme, a acestei intrebari. Va puteti mantui. Fiti smeriti cu adevarat si veti dobandi dragoste; dragoste smerita sa aveti si va asigur ca va veti mantui. Asta cred eu acum si pentru mine.

- Cum ati invatat si cum ati exersat smerenia in iadul inchisorilor comuniste?

- In inchisorile comuniste, unde am stat cativa ani, toti cei care erau in celula cu mine se rugau, se pocaiau, isi depanau pacatele, regretau; erau niste oameni aflati pe calea aceasta, a pocaintei. Erau smeriti, cuviinciosi si duceau o viata crestina. Va spun cinstit ca adeseori m-am simtit mai bine in inchisoare decat afara. De mic sunt in manastire si aici am avut tot ce mi-a trebuit pentru viata trupeasca si sufleteasca.

In inchisoare era cam aceeasi situatie; aveam strictul necesar ca sa putem trece de la o zi la alta. Era acolo o viata cu preocupari duhovnicesti. Se invatau pe de rost texte din Sfanta Scriptura, atunci cand in inchisoare nu era voie sa intre o fituica de hartie sau un varf de creion. Pe talpa bocancului, unsa cu spuma de sapun, se scria cu o grifa (care era furata de afara, o data pe cand fusesem scosi la aer curat). Si asa se scria un text din Evanghelia lui Matei, un text din Evanghelia Sfantului Ioan, din epistola Sfantului Iacob. Si cum se aflau aceste texte? Cioc, cioc, cioc, cu alfabetul Morse, prin perete. Erau puscariasi mai vechi, care apucasera vremurile cand in inchisoare intra si Biblia si acestia au invatat atunci texte din ea; au invatat aceste lucruri sfinte si le transmiteau pe calea auzului, prin alfabetul Morse in perete si asa se puteau invata. Scriau cate un text scurt invatat pe de rost dupa ce il scriau fiecare mai intai pe tabla inimii si a memoriei. Aceste texte sfinte, cu aceste mijloace foarte sarace.

Era o atmosfera crestina in inchisoare. Toate insultele de la anchete erau bobarnace pentru a ne curati de mandrie. Erai smerit de nevoie, dar ni se cere sa fim smeriti de buna voie; daca nu suntem smeriti de buna voie, ne smeresc altii din afara, ne insulta si ne spun fel de fel de cuvinte grele. Asa incat era o atmosfera smerita in inchisoare. Smerita de nevoie, dar si de voie, pentru ca, in necazurile de acolo, aproape fiecare simtea vie in inima sa pacea lui Iisus.

- Referitor la situatia din inchisoare si nu numai, care ar fi diferenta intre a fi smerit si a fi umilit?

- Se ajuta una pe alta. Daca, din cauza mandriei, nu ne convine sa fim umiliti, e una; si e o suferinta, pentru ca nu acceptam, nu acceptam umilinta. Sa ma faca cineva prost si toate celelalte... si eu sa nu reactionez, sa nu ma apar. Insa numai in momentul in care acceptam aceste umilinte din afara am ajuns la smerenie. Daca nu le accepti, e o suferinta pentru tine.

Intre umilinta si smerenie este o apropiere, pentru ca prin umilinta vine smerenia, daca umilinta este acceptata din interior. Mantuitorul a fost umilit, a fost umilit de oameni; dar a fost si smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei si al dragostei Lui. Daca nu este acceptata umilinta, apare o revolta in noi. Daca este acceptata umilinta, devine smerenie si atunci e unita si cu rugaciunea si te rogi pentru dusmanul tau care te-a umilit. Daca ajungi la aceasta stare, ai smerenia si o porti inaintea lui Dumnezeu.

- Parinte, cum putem renunta la orgoliul intelectual?

- Orgoliul intelectual este un fel de nebunie. Pentru ca ti se pare ca toti se invartesc in jurul tau, ca tu esti stalpul de lumina pentru toata omenirea, si trecuta, si viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai inalt. E o mare prostie, pentru ca totdeauna au fost oameni mai invatati decat mine, mai priceputi decat mine, mai frumosi decat mine, mai intelepti decat mine; multi altii, dintre contemporani si din istorie, au fost in trecut si apar in viitor. Incat a ma face pe mine centrul inteligentei, centrul centrelor, asta este o lipsa de buna-cuviinta in primul rand. Si e bine sa-si revina o astfel de persoana. Poate ca nu de doctor are nevoie, ci este bine sa mai posteasca, sa se mai roage lui Dumnezeu, sa mai citeasca niste lucruri duhovnicesti, sa-si dea seama pe ce lume este. Si, daca e sincer in acelasi timp, se vindeca; dar, daca nu urmeaza calea lui Dumnezeu, moare nebun.

- Poate gresesc, dar mi se pare ca unii oameni au o predispozitie mai mare spre smerenie. Ce parere aveti?

- Sunt de acord cu idea si ii felicit pe oamenii acestia, numai sa fie cu adevarat smeriti. Aceasta virtute apropie desavarsirea sfinteniei. Sfintii au fost cu adevarat mari nevoitori, nu puneau nimic pe seama lor, ci pe seama lui Dumnezeu.

Mie imi este frica de oamenii care socotesc smerenia lasitate. E o mare demnitate smerenia, o demnitate la care ne indeamna si Mantuitorul. Maica Domnului, aceasta fiinta pamanteana, care este mai presus decat toate femeile si decat toate fetele din lume, este cea mai smerita faptura a lui Dumnezeu. Maica Domnului! Iar ea a fost preabinecuvantata de Dumnezeu sa nasca pe Iisus Hristos, ca sa ne aduca adevarata invatatura, adevarata paine a vietii, prin care sa existam. Deci smerenia aceasta cat de putina este, numai sa fie corecta, e foarte bine venita, ea ne apropie de smerenia si desavarsirea sfintilor.

- Pentru a-i invata pe ucenici smerenia, unii batrani folosesc asprimea. Este corecta aceasta metoda?

- Sunt niste exceptii. Sunt, de pilda, pacatosi, in Pateric si in viata de toate zilele, care vor sa se pocaiasca si nu-i lasa cineva dinlauntru. Si atunci isi mai dau niste palme. Cand esti acasa singur cu tine, iti aduci aminte de pacatele tale si, ca sa nu te pedepseasca Dumnezeu, te pedepsesti tu.

In Pateric sunt cateva cazuri dintr-acestea: se pedepsesc batandu-se, autobatandu-se. Spre exemplu, un tanar voia sa se poata ruga cu lacrimi. Si le cerea si nu veneau - era impietrit. Si atunci a lasat camasa si, cu un servet ud, facut franghie, se lovea peste spinare: "Nu vrei sa plangi? Iti dau eu tie lacrimi ca sa plangi", vorbea el cu sine insusi. Asa ca sunt asemenea cazuri, asprimi ale smereniei.

Daca iti da Dumnezeu lacrimi, daca iti da aceasta cainta pentru pacatele tale, ai capatat smerenia. Insa trebuie mentinuta dupa aceea. E greu si de intretinut smerenia. Daca nu o cultivi, se stinge. Cine stie ce ispite dau peste tine si ramai cum ai fost mai inainte! Ca si cu rugaciunea lui Iisus; daca este spusa continuu, cu smerenie si cu asceza, cu stapanire de sine, se prinde de inima, de viata noastra, dar daca nu o mai practicam, se stinge, inceteaza.

"Traim intr-o epoca foarte primejduita si de aceea trebuie sa fim tari, sa fim smeriti"

- Daca puteti sa dati o definitie a smereniei pentru un tanar... Si care sunt metodele pentru a ajunge la smerenie?

- Definitia smereniei este aceeasi si pentru un tanar, si pentru ceilalti crestini. Din tot ceea ce am spus pana acum se poate extrage definitia smereniei. Un tanar, ca sa poata sa se smereasca, ar trebui sa-si faca mai des examen de constiinta, cum faceau crestinii din trecut. In fiecare seara crestinul se gandea, incepand de dimineata si pana atunci, ce-a facut bine si ce-a facut rau si constata ca a facut mai mult rau decat bine. Azi asa, maine asa, si atunci incepea sa se cunoasca pe sine, sa cunoasca ca in el domina mai mult pacatul si raul decat binele si virtutea. Si atunci, daca-i om serios acest tanar, se angajeaza pe o cale sincera a binelui.

Pentru ca binele, dragi ascultatori, binele este necesar si in viata aceasta si e de folos societatii, dar si in viata de dincolo. Sfantul Pavel spune ca in Imparatia lui Dumnezeu nu intra nimic necurat. Trebuie sa ne purificam, sa aruncam tot noroiul de pe noi, tot balastul acesta al pacatelor, sa ne curatim zi de zi ca sa ajungem niste oameni, in primul rand. Scris cu O mare: Oameni. Asta vrea sa ne faca Scriptura, Dumnezeu: sa fim oameni cu adevarat, sa avem in noi omenia. Smerenia se poate asemana cu omenia.

Din pacate, in lumea de astazi este foarte putina omenie. Fiecare e hraparet, trage la sine sa fie plin de cat mai multe milioane si altul nu are nici de paine.

Asa incat, acest tanar sa se gandeasca si la toate lucrurile pe care le-am spus. A trai viata zadarnic, a o trai in patimi, in desfrauri, in betii, in petreceri fara rost este o pierdere de timp si pierderea vesniciei, vesnicia fericirii pentru care suntem creati. Domnul nu ne-a facut pentru iad, ne-a facut pentru Rai, dar pentru Raiul unde nimic necurat nu intra. Urmeaza ca in aceasta viata sa traim in asa fel incat sa ne pregatim zi de zi pentru zorii vietii vesnice, care e plina de lumina, de bucurie, de sfintenie si de pacea lui Dumnezeu.

- Parinte, credeti ca sunt exagerate afirmatiile care sustin ca astazi sunt destul de evidente semnele vremurilor de pe urma?

- Poate sunt exagerate intr-un fel. E vorba de Antihrist, de numarul lui, de anumite lucruri care vor veni. Mai intai anul 2000. A trecut un mileniu si vine acum cestalalt, al doilea, iar lumea se asteapta la un cataclism, la ceva asemanator iadului. Un astfel de cataclism a inceput asta-noapte in Serbia.

Noi nu stim ce ganduri are Dumnezeu cu acest sfarsit al lumii. Chiar apostolii l-au intrebat pe Domnul Iisus Hristos: ; Mantuitorul le-a raspuns: . El ca om, Iisus Hristos ca om, nu stia cand va fi sfarsitul lumii. In a doua sa epistola, Sfantul Apostol Petru scrie ca, daca se amana acest timp al sfarsitului lumii este pentru ca Dumnezeu vrea sa poata castiga mai multi credinciosi pentru Imparatia Sa. Printre cei care se zamislesc si care nu sunt ucisi prin avort sau alte mijloace, cine stie ce sfinti ne va randui Dumnezeu. Asa incat, daca Mantuitorul nu-si permite sa le raspunda apostolilor, cum pot sa-mi permit eu? Aceasta este o taina a lui Dumnezeu.

Insa sfarsitul lumii pentru mine si pentru fiecare dintre dumneavoastra este atunci cand mor eu si cand muriti dumneavoastra. Atunci totul este sfarsit. Dupa moarte nu putem face nici o fapta buna. Murim pentru totdeauna. Cred ca acesta este raspunsul. Sfarsitul lumii, de fapt, e sfarsitul nostru. Pana atunci insa trebuie sa ne pregatim ca sa ne facem vrednici cat de cat pentru ce ne asteapta in vesnicie.

- Legat de intrebarea anterioara, din experienta dumneavoastra ca duhovnic, cum puteti aprecia in momentul de fata starea spirituala a romanilor sau in general a umanitatii, comparativ cu alte perioade? Unele afirmatii referitoare la sfarsitul lumii pleaca de fapt si de la felul cum este perceputa atmosfera spirituala din zilele noastre.

- Despre Antihrist, de pilda, vorbesc Sfantul Pavel si Sfantul Ioan Evanghelistul. Insa, de-a lungul istoriei, fara indoiala ca au fost vremuri mai evlavioase, cu mai multa credinta. Ma gandesc la Evul Mediu; intre cei de atunci, in mijlocul lor, cresteau multi sfinti, dar erau si multi oameni rai. Proportia insa a celor buni parca era mai mare decat a celor rai. Diavolul ii vana si atunci pe crestini, indemnandu-i spre pieire. Dar parca acum, in vremea noastra, diavolul a capatat foarte multa putere in constiintele oamenilor lipsite de evlavie si de Dumnezeu.

Am aflat, nu de mult, ca in America de pilda, intr-un oras, e un templu al diavolului cu sase etaje. Un templu al diavolului! Sunt satanisti - ii stim - in societatea noastra de astazi, satanisti care au niste juraminte, un invatamant si un crez al lor cu totul potrivnic crestinismului.

In vechime erau paganii si aveau temple, cum sunt acum, de pilda, templele masonice. Cine a fost in America a vazut ca in orice oras e o biserica a Bunei-Vestiri, apoi un templu masonic, o biserica a Inaltarii, apoi un templu masonic; exista multe temple masonice pe strazile sau pe marile bulevarde ale Americii. Masonii nu sunt prietenii crestinilor, sunt dusmanii lor. Acum sute si sute de ani erau templele pagane, dar venea crestinismul navala peste aceste temple. Ori le daramau, ori le pustiau de credinciosii lor, care treceau la crestinism. Acum sunt aceste institutii care vor raul total al crestinilor; si in primul rand este diavolul cu templele lui.

Asa ca traim intr-o epoca foarte primejduita si, de aceea, mai ales acum trebuie sa fim tari, este foarte necesar sa fim smeriti. Diavolul este mandru, pe cand Dumnezeu este smerit. Si in numele mandriei diavolul cucereste, pentru ca omului ii place sa fie mandru, nu sa fie smerit. Si atunci trec foarte multi - cu duiumul trec - de partea diavolului si se intareste imparatia lui. De aceea trebuie sa ne pazim pe noi insine, dar si pe cel de langa tine sa-l pazesti, sa-l ajuti sa mearga pe calea lui Dumnezeu, care este calea vietii. Cealalta este calea mortii, a intunericului, a nimicniciei. Atat pot sa va spun.

- In mass-media romaneasca ni se spune ca masoneria este totusi o organizatie filantropica care doreste binele umanitatii. Pe cine sa credem?

- Ei fac si bine, dar nu stim ce rau se ascunde in acest bine. De pilda... tot la biata America ma gandesc. Am fost acolo pentru ochi - sunt bolnav de ochi - si, desi ochii erau bolnavi, am vazut magazine foarte bogate, de cate o suta de metri lungime sau mai lungi, cu de toate: de la ac pana la elicopter; intr-un magazin american gasesti si bunuri, bucate, fructe, toate bunurile materiale. Tot acolo este insa si templul diavolului, acolo sunt si demonizati sau satanisti, acolo sunt si templele acestor masoni. Asa incat sunt amestecate lucrurile. Bietul peste, saracul, din ape, din ocean, se agata si el de o bucatica de paine sau de ceea ce e acolo in undita si-o mananca cu lacomie, fiindca este flamand; si ii ramane undita in gat si il trage pescarul afara si il pune la frigare.

Cam asa sunt aceste bunuri pamantesti care ne imbie. Cine ni le ofera vrea sa ne inchida mintea, iar ochii sa ne ramana numai la ele. Si sufletul, care este de o valoare extraordinara - "ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau?", intreaba Mantuitorul -, asteapta ca un cersetor, nu se ocupa nimeni de el, sta ca intr-o temnita in acest trup al nostru. Nu e bine ce facem. Sa nu ne marginim numai la bunurile materiale, pentru ca acestea hranesc doar trupul care dupa aceea devine mancarea viermilor. Iar sufletul - care va ramane in vesnicie si se va uni cu trupul inviat - este gol de fapte bune, gol de virtuti, gol de Dumnezeu. De aceea, sa nu ne amagim ca pestele care, pentru o bucatica de hrana, isi pierde viata.

Cea mai smerita faptura umana

- Intrucat astazi este sarbatoarea "Bunei-Vestiri" va rugam sa ne vorbiti despre smerenia pe care a aratat-o Maica Domnului, atunci cand a raspuns Arhanghelului Gavriil: "Fie mie dupa cuvantul tau".

- Va raspund, dar vad ca vin mereu transporturi de intrebari din sala si langa mine e o coala intreaga cu alte intrebari. Ma gandesc daca nu cumva aveti si alt program.

Este aici un parinte din Basarabia care vrea sa plece la Iasi si trenul este pe la 9.00; dar, pentru ca e vorba de Dumnezeu, de Sfanta Fecioara si de mantuirea noastra, de smerenie, aceasta mare virtute, am sa incerc sa raspund.

Maica Domnului, cum am mai spus, este faptura umana care a avut sfintenia vietii si smerenia, in cel mai inalt grad. Sfanta Fecioara a invatat smerenia in templu. Pana la varsta de 14 ani, Maica Domnului a stat in templul din Ierusalim, sub indrumarea batranilor preoti de acolo si a batranelor. Asa a dobandit smerenia, teoretic, in primul rand, dar dupa aceea s-a conformat tuturor randuielilor si a dobandit smerenia inimii, smerenia cea adevarata.

Cand Arhanghelul Gavriil ii spune Maicii Domnului ca va naste un fiu, in smerenia ei, spune: "Dar cum se poate asta? Eu nu stiu de barbat". Iar Arhanghelul ii raspunde: "Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri". Si atunci ea, in umilinta ei, desi avea acest impediment in inima ei sfanta si curata, ii spune acel accept, acel da: "Fie mie dupa cuvantul tau!". A acceptat acest lucru care era imposibil dupa toata logica omeneasca: ca o femeie sa nasca fara de barbat. Aici e smerenia ei.

Mai tirziu Maica Domnului isi da seama ca slujeste lui Dumnezeu si mantuirii oamenilor si rosteste acea cantare de multumire: "Mareste suflete al meu pe Domnul", si cu toate celelalte stihuri care se canta in Biserica. Stia ce rod va aduce aceasta smerenie a ei, acest accept al ei; stia cata bucurie va fi pentru lume si cata smerire va fi pentru ea. A fost si ea huiduita si necajita toata viata, insa primeste cu modestie Vestea cea Buna si aduce pe lume, ca rod al smereniei sale, pe Iisus Hristos, Fiul Tatalui ceresc. Aici este marea smerenie a Maicii Domnului.

- Oare daca ne gandim vreodata ca ne-am smerit, nu ne mandrim atunci?

- Cel care este cu adevarat smerit nu se gandeste la aceasta: "Vai, ce smerit sunt!" - rad si curcile de noi. Daca esti smerit cu adevarat, nu-ti vine acest gand, pur si simplu nu-ti vine.

Sfintii intotdeauna isi vad cele mai mici pacate. O batrana de la tara, la spovedanie, spunea: "Parinte, am un pacat: venea un pui de la closca langa mine si am dat asa cu mana si l-am lovit pe inger si tare ma mustra constiinta". Fiindca a indepartat un pui de la closca i s-a parut ca a facut un pacat. Aceasta femeie era o fiinta curata la suflet, smerita cu adevarat. Asa sunt sfintii. Cele mai mici pete de pe constiinta lor sunt pentru ei mari pacate, incat atunci cand vine acest gand - "sunt smerit", numai smerit nu esti. Sau sunt frumoasa, sau sunt desteapta, sau ce haine am eu si se uita in oglinda toata ziua. Astea sunt semnele mandriei acesteia prostesti.

- Parinte, va rog sa-mi spuneti cum sa ma port cu o persoana care respinge sfaturile pentru credinta cu multa agresivitate verbala? E bine sa insist sau sa tac si sa ma rog?

- Sa va rugati pentru el.

- Ce se intampla cu cei care spun: "Eu stiu ca Domnul ma iubeste si ma ajuta, caci ori de cate ori am avut nevoie mi-a ajutat" - si nu fac totusi nimic pentru a se apropia de Dumnezeu? Ei cum pot fi ajutati sa inteleaga ca drumul catre Dumnezeu trece prin smerenie?

- Daca traiesc o viata corecta in constiinta lor, se intalnesc cu smerenia.

- Acum cateva sute de ani, in vremuri grele ca cele de acum, se cerea poporului un plus de pocainta, care ducea la smerenie. De ce nu se mai face asa ceva si astazi?

- Pentru saracia smereniei.

In anul 1947 tara noastra a fost bantuita de o foamete, foamete de jos pana sus. Pe atunci era un biet muncitor, chiar la noi la manastire - se faceau niste turle acolo la biserica mare -, mos Iacob i se spunea. Cara cu roaba material de constructie. Si-l intreb: "Mos Iacob, ce mai faci?" Si el plangea: "Uite, nu mai pot de foame. Primesc salariu 400.000 de lei - in '47 - si nu-mi ajunge decat pentru un kilogram de malai. Da' n-am cu ce-l manca. Si nu pot sa-mi fac serviciul meu". Asa saracie este si astazi ca atunci, dar in smerenie. De aceea nu se poate implini ceea ce doreste intrebatorul.

- Parinte, ce inseamna smerenia dinlauntru si smerenia din afara?

- Da, e o mare deosebire; ca intre trup si suflet. Smerenia dinlauntru e smerenia Mantuitorului, smerenia inimii; smerenia din afara sunt plecaciunile acestea false si cuvintele de felicitari false - te felicita in fata si pe la spate te injura: "ce prost e asta!" Si cand a spus asa, s-a deosebit de smerenia aceasta a inimii, care este statornica. Smerenia inimii e smerenia de totdeauna. Cealalta, din afara, este foarte falsa, mincinoasa.

- Parinte, va rugam sa ne spuneti daca greutatea de a marturisi pacatele la spovedanie se datoreaza mandriei sau mai sunt si alte cauze si cum se poate lupta cu aceasta dificultate?

- Cum se poate lupta? Daca, de pilda, vine un bolnav la doctor si pe el desi il doare ficatul, ii spune doar: "Domnule doctor, am niste simple ameteli"; iar doctorul ii da aspirina. Dar daca spune:

La fel se intampla si cu cel care merge cu nesinceritate la doctorul de boli sufletesti, adica la preotul duhovnic. Faptul ca se spovedeste este pierdere de timp. La spovedanie trebuie sa vii cu lacrimi, sa-ti asculti constiinta care este incarcata cu fel de fel de lucruri nedemne de om: fapte urate, primejdioase pentru aproapele meu, pentru familie, pentru mine insumi, pentru sufletul meu; ma duc la spovedanie incarcat de aceasta cainta si ma marturisesc lui Dumnezeu care e martor atunci langa duhovnic. Apoi Dumnezeu il inspira pe preot ca sa spuna ce trebuie celui care se spovedeste si in acest fel il ajuta pe credincios sa se poata vindeca, primind raspunsul potrivit pentru starea lui de moarte.

- Cum sa scapam de gandurile rele?

- Cu efort personal, adica sa le alungi. Cum le alungi? Deschizi o carte, un album, te uiti la un obiect, incepi sa te gandesti la el, sa rupi gandul cel pacatos. Nu poti asa usor, atunci trebuie sa te caiesti mai mult: "Doamne, sunt inaintea Ta Care le stii pe toate si ma vezi asa cum sunt. Ajuta-ma, Doamne, sa alung acest nor de ganduri din viata mea". Si se intampla ceva atunci. Dar trebuie sa fii plin de cainta si de vointa ca sa te scuturi, sa te cureti de aceste ganduri nemernice.

- Daca rugaciunea inimii nu reuseste, este bine sa continuam, adica sa o spunem mecanic?

- Nu este bine sa o spunem mecanic fiindca asta inseamna ca suntem nesinceri cu noi insine. In rugaciunea inimii este angajat Iisus Hristos fata de noi. Si atunci, deci, este foarte folositor sa ne rugam cu atentie la fiecare cuvant pe care il spunem inaintea lui Dumnezeu. Si chiar daca nu avem raspunsul imediat, trebuie sa avem rabdare si trebuie sa stim ca raspunsul la rugaciunea inimii este acela clasic de coborare a mintii in inima. Adica ceea ce gandesti aceea sa si simti.

Daca spui cu atentie rugaciunea, faptul ca chemi numele lui Iisus Hristos in viata ta, aceasta te ajuta mult; iti da spor de credinta, spor de evlavie, spor de omenie, spor de intoarcere catre tine, umilit, cu cainta. Pentru ca e vorba de Numele lui Iisus care este un nume plin de putere. Chemat in noi, lucreaza. Pana sa se coboare mintea in inima este un drum mai lung, dar, chemandu-l totusi cu atentie, cu luare-aminte si cu smerenie, acest nume lucreaza in noi si ne ajuta sa sporim duhovniceste.

Conferinta tinuta in

Aula Universitatii din Bucuresti,

25 III 1999

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Duhovnicul si ucenicul. Vesnicia, bolile sufletesti si problemele crestinilor de astazi

Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul