Cea care a vazut atat de bine

Cea care a vazut atat de bine Mareste imaginea.

Zilele trec rapid, iar a douăzeci şi una zi trebuia să fiu din nou la spital. Atât de mult aş fi dorit ca cea de-a douăzeci şi una zi să lipsească din calendar. La spital, pe celebrul hol mult prea aglomerat, aştept la rând. Ştiam că se aşteaptă ore întregi. Privesc la chipurile oamenilor. Sânt brăzdate de suferinţă, dar şi de o disperare aproape patologică de a rămâne în viaţă, cu orice chip. Semănăm toţi între noi. Ne agăţăm de viaţă cu o forţă bolnăvicioasă şi obsedantă. In faţa mea, pe un scaun rece şi gol, se aşază un bărbat extrem de slab şi slăbit totodată. Abia mai respiră, şi e atât de palid, încât ai zice că poate muri din clipă în clipă. Aş vrea enorm să fac orice, ceva să-l pot ajuta, dar mi-e teamă, nu vreau să se simtă stingherit şi total neajutorat. Când îl privesc mai atent, rămân înmărmurită. Seamănă izbitor de mult cu Părintele Arsenie Boca. E de o frumuseţe ne-pământeană. Nu-l pot privi în ochi. Intensitatea privirii lui mă dărâmă cu totul. Alerg repede din acel loc şi ies cu repeziciune din spital, unde, pe o bancă, mă aşteaptă docil şi răbdător soţul meu cu nume de floare.

„Iubire, iubire", îl strig eu mai mult decât entuziasmată, „vino cu mine repede să-l vezi pe Părintele Arsenie... e la rând la doamna doctor... Hai, vino, dă-mi mâna repede!"
Soţul abia se ridică şi, cu un glas inuman de calm, îmi răspunde:

„Păi sigur, dragostea mea, că ai şi virtuţi mari ca să-ţi apară ţie Părintele Arsenie..."

Când ajungem în faţa lui, soţul rămâne şi el mut de uimire, îl privim amândoi consternaţi. Din senin, izbucnesc în plâns, un plâns răvăşitor, devastator. Nimic nu mă poate linişti. Parcă îndemnată de un glas lăuntric, ridic ochii spre acel om, un om care se confrunta cu o totală suferinţă, iar în momentul acela, acel om, privindu-mă în ochi, îmi spune cu un glas îngeresc: „Trebuie să renunţăm la citostatice... Eu oricum nu o să mai vin aici". S'a ridicat brusc de pe scaun şi a plecat, adus de spate.

De atunci n-aveam să-l mai văd. Era un om atât de demn şi de frumos sufleteşte... Şi din ziua aceea m'am hotărât să întrerup citostaticele. Voiam să fiu şi eu la înălţimea momentului.

Imi doream atât de mult să am curajul necesar de-a mă lăsa total în voia lui Dumnezeu... cu toate că Părintele duhovnic îmi spusese: „Ţineţi-vă cu dinţii de oncologie".

Eu, practic, nici dinţi nu mai aveam, nici putere de a mai continua. Lipsa totală de consecvenţă parcă pusese definitiv stăpânire pe mine. Nu-mi doream decât să pot face zilnic o amărâtă de ciorbă la cei cinci copilaşi. Ciorba aceea pentru mine ajunsese să reprezinte luminiţa de la capătul tunelului, idealul vieţii mele. Şi le plăcea atât de mult, erau toţi înnebuniţi după ciorba făcută de mămica lor. Ajunsesem să mă rog Sfântului Nectarie nu să-mi dea vindecare de cancer, ci doar un pic de putere să pot face mâncare la copii. De altfel, vindecare nu cerusem niciodată, atâta timp cât eu nu credeam în aşa ceva, nu puteam cere... In schimb, imploram puţină putere pentru mine şi milă pentru copiii mei.

Vindecarea mi se părea o minune mult prea copleşitoare pentru mine... până într'o zi, când mama soţului meu a căzut la pat şi atunci am înţeles o fărâmă din uluitoarea forţă interioară ce emană din răbdarea omului în faţa suferinţei. Era oarbă de cel puţin zece ani. O femeie de o delicateţe comportamentală rar întâlnită. Distinsă, elegantă, demnă. Trei luni de zile, cât a trebuit să o îngrijesc, am întrerupt citostaticele. Nu puteam să o spăl sau să o schimb atâta timp cât aveam o greaţă devastatoare. Aşa că le-am întrerupt, în sinea mea părându-mi chiar bine că mă opresc, de ce nu, în virtutea unui scop nobil. Aveam atâta mândrie! „Doar n-o să mor în astea trei luni", îmi ziceam eu, „atâta timp cât mama soţului meu, de 74 de ani, are atâta nevoie de mine..." Făceam troc cu Dumezeu.

O şi văd. Aşteptând docilă şi răbdătoare să-i duc mâncare, de cele mai multe ori întârziam, dar nu-mi reproşa niciodată, îmi spunea mai tot timpul: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, Mioara, şi roagă-te, roagă-te să-ţi păstreze minţile întregi..."

La început nu înţelegeam de ce insistă atât de mult pe mintea mea, abia pe urmă, după ce a plecat dintre noi, am realizat câtă dreptate avea. Mi-e atât de dor de ea... de vocea ei calmă şi blândă, de mâinile ei ridate şi neodihnite, care-mi strângeau cu putere mâinile mele. Mă încuraja atât de mult... „Va fi bine, ai să vezi." Nici pe sfert n-am din demnitatea ei în faţa morţii. Spre sfârşitul iernii am îngropat-o şi, odată cu ea, parcă mi s'a dărâmat un stâlp de rezistenţă sufletească. Nu mai avea cine să mă îmbrăţişeze, şi nici cine să mă liniştească atât de frumos.

Frumos a şi murit, după cum frumos a şi trăit şi, cu toate că era oarbă, m'a făcut pe mine să-mi văd lipsurile şi laşităţile. Am greşit enorm că nu i-am spus cu adevărat cât de mult o iubesc.

M'a făcut să văd atât de bine, dar n-avea să dureze mult nici asta... în martie deja numai puteam să respir, şi evident m'am întors din nou spăşită la spital. Doamna doctor, obişnuită de-acum cu întreruperile mele mai mult sau mai puţin inconştiente, mă ia din nou sub aripa ei ocrotitoare. Era atât de tolerantă cu mine şi cu Viorel... Foarte întregi la cap, de altfel, nu cred că ne credea. De câte ori intram în cabinet, soţul îi spunea poveştile inventate de Iustina, iar eu zâmbeam cu o gură până la urechi, nevrând cu nici un chip să se creadă că îmi e atât de greu să respir... şi asta până într'o dimineaţă, când toată lumea vorbea prin spital de un fapt nemaiîntâlnit. Era vorba de...

CANCERUL, DRAGOSTEA MEA; Editura Predania

Cumpara cartea "CANCERUL, DRAGOSTEA MEA"

 

29 Iulie 2016

Vizualizari: 1009

Voteaza:

Cea care a vazut atat de bine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE