Omul contemporan nu mai are simţul tainei, vrea să se întâmple totul la vedere şi crede că tot ce se întâmplă este doar cât se întâmplă la vedere. Cu învăţaţii acestei lumi, diavolului nu îi este mai greu, ci mai uşor, căci după ce i-a făcut să aibă încredere oarbă în raţiunea lor le şopteşte: numai ce poţi înţelege cu mintea ta este adevărat. Şi astfel i-a înstrăinat de tainele ce nu pot fi pătrunse cu mintea noastră limitată. Aşa au ajuns oamenii să nu mai ştie ce este aceea o taină.

Taina din Biserică nu este un secret, ca să fie jignit cel căruia i se ascunde ceva. Ştiu oameni cu simţul tainei nealterat care nu că nu au curajul, dar nu simt îndemnul să-şi ridice ochii să privească preotul care iese cu Cinstitele Daruri (deşi în acest moment sunt încă pâine şi vin), dar ştiu şi oameni care sunt stânjeniţi de existenţa catapetesmei şi încearcă să strecoare privirea prin uşile împărăteşti când sunt deschise ca să vadă pe Sfânta Masă Sfântul Trup.

Cineva îmi spunea chiar că privindu-L îşi imaginează Mielul sau Pruncul, că aşteaptă să vadă lumina care îl înconjoară etc. Imaginaţie de om bolnav, măcar cu sufletul bolnav, adică înşelat şi pregătit să primească mai mare înşelare. Căci îi este extrem de uşor diavolului să-i arate vreo sclipire şi să-i arunce apoi gândul că a ajuns vrednic să vadă ceea ce este ascuns de ochii omeneşti. O mândrie ca aceasta este paşaport spre iad.

Din păcate şi preoţi care trec drept mari teologi în faţa oamenilor acreditează în scrierile lor asemenea idei. Cineva aducea argumente din gândirea părintelui Schmemann când susţinea că oamenii sunt ţinuţi să nu cunoască cele ce se întâmplă în altar parcă anume ca să nu se mântuiască. M-a înfiorat o asemenea hulă. Oare, de aceasta depinde mântuirea noastră?! Smerenia din suflet ne mântuieşte, nu ce vedem cu ochii; nici măcar ce înţelegem cu mintea.

Oare nu s-a mai mântuit lumea după ce prin insuflarea Duhului Sfânt, desigur, Sfântul Vasile cel Mare a adăugat catapeteasma în biserică? De ce a făcut-o? Pentru că s-a întâmplat odată ca Sfântul să nu mai vadă, ca de obicei, Duhul Sfânt pogorându-Se asupra Darurilor în momentul prefacerii. A repetat rugăciunea şi degeaba, tot nu venea. S-a rugat lui Dumnezeu şi i s-a descoperit că unul dintre diaconii cu care slujea îşi făcea ocheade cu o tânără din biserică. Atunci a hotărât Marele Vasile să separe Sfântul Altar de naosul bisericii prin catapeteasmă. Deci, ea a fost pusă nu spre a ascunde de credincioşi ceva, ci pentru a-i păstra netulburaţi pe slujitorii altarului de cele ce se întâmplă în restul bisericii.

Oare se mântuiesc mai degrabă catolicii pentru că în lipsa catapetesmei fac totul în văzul tuturor şi cu faţa spre popor, nu spre răsărit? De fapt, cred că Duhul Sfânt a îngăduit aşa pentru că unde nu se întâmplă nimic nu mai ai ce ascunde.

Sensul de taină în Biserica Ortodoxă este următorul: la Sfintele Taine se întâmplă mai mult decât se vede. Lucrarea harului este mult mai amplă, mai profundă în suflete decât pare la vedere. Dumnezeu o ţine tăinuită ca să nu ne vătămăm prin mândrie şi diavolul să ne fure tot folosul.

La Taina Spovedaniei, de exemplu, primim cu mult mai mult decât simţim. Pentru că în Ortodoxie păcatul nu este, ca la catolici, o vină juridică înaintea lui Dumnezeu, ci o deteriorare a firii, în fond avem nevoie nu doar de iertare, ci de o restaurare a firii.

De fapt, toată lucrarea lui Dumnezeu cu omul este una de restaurare. A căzut Adam în păcat şi prin aceasta s-a stricat firea întregii omeniri, S-a întrupat Dumnezeu-Fiul şi a făcut pe Cruce restaurarea firii omului căzut... Primim prin Taina Botezului această fire restaurată dar o stricăm prin păcate proprii ulterioare, ne-a dat Taina Spovedaniei ca să ne putem restaura din nou firea...

Restaurare înseamnă aducere la starea cea dintâi. Este ca şi cum ne-am naşte din nou şi ne-am trăi viaţa fără să fi făcut păcatele pe care le-am mărturisit. Ortodocşii nu intră în împărăţia Cerurilor ca nişte toleraţi, cum aspiră catolicii la tolerarea păcatelor, ci ca nişte moştenitori prin calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Păcatele ne dezmoştenesc, stricându-ne calitatea de fii. Rămânem fii dacă urmăm pilda Fiului, adică ne arătăm ascultători în plinirea poruncilor.

Prin păcate, dimpotrivă, în loc să ne ridicăm chipul la asemănarea cu Hristos-Fiul, îl schimonosim prin asemănarea cu diavolul de ale cărui îndemnuri ascultăm. Harul spovedaniei ne restaurează chipul, ca apoi prin împărtăşire să dobândim şi asemănarea în Hristos, adică să redevenim fii şi moştenitori: „iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos" (Galateni 4, 7).

Deci, prin Spovedanie suntem aduşi la starea dinainte de păcat şi ca urmare vom sta la Judecată înaintea lui Dumnezeu, ca şi cum nici nu am făcut păcatele mărturisite, pentru care am împlinit canonul primit de la duhovnic la Spovedanie. După săvârşirea canonului se primeşte dezlegare pentru împărtăşire şi prin primirea lui Hristos în noi recăpătăm starea de fii ai lui Dumnezeu şi dreptul de moştenitori ai împărăţiei Cerurilor.

Se poate ridica o întrebare: cum mai împlinim îndemnul Sfinţilor Părinţi să ne plângem toată viaţa păcatele, dacă prin Spovedanie ele devin ca şi cum nici nu au fost făcute?

Vom plânge toată viaţa pentru păcătoşenia noastră, nu pentru păcatele concrete care nici nu mai sunt. Vom plânge pentru că am fost în stare să-L mâhnim pe Dumnezeu Care ne iubeşte atât de mult încât a făcut o asemenea minune cu noi. Vom plânge pentru starea noastră căzută, pentru vulnerabilitatea noastră la păcat, ba mai mult, pentru înclinaţia noastră spre păcat, chiar şi mai mult, pentru că iubim pricina păcatului şi ne îndulcim de el, îi căutăm prilej.

Plânsul nostru exprimă pocăinţa noastră, iar forma supremă, condiţia esenţială a pocăinţei, este lepădarea păcatului prin scârbirea de pricina lui. Iar pricina lui este gustarea plăcerii, îndulcirea cu el. Nu este suficient să ne temem de consecinţe, căci plăcerea va birui frica şi ne vom întoarce la păcat imediat ce ispititorul ne va aduce în minte iar dulceaţa lui. Fără să ne scârbim de această îndulcire nu este scăpare, oricât ne-am lupta cu pofta.

Lipsa pocăinţei noastre, adică neînstrăinarea de pricina amintită a păcatului ne lasă netămăduiţi şi vom plânge şi pentru că ne temem că am fi în stare să ne întoarcem la păcat şi să-L mâhnim iar pe Dumnezeu. Ca în orice aspect duhovnicesc, este şi aici un paradox: trebuie să ne temem mai mult de păcatele viitoare decât de cele trecute.

Pentru cele trecute ni s-a dat un mijloc de a scăpa de ele ca şi cum nici nu ar fi fost făcute. Este suficient să apelăm la Spovedanie. De cele viitoare să ne temem, pentru că întoarcerea la ele este un semn al lipsei pocăinţei pentru cele trecute. Şi nu putem încuviinţa că le vom face iar, apoi ne vom spovedi iar şi tot aşa. Un asemenea gând este alt păcat în sine, şi încă păcat împotriva Duhului Sfânt.

Noi trebuie să iubim curăţenia primită şi să cerem ajutor lui Dumnezeu ca să o păstrăm. Şi de ne va mai birui vrăjmaşul, să cădem luptând, pentru că a noastră este lupta, iar biruinţa este a lui Dumnezeu.

El ne vrea nişte luptători pentru cauza Lui. Chiar dacă ne întoarcem răniţi, rănile sunt dovada că ne-am luptat şi eroii sunt încununaţi.

Iată nebănuita dimensiune a Tainei! In mod vădit cel ce s-a spovedit simte doar uşurarea conştiinţei. Dar înţelege cu mintea că printr-o lucrare tainică a harului dumnezeiesc pleacă de la Spovedanie ca un prunc nou născut, un alt om, care în faţa viitoarei Judecăţi a lui Dumnezeu va apare ca şi cum nici nu a făcut păcatele mărturisite. In plus, a primit nu numai har curăţitor, ci şi har întăritor pentru lupta viitoare. Să nu-l lăsăm nefolosit, ascuns pe undeva în sufletul nostru, ci să luptăm cu convingerea că putem birui, încrezători în făgăduinţa că odată cu îngăduirea ispitei, Dumnezeu dă şi harul de a trece peste ea.

Minunate sunt Tainele Bisericii! Mare este Dumnezeu!

Ierom. Grigorie Sandu

Mantuitoarea frica de Dumnezeu, Editura Christiana

Cumpara cartea "Mantuitoarea frica de Dumnezeu"

• Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Acatiste