In primul rând, iubirea este dragoste de Dumnezeu, şi în al doilea rând, în chip nedespărţit de aceasta, dragoste de aproapele. Iar pe aproapele trebuie să-l iubeşti, potrivit învăţăturii Mântuitorului (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27), „ca pe tine însuţi". Iubirea cuprinde deci şi iubirea de sine. Dar acest fel de iubire de sine nu are nimic de-a face cu iubirea de sine pătimaşă, care este maica tuturor patimilor, ci, dimpotrivă, i se împotriveşte cu totul. Căci în timp ce iubirea de sine pătimaşă stă în a se iubi omul în chip trupesc şi narcisist, pentru ceea ce este în sine însuşi, în afara lui Dumnezeu, „filautia duhovnicească" stă în a se iubi omul duhovniceşte, adică în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, ca ceea ce este în actualitatea sa profundă, adică persoană creată după chipul Lui, şi ca ceea ce este chemat să devină: asemănare a Lui, fiu al Lui prin înfiere şi dumnezeu după har.

Iubirea duhovnicească de sine - filautia virtuoasă - apare astfel ca subordonată celei dintâi porunci, care spune să-L iubeşti pe Dumnezeu, căci a se iubi pe sine duhovniceşte înseamnă a se iubi în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „prin această iubire bună de noi înşine... nu vom înceta să slujim pururea lui Dumnezeu".21

De altfel, iubirea de Dumnezeu şi buna iubire de sine se cuprind una pe alta: a se iubi omul pe sine în realitatea sa duhovnicească, de chip al lui Dumnezeu, duce la dragostea de Dumnezeu; şi invers, aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare, „cel care-L iubeşte pe Dumnezeu se iubeşte pe sine".22 In vreme ce filautia pătimaşă este alipire a omului de propria sa individualitate, de un eu închis în sine însuşi, opac, care-l exclude cu totul pe Dumnezeu, lipsit astfel de orice realitate şi de adevărata viaţă, filautia vir tuoasă este, dimpotrivă, deplina deschidere faţă de Dumnezeu, transparentă pentru energiile Sale necreate. Dacă prin filautia pătimaşă omul, fără să-şi dea seama, „se umple împotriva sa de iubirea trupească de sine", după cum spune Sfântul Maxim, prin iubirea bună şi duhovnicească el se iubeşte cu adevărat, aşa cum se cuvine, ca ceea ce este în realitatea lui profundă şi esenţială, cea a firii sale adevărate, a cărei cauză şi finalitate este Dumnezeu. în vreme ce filautia pătimaşă îl înstrăinează pe om, filautia virtuoasă îl duce la regăsirea de sine însuşi, în Dumnezeu, şi la redobândirea adevăratei vieţii, pe care o pierduse. Cea dintâi îl ţâra în păcat şi năştea în el mulţimea patimilor; a doua îl face să urască păcatul ucigaş şi să caute curăţirea de patimile care-i îmbolnăvesc fiinţa şi-l duc la moarte, şi să lucreze virtuţile, care-l fac să fie ceea ce este cu adevărat, potrivit adevăratei sale naturi.

Dacă, aşa cum spun Părinţii, prin virtuţi se face omul asemănător lui Dumnezeu, trecând prin lucrarea lor de la virtualitatea chipului la împlinirea asemănării, iubirea de sine ca fiinţă care are a înainta duhovniceşte presupune şi implică din partea omului iubirea virtuţilor,23 sau mai precis iubirea lui Dumnezeu prin împlinirea virtuţilor.

Astfel, Sfântul Maxim spune: „Primind în locul iubirii celei rele de noi înşine pe cea bună şi duhovnicească (...), nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înşine, căutând pururea să ne susţinem sufletul prin Dumnezeu. Căci aceasta este adevărata slujire şi prin ea îngrijim cum trebuie şi în chip plăcut lui Dumnezeu de sufletul nostru, prin virtuţi".24

De altfel, filautia duhovnicească este cheie pentru iubirea aproapelui, după cuvântul lui Iisus: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Doar în măsura în care omul se iubeşte cu adevărat pe sine, în ceea ce este el în chip fundamental, în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, numai aşa îl poate iubi duhovniceşte pe semenul său, cu o iubire care nu are nimic pătimaş sau trupesc; numai aşa îl iubeşte ca pe o persoană creată ca şi el după chipul lui Dumnezeu şi chemată, ca şi el, la asemănarea cu El; îl iubeşte astfel ca pe unul de-o fire cu el, fiu şi acesta al Aceluiaşi Părinte şi frate al său în Hristos. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Cine se cunoaşte pe sine, cunoaşte şi celelalte făpturi (...). Cine se iubeşte pe sine, îi iubeşte şi pe ceilalţi".25 Dar iubirea aproapelui duce şi ea la buna iubire de sine; ca să te poţi cu adevărat iubi pe tine, trebuie să-ţi iubeşti fratele, spune Sfântul loan Gură de Aur.26

In orice caz, este limpede că, în timp ce filautia pătimaşă divide natura omenească şi o împinge să se războiască cu sine însăşi, făcând din oameni indivizi izolaţi unul de celălalt, potrivnici unul altuia şi vrăjmaşi între ei, filautia duhovnicească conduce la re-unirea firii omeneşti în sine si cu Dumnezeu.

Hotărât lucru însă este că filautia virtuoasă nu poate lua locul filautiei pătimaşe sau, mai precis, iubirea de sine trupească nu se poate schimba în iubire de sine duhovnicească27 dacă omul nu se dezlipeşte de eul său căzut, altfel spus dacă nu taie patimile. De aceea, la desăvârşita iubire duhovnicească de sine se ajunge numai prin nepătimire.

Jean Claude Larchet

Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

Note:

21 Răspunsuri către Talasie, Prolog.
22 Epistole, IV, 9. Cf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, VII, 66 („Dacă fericirea nu ne-o găsim decât iubind pe Dumnezeu, în chip lămurit urmează că, iubind pe Dumnezeu, iubim şi sufletul nostru").
23 Cf. Sf. Isaac Şirul, Cuvinte despre nevoinţă, 4.
24 Răspunsuri către Talasie, Prolog.
25 Epistole, IV, 7.
26 Omilii la 2 Timotei, VII, 1.
27 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Prolog.
 

• Smerenia
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului