In fiecare an, pe 10 ianuarie, credinciosii ortodocsi il praznuiesc pe Sfantul Grigorie de Nyssa, reprezentant de seama in galeria Pustnicilor si a Marilor Sfinti Parinti. Pentru modul de vietuire a credintei crestine ortodoxe autentice, pentru cugetul patristic autentic, pentru gandirea mistica profunda, dar si pentru scrierile sale deosebite, indeosebi asupra bunei randuieli a vietii dupa Dumnezeu, precum si despre nevointa cea adevarata si multe altele, la Sinodul al VII-lea ecumenic a primit titlul de “Parinte al Parintilor”. Iata ce ne invata Sfantul Grigorie de Nyssa despre filosofia rugaciunii.

Nu se cade oare a pune sufletului pe un carmaci intelept, avand gandul treaz permanent, care nici o clipa nu lasa cugetarea sa ia aminte la tulburarile aduse de duhul cel rau, nici nu se lasa dus incoace si incolo de valurile lui, ci priveste indata spre limanul de sus si preda sufletul nevatamat lui Dumnezeu, Care i l-a incredintat si il cere. Caci nu a cadea in genunchi si a lua chipul celor aflati in rugaciune, in vreme ce cugetarea rataceste in afara, e sarguinta si fapta bineplacuta Scripturii, ci predarea intregului suflet impreuna cu trupul rugaciunii, odata cu lepadarea oricarei nepasari a gandurilor si oricarui cuget nedrept.

Iar intaistatatorii se cuvine sa ajute unuia ca acesta si prin toata sarguinta si sfatuirea sa hraneasca dorinta celui ce se roaga fata de scopul lui si sa curete sufletul lui. Caci rodul virtutilor celor ce se roaga astfel, aratandu-se celor impreuna-vietuitori, se face folositor nu numai celui inaintat, ci si celor ce sunt inca prunci si au nevoie de invatatura, mangaindu-i pe ei si indemnandu-i sa urmeze celor pe care-i vad. Iar rodul rugaciunii curate este simplitatea, dragostea, smerita cugetare, staruinta si cele asemenea, pe care osteneala celui ce se sarguieste cu rugaciunea le odrasleste in viata inaintea roadelor vesnice.

Rugaciunea se infrumuseteaza cu aceste roade, iar cand e lipsita de ele, osteneala ei este zadarnica. Si nu numai rugaciunea, ci si toata calea vietuirii intelepte (a filosofiei) care aduce aceasta odraslire a dreptatii este o cale adevarata si duce spre scopul cel drept. Iar cea care e lipsita de acestea ramane un nume gol, care se aseamana cu fecioarele nebune carora le-a lipsit la vremea de trebuinta untdelemnul pentru camara de nunta. Caci nu aveau in suflete lumina, sau rodul virtutii, nici sfesnicul Duhului in cugetare. Pentru aceea le-a si numit pe drept cuvant, Scriptura, nebune, virtutea din ele stingandu-se inainte de sosirea Mirelui; si de aceea au fost lasate, nenorocitele, in afara camarii de nunta. Caci nu li s-a socotit sarguinta fecioriei, neavand lucrarea Duhului. Si pe buna dreptate. Caci la ce foloseste lucrarea viei, daca nu se arata roadele pentru care a rabdat lucratorul viei osteneala? La ce foloseste postul si rugaciunea si privegherea, daca lipseste pacea, bucuria, dragostea si celelalte roade ale Duhului, pe care le insira Apostolul? (Gal. 5, 22-23). Caci cel indragit de bucuria de sus rabda toata osteneala de dragul acesteia, prin care se atrage Duhul; si, impartasindu-se de harul Lui, rodeste si se bucura cu veselie de lucrarea viei (de rodul ei), pe care a lucrat-o harul Duhului, intru smerita lui cugetare si in implinirea faptelor.

Se cuvine deci sa se rabde ostenelile rugaciunii si ale postului si ale celorlalte fapte cu multa placere, dragoste si nadejde, iar florile si roadele ostenelilor sa se creada ca sunt lucrari ale Duhului. Caci daca socoteste cineva ca acestea (florile si roadele) si totul trebuie sa se puna pe seama ostenelilor, in locul acelor roade nepatate ii odrasleste unuia ca acesta trufia si inchipuirea de sine; iar aceste patimi, odraslind in sufletele celor usuratici ca o putreziciune, strica si pierd sufletele.

Deci ce trebuie sa faca cel ce vietuieste lui Dumnezeu si nadejdii in El? Sa rabde nevointele pentru virtute cu placere, iar izbavirea sufletului de patimi si urcusul spre varful virtutilor si nadejdea desavarsirii sa si-o puna in Acela, crezand in iubirea Lui de oameni. Caci, pregatindu-se si bucurandu-se de harul Celui in care crede, alearga fara osteneala, dispretuind rautatea vrajmasului, ca unul ce e strain de acela si izbavit de patimile din partea lui, prin harul lui Hristos.

Caci precum cei ce prin lenevire in cele bune aduc patimile cele rele in firea lor si petrecand in ele le savarsesc cu bucurie si usor, secerand, ca un fel de dulceata fireasca si proprie, lacomia, pizma, curvia si celelalte parti ale rautatii vrajmase, asa lucratorii lui Hristos si ai adevarului primind, prin credinta si prin ostenelile virtutii, bunatatile cele mai presus de firea lor, culeg din harul Duhului, cu o placere negraita, ca pe niste roade, si implinesc fara osteneala iubirea cea ne-vicleana si ne-schimbacioasa, credinta neclintita, pacea neclatinata, bunatatea adevarata si toate celelalte, prin care sufletul, ajungand mai mare ca sine si mai puternic ca rautatea vrajmasului, se imbie pe sine locas curat Duhului cel inchinat si sfant, de la Care primeste pacea nemuritoare a lui Hristos, unindu-se prin ea cu El si lipindu-se de Domnul. Iar primind harul Duhului si lipindu-se de El si facandu-se un duh cu El, sufletul nu implineste numai faptele virtutii sale cu usurinta, nemaiavand sa lupte cu vrajmasul, prin faptul ca e mai mare ca uneltirea lui, ci, ceea ce e mai mare ca toate, primeste in sine patimile Mantuitorului si se desfata de acestea mai mult decat iubitorii vietii acesteia de cinstirile si slavirile si stapanirile primite de la oameni. Caci pentru crestinul care a inaintat prin buna-vietuire si prin darul Duhului la masura varstei duhovnicesti a harului dat lui, e o slava si o desfatare si o bucurie mai mare decat orice placere sa fie urat pentru Hristos, sa fie prigonit pentru El, sa rabde orice ocara si rusine pentru credinta in Dumnezeu.

Caci toata ocara si bataile si prigonirile si celelalte patimiri, pana la cruce, toate sunt desfatare si odihna si arvuna a comorilor ceresti, odata ce ele dau unuia ca acesta toata nadejdea in invierea si in bunatatile viitoare. Caci zice: "Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi si va vor prigoni toti oamenii si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este in ceruri" (Mt. 5, 11-12; Lc. 6, 22-23). Iar Apostolul zice: "Nu numai rabdam, ci ne si laudam intru necazuri" (Rom. 5, 3). Si in alta parte: "Deci cu dulceata ma voi lauda intru neputintele mele, ca puterea lui Hristos sa se salasluiasca intru mine. Pentru aceea ma bucur intru neputinte, in ocari, in nevoi, in inchisori. Caci cand sunt slab atunci sunt tare" (I Cor. 12, 9-10). Si iarasi: "Ca slujitori ai lui Dumnezeu intru rabdare multa" (II Cor. 6, 4).Caci insusi harul Sfantului Duh, stapanind peste tot sufletul si umpland locasul lui de veselie si de putere, face sufletului dulci patimirile prin nadejdea celor viitoare si omoara (copleseste) simtirea durerii prezente.

Deci asa sa vietuiti ca unii ce aveti sa urcati astfel, prin impreuna-lucrare a Duhului, la puterea si slava cea inalta, rabdand toata osteneala cu bucurie, ca sa va aratati vrednici de venirea in voi a Sfantului Duh si a mostenirii lui Hristos, fara a va mandri, nici molesindu-va din lene, ca sa nu cadeti nici voi si sa nu va faceti nici altora pricina de pacatuire. Iar daca unii, neavand inca taria rugaciunii de varf, nici sarguinta si puterea ceruta de ea, raman mai prejos de aceasta virtute, sa implineasca, dupa putere, ascultarea in altele, slujind din toata inima, lucrand cu sarguinta, slujind cu placere, nu pentru rasplata cinstirii, nici pentru slava omeneasca, nici slabind in osteneala, datorita moleselii si trandaviei, nici ca slujind trupurilor si sufletelor straine, ci ca slujind robilor lui Hristos, celor launtrici noua, ca lucrul lor sa se arate Domnului curat si ne-viclean.

Nimeni sa nu se dea inapoi de la sarguinta in fapte bune, ca neavand puterea sa implineasca cele ce mantuiesc sufletul. Caci Dumnezeu nu porunceste nimic ce nu e cu putinta robilor Sai, ci a aratat iubirea si bunatatea dumnezeirii Sale asa de revarsata si de bogata peste toti, ca fiecaruia ii daruieste puterea sa faca, dupa voia lui, vreun bine si ca nimeni din cei ce au sarguinta sa nu fie lipsit de puterea de a se mantui. Caci zice: "Cel ce adapa numai cu un pahar de apa pe cineva in nume de ucenic, amin zic voua, ca nu va pierde plata lui" (Mt. 10, 42; Mc. 9, 41 ).Unde e mai multa putere, ca in aceasta porunca? Unui pahar de apa ii urmeaza rasplata cereasca. Ia seama la nemarginirea iubirii de oameni. "Intrucat ati facut, zice, unuia din acestia, Mie ati facut" (Mt. 25, 46). Porunca e mica, iar castigul ascultarii e mare si rasplata de la Dumnezeu, bogata.

Asadar, nimic nu cere peste putere, ci fie ca faci un lucru mic, fie unul mare, iti vine ca urmare rasplata dupa hotararea aleasa. Daca e in numele si din frica de Dumnezeu, iti vine un dar de nerapit. Iar daca e spre aratare si pentru slava de la oameni, auzi pe Domnul insusi jurandu-Se: "Amin zic voua, ca isi vor lua plata lor" (Mt. 6, 2; 5, 16). Deci ca sa nu patim aceasta, porunceste ucenicilor si prin ei si noua: "Luati seama sa nu faceti milostenia voastra, sau rugaciunea, sau postul inaintea oamenilor. Iar de nu, nu veti avea plata voastra de la Tatal vostru cel din ceruri" (Mt. 6, 1).

Doamne, ajuta!
Stefan Popa

.

• Filosofie si religie
  Publicat in : Perioada etica - religioasa
• Teologia speculativa si teologia pietista
  Publicat in : Dogma