Portretul ereticului si al schismaticului dupa Sfintii Parinti

Portretul ereticului si al schismaticului dupa Sfintii Parinti Mareste imaginea.


Portretul ereticului si al schismaticului dupa Sfintii Parinti

Cuvantul "erezie" a fost mostenit de crestinism de la scolile filozofice elenistice, unde avea sensul de "a alege" (aireo) sau "a lua" (aireomai), "a-si insusi" o doctrina sau o scoala. Trece apoi in iudaism, unde incepe sa capete conotatii peiorative. In acest sens, erezia insemna o abatere de la traditia rabinica. Cu sensul de abatere de la doctrina sau de la norma de credinta, cuvantul trece si in crestinism; il intalnim pentru prima data la I Cor. XI, 18-19, alaturi de un alt termen de specialitate, "schisma": "Caci mai intai aud ca atunci cand va adunati in biserica, intre voi sunt dezbinari, si in parte cred. Caci trebuie sa fie intre voi si eresuri, ca sa se invedereze intre voi cei incercati". In Epistola catre Galateni, cap. V, 20 Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre abaterile constatate printre destinatarii epistolei: "inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri..., dezbinari, eresuri ...". Apostolul Petru isi exprima si el ingrijorarea fata de procesul de infiltrare a ereziilor, in calitate de contestatare ale adevarului revelat, care vor provoca "pieirea" atat celor care le difuzeaza, cat si celor care se lasa inselati: "Dar au fost in popor si prooroci mincinosi, dupa cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul care i-a rascumparat, isi vor aduce lor grabnica pierire" (II Petru II, 1,1). Cei care produc dezbinari in Biserica sunt denumiti "oameni firesti, care nu au Duhul", iar scopul lor imediat si de perspectiva este atacul asupra unitatii credintei (Iuda, 19). Ca oameni, ereticii sunt descrisi astfel de Sfantul Apostol Pavel: iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, lipsiti de dragoste, clevetitori, neiubitori de bine, tradatori, iubitori de desfatari, "...avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei" (II Tim. III, 1-5).

Deci, cuvantul "erezie" patrunde foarte repede din cultura elenistica in gandirea si spiritualitatea crestina, pastrand din prima sensul de "alegere", iar din a doua sensul de "abatere" de la norma de credinta. Sfantul Ignatie Teoforul spune in acest sens: "Asadar, va rog, nu eu, ci dragostea lui Iisus Hristos: folositi numai hrana crestina! Departati-va de buruiana straina, care este erezia! Ca ereticii, pentru a parea vrednici de crezare, amesteca pe Iisus Hristos cu propriile lor ganduri, intocmai ca cei care dau bauturi otravitoare amestecate cu miere si vin; cel care nu stie, ia cu placere bautura otravitoare si moare din pricina acelei rele dulceti. Feriti-va de unii ca acestia! Si veti reusi, daca nu va mandriti si nu va despartiti de Iisus Hristos Dumnezeu, de episcop si de poruncile Apostolilor".

Sfantul Iustin Martirul si Filozoful, ocupandu-se de ereziile cunoscute pana in perioada respectiva, atrage si el atentia asupra faptului ca ereticii, printr-o alegere necontrolata de cineva, strica unitatea de credinta introducand invataturi noi, care nu au nici o legatura cu crestinismul autentic: "Toti cei care impartasesc parerile acestora, asa cum am spus, se numesc crestini, tot asa cum, cu toata deosebirea sistemelor filozofice pe care le profeseaza, numele de filozofi este dat tuturor celor ce se ocupa cu filozofia". Acelasi autor, in Dialogul cu iudeul Trifon, acuza propaganda iudaica impotriva crestinismului: "alegand dupa placul vostru oameni de la Ierusalim, i-ati trimis atunci pe tot pamantul, zicand ca s-a ivit o erezie atee, aceea a crestinilor, aducand impotriva noastra toate acele marturii pe care le spun impotriva noastra cei ce nu ne cunosc". Daca unii dintre crestini nu marturisesc aceeasi invatatura de credinta, acest fapt se datoreaza "duhurilor ratacirii", pe care Scriptura le-a anticipat, atunci cand a spus ca vor fi "schisme si erezii" (I Cor. XI, 18-19). "Fiecare dintre acestia invata, in felul lui, sa fie defaimat Creatorul tuturor si Hristos ... Noi nu avem nici o legatura cu acestia... Unii ca acestia se numesc crestini in acelasi fel in care si unele dintre neamuri dau numele de Dumnezeu lucrurilor celor facute de mana si participa la ceremonii nelegiuite si atee".

Ereticii au parasit caile lui Dumnezeu, ratacind in propriul lor "ogor", pentru ca de la inceput au parasit Biserica. "Astfel, cel care s-a lasat furat de erezie "strabate o pustie fara apa" pentru ca a parasit pe Cel cu adevarat Dumnezeu, pentru ca este lipsit de Dumnezeu si cauta apa acolo unde nu este apa".

Din punctul de vedere al Sfantului Irineu, erezia este o alegere personala, raportata la mesajul evanghelic, iar din punctul de vedere al lui Tertulian, aceasta alegere este raportata la invatatura Apostolilor, in masura in care ea constituie o abatere de la regula fidei si de la disciplina Domnului, fapt ce constituie o noutate in materie de credinta. "Dar aproape in toata epistola [Sfantul Pavel] ataca ereziile, care sunt roada unor invataturi mincinoase, staruind asupra datoriei de a ne feri de asemenea invataturi; ereziile, cuvant grecesc, sunt numite astfel in sens de alegere, de care cineva se foloseste in cea mai mare masura, pentru a le primi si pentru a le raspandi mai departe". Toti ereticii si toate ereziile - spune acelasi scriitor bisericesc - se caracterizeaza prin aceasta alegere "dupa placul lor", in vederea elaborarii unei "credinte noi". Aceasta nu insemneaza ca ereziile in ansamblul lor nu au elemente care sa le individualizeze. "De altfel, cercetandu-se adanc toate ereziile, vor fi gasite serioase deosebiri intre ele si intemeietorii lor cu privire la multe invataturi pe care le profeseaza. Multe n-au nici biserici: ratacesc in rasul tuturor, fara mama, fara locas, fara credinta, ca niste vagabonzi pe care-i fluiera lumea".

Si pentru Sfantul Grigore de Nazians, "noutatea" devine un termen tehnic prin care se defineste erezia.

Anumiti cercetatori au considerat erezia si dreapta invatatura ca doua aspecte distincte ale realitatii, dar susceptibile de o separatie reala sau, si mai clar, erezia este un dat originar al crestinismului, de care acesta s-a folosit pentru a se dezvolta pe coordonatele sale specifice. Dar crestinismul ortodox s-a raportat intotdeauna la cuvintele si la faptele Mantuitorului, receptate de martori directi (Apostolii) si acceptate ca atare de comunitatea crestina, aceasta fiind singura varianta posibila si care ofera in acelasi timp o garantie absoluta. Din aceasta cauza, erezia se defineste prin raportarea ei la Ortodoxie. "Regula normativa a unei asemenea dialectici avea ca baza atasamentul Apostolilor fata de ceea ce primisera de la Iisus. Aceasta baza a inceput sa se precizeze in jurul catorva puncte de referinta: marturisirile de credinta, hotararile luate de conducatorii comunitatii (episcop) sau de sinoade si de autoritatea Bisericii".

Pornind de la modalitatea de judecare a "alegerii" specifica in scolile filozofice, unii cercetatori clasici (Hippolit, Tertulian etc.) au considerat erezia ca rodul unei mediatii culturale false, iar combaterea cea mai eficienta trebuie sa inceapa cu izvorul filozofic care constituie punctul de plecare, "in sfarsit, ereziile insesi sunt sprijinite de filozofie. De acolo vin eonii si nu mai stiu care forme infinite, ori trinitatea omului la Valentin, un discipol al lui Platon, de acolo si dumnezeul lui Marcion, mai bun fiindca este linistit. Afirmatia ca sufletul piere vine de la Epicur, iar aceea ca trupurile nu vor invia, este sustinuta de toate scolile filozofice. Acolo unde materia este socotita deopotriva cu Dumnezeu, aflam invatatura lui Zenon, iar unde este vorba de un Dumnezeu cu insusirile focului il gasim pe Heraclit. Si la eretici, ca si la filozofi, acelasi aluat se framanta, aceleasi ganduri se incalcesc: de unde vine raul si care este cauza lui? De unde si in ce chip vine omul? Si, intrebare pusa de curand de Valentin, de unde vine Dumnezeu? Sarmanul Aristotel, care i-a invatat dialectica aceasta, mestera la zidit ca si la daramat ... Iata de unde vin acele basme si genealogii fara sfarsit..., acele discutii ce se intind pe nesimtite, ca un cancer".

Origen afirma ca asa cum idei filozofice constructive si in mod unanim acceptate nu pot fi respinse doar pentru simplul motiv ca anumite excrescente parazitare le contrazic, tot asa crestinismul autentic nu poate fi facut raspunzator de greselile ereticilor, "cand unii falsifica Evangheliile, ori scornesc rataciri care contravin duhului invataturii lui Iisus".

La inceputurile crestinismului, ca si astazi de altfel, se punea in mod frecvent o intrebare fundamentala: dintre multiplele "variante" crestine, care este cea mai buna? Clement Alexandrinul raspunde in consonanta cu Origen: asa cum deosebirile dintre scolile filozofice sau din gandirea iudaica nu au determinat pe cineva sa renunta la una sau la alta, aceeasi observatie se impune si in ceea ce priveste crestinismul. Si Evanghelia ne-a avertizat de acest fapt in pilda neghinelor: "Ca este cu neputinta, deci, sa nu se implineasca ceea ce a fost spus mai inainte de Domnul. De altfel, oricarei fapte bune ii urmeaza blamul".

Parca pentru a linisti propria noastra constiinta tulburata de fenomenul sectar contemporan, Tertulian ne indeamna sa nu ne miram ca ereziile exista si ca "rastoarna" credinta unora, dovedind prin aceasta o "atat de mare putere". Ele sunt comparate cu boala; si cum de aceasta nu te miri, ci te feresti, aceeasi atitudine trebuie sa o aiba si crestinul responsabil, pentru ca "ereziile sunt in cinste numai la cei cu credinta slaba". In lupta atletilor si a gladiatorilor nu invinge cineva intotdeauna fiindca e puternic sau fiindca e de neinvins, ci fiindca este slab adversarul ... Nu altfel se intampla si cu ereziile; ele isi iau taria de la slabiciunea catorva, dar se dovedesc fara vigoare cand intampina o credinta puternica". Nimeni nu poate fi socotit crestin daca nu ramane asa pana la sfarsit. Pentru acest motiv, nu avem dreptate atunci cand socotim ca un bun crestin trece de partea unei erezii: daca ar fi fost intr-adevar bun, nu ar fi facut aceasta alegere. Si Mantuitorul a fost parasit de anumiti ucenici, ca si Apostolul Pavel. Tuturor acestora li se potriveste cuvantul Scripturii: "Dintre noi au iesit, dar n-au fost printre noi; daca ar fi fost cu noi, fara indoiala ca ar fi ramas cu noi".

Ce anume caracterizeaza un eretic, sau pentru care motive sunt caracterizati astfel anumiti crestini? Raspunsul il aflam in De prescriptione haereti-corum. in general, ereticii, pentru a-si justifica optiunea, pornesc de la un text scripturistic, pe care il invoca frecvent: "cautati si veti afla" (Matei VII, 7). Aceasta atitudine isi are motivarea ei precisa: din punct de vedere eretic, Apostolii, fie ca n-au putut, fie ca n-au vrut, sau au deformat mesajul autentic al Mantuitorului. De aici necesitatea "cautarii" si nevoia imperioasa de "noutati" in materie de credinta.

Mantuitorul indeamna: "cautati si veti afla" la inceputul activitatii Sale, in sensul de a descoperi adevaruri care nu erau inca cunoscute. Cuvintele erau adresate in special iudeilor, dar si Apostolilor, care nu erau inca convinsi de dumnezeirea Sa. Pentru a preciza ideea, tot Mantuitorul afirma: "Cercetati Scripturile, ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica. Si acelea sunt care marturisesc despre Mine" (Ioan V, 39). "Bateti si vi se va deschide" se adreseaza "celor care au fost inauntru, dar au fost scosi afara", adica iudeilor. Ucenicii autentici ai Mantuitorului Hristos, cunoscand in deplinatatea sa adevarul comunicat chiar de Dumnezeu, nu mai sunt obligati sa caute "noutati", pentru ca stiu totul. Daca Mantuitorul nu ar fi facut o revelatie deplina, acest fapt s-ar fi putut datora fie neputintei, fie rautatii, in sensul ca nu a vrut sa faca aceasta descoperire. Iata motivele pentru care "cuvintele "cautati si veti afla" sunt cu atat mai de prisos pentru noi, carora trebuie sa ne soseasca invatatura prin mijlocirea apostolilor, iar apostolilor prin Duhul Sfant".

"Nelinistea" de care vorbeste Tertulian, atunci cand se refera la multitudinea ereziilor, unde fiecare propune propriile "cercetari" si propriile "gasiri", inducand un sentiment de perplexitate, este si astazi o constanta: observatorul neavizat, avand in vedere multitudinea "variantelor" care se exclud in mod reciproc si violent, poate ajunge la concluzia inedita ca, de fapt, nu se stie nimic despre Hristos si, in perspectiva, nici nu se poate sti ceva. In consecinta, este mai bine sa nu ai preocupari de acest fel, devreme ce nu exista solutii viabile.

Acestei alternative, Tertulian ii ofera "principiile credintei" sau "regula de credinta" intemeiata de Mantuitorul Hristos. Aceasta este in mod unanim acceptata. Abaterea de la aceasta regula naste erezia, iar cei care isi insusesc abaterea devin eretici. "Pe scurt, nu cauta nimeni decat ce n-a avut sau ce a pierdut ... O sa vada el, cel ce cauta intotdeauna, ca nu va gasi, pentru ca el cauta acolo unde nu se poate gasi ceva. La fel si cel ce bate mereu: niciodata nu i se va raspunde, fiindca bate unde nu e nimeni. La fel si cel care intotdeauna cere: niciodata nu i se va da, fiindca cere de la cel ce nu-l aude".

Bineinteles, Tertulian nu exclude necesitatea cercetarii teologice, dar aceasta nu trebuie sa paraseasca cadrul generos al revelatiei divine, iar certitudinea ca cercetand ne pastram in contextul revelatiei ne-o ofera numai Biserica, trupul lui Hristos. "Numai la noi, printre ai nostri si pentru cele ce sunt ale noastre, sa cercetam, si aceasta numai intrucat se poate discuta ceva fara sa fie atinse principiile credintei".

Pe buna dreptate, ereticii pot fi numiti "lupi hrapareti sub piei de oaie", pentru ca marturisesc numai "de forma" numele de crestin, falsi profeti, falsi apostoli, in ultima instanta antihristi, pentru ca se impotrivesc Mantuitorului Hristos. Din acest punct de vedere, ei nici nu pot fi numiti crestini, iar disputa este, de cele mai multe ori, inutila. "In asemenea conditii, disputa pe baza Scripturilor nu serveste la altceva decat - pentru a spune astfel - sa-ti intoarca stomacul pe dos si sa te bata la cap".

Acolo unde exista deosebiri de invatatura trebuie cautate in mod simultan doua aspecte: atentatul la integritatea textului scripturistic si defectuoasa ei intelegere. Dintotdeauna, pentru a fi convingatori, ereticii au apelat la argumente scripturistice. Si cum acestea nu puteau exista, pentru ca adevarul mantuitor este unul singur, a fost necesara fie mutilarea textului, fie "fortarea" sensului. "Fiindca orice adaos de felul acesta trebuie socotit ca luand fiinta mai tarziu, din pricina invidiei, si fiindca invidia nu se poate naste inainte de lucrul invidiat si nici de sub acelasi acoperamant, oricarui om chibzuit i se va parea de necrezut ca noi sa varam aici un condei ce schimba Scripturile, noi, care existam dintru inceput, fiind cei dintai si nu aceia care s-au nascut mai tarziu decat Scripturile si care sunt niste dusmani".

Dupa Sfantul Ciprian, ereticul este "atat de nelegiuit si de perfid", atat de imbolnavit de "nebunia desfranarii", incat isi poate imagina ca poate strica unitatea lui Dumnezeu insusi, reflectata in concret prin unitatea Bisericii lui Hristos. Reitereaza si el ideea lui Tertulian ca daca cineva se separa de Biserica una, acest fapt nu trebuie sa devina pricina de ingrijorare, datorita faptului ca o fac in mod liber, iesind din sfera de actiune a harului. in acest context nu se mai poate vorbi de mantuirea acestora. "Atunci se produc de obicei ereziile, cand mintea se strica si-si pierde linistea, cand perfidia si discordia sparg unitatea credintei. Domnul, insa, permite sa se produca acestea, ingaduie ca fiecare sa-si aiba libertatea constiintei sale, pentru ca, atunci cand inimile si mintile noastre sunt puse la incercare, sa se vada bine cei a caror credinta ramane intreaga si neclintita... De aceea unii, din proprie initiativa, ... se fac sefii unor grupari din afara si ... isi iau numele de epis-copi, fara sa le fi incredintat cineva episcopatul". Scaunul acestora este numit "scaunul ciumei", "doctrina" este "molima" care distruge credinta, ei insisi sunt falsificatori, deci "inselatori cu fata de sarpe". "Vorba lor se strecoara ca un cancer, lucrarea lor toarna in suflete si in inimile tuturor otrava mortii".

In fine, Fericitul Augustin da o definitie a ereticului valabila pana astazi: "Dupa parerea mea, este eretic cel care, manat de pasiunea pentru anumite avantaje temporale si in special impins de dorinta de marire si de putere, inventeaza sau isi insuseste opinii false si noi, in materie de credinta".

Toate aceste motive i-au servit lui Tertulian in procesul de elaborare a celebrei sale prescriptii: adevarul este de partea noastra, fiindca Biserica ni l-a incredintat dupa ce l-a primit de la Hristos, iar Hristos de la Dumnezeu, in aceasta conjunctura nu le este ingaduit sa atace credinta autentica folosindu-se de Scripturi, pentru ca acestea nu le apartin. "Nefiind crestini, n-au nici un drept asupra scrierilor crestine si cu dreptate trebuie sa le spunem: Cine sunteti voi? Cand si de unde ati venit? Cum puneti la cale treburile mele, voi, care nu sunteti dintre ai mei? ... Acest tinut este al meu; pentru ce voi, ceilalti, semanati si pasteti aici dupa placul vostru?... Eu sunt urmasul Apostolilor si-l pastrez precum au hotarat ei in testamentele lor... Pe voi, fara indoiala, v-au dezmostenit intotdeauna si s-au lepadat de voi ca de niste straini, ca de niste dusmani".

Din punctul de vedere al lui Origen, este mai periculoasa indepartarea de doctrina Bisericii decat o viata dezordonata din punct de vedere moral. Uneori, ereticii par a poseda toate virtutile, dar, la o cercetare atenta, acestea se dovedesc a fi false. In cazul lor, chiar martirajul este o notiune goala de sens, manifestarea eretica - in general - fiind foarte periculoasa.

Toate inovatiile cu caracter eretic nu fac altceva decat sa evidentieze orgoliul unui om care induce victimelor sale convingerea ca el este cel mai intelept si mai generos si ca, datorita acestor capacitati deosebite, el a indreptat "greselile" tuturor Bisericilor. "Aceasta a fost intotdeauna conduita tuturor ereticilor: de a inventa cele mai perfide clevetiri la adresa Bisericii, pentru ca apoi sa-si arate meritul ca le-a descoperit si sa incerce sa le impuna ca atare, cu o obraznicie greu de imaginat".

Pretentia de a-si "hirotoni" slujitori nu are nici un suport real, pentru ca ereticii nu au nici altar si nici biserica. Doresc sa inlature succesiunea apostolica a episcopilor, pentru a crea una noua, dar tentativa este imposibila, pentru ca nu succed pe nimeni, avandu-si originea in ei insisi. Asa cum s-a mai spus, strica Scripturile cu o dezinvoltura demna de cauze mai bune si nu noi ne separam de ei, ci ei se separa de noi. Odata ruptura produsa, contactele neavizatilor sunt periculoase, pentru ca ereticii nu mai pastreaza nici o legatura cu Mantuitorul, nemaipastrandu-se in legatura dragostei. "Martiriul nu mai este incununarea credintei lor, ci pedeapsa propriei perfidii. Ereziile si schismele nu se nasc decat din nesupunerea fata de episcop, din faptul ca spiritele rele nu pot sta in pace si din faptul ca agitatori perfizi nu pot pastra unitatea".

In a patrusprezecea cuvantare din Discursuri impotriva ereziilor, Sfantul Efrem Sirul caracterizeaza astfel ereticii: sunt instabili si raspund injurios atunci cand sunt tratati cu blandete, incercand sa acopere totul cu rautatea lor.

Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, dintotdeauna diavolul a apelat la un artificiu "ordinar" pentru a putea induce in eroare: amestecul minciunii cu adevarul, pentru a nu mai putea fi distinse in mod independent. Falsii profeti au aparut dupa adevaratii profeti, ca si falsii apostoli, dupa Apostolii autentici. La fel, Antihristul nu poate sa apara decat dupa Mantuitorul Hristos. Aceasta realitate a fost evidentiata in mod figurat chiar de Mantuitorul prin pilda neghinelor, iar atitudinea omului gospodar trebuie sa dea si "culoarea" atitudinii noastre fata de eretici. Faptul ca neghina a fost smulsa la timpul secerisului ne invata ca nu trebuie sa avem o atitudine violenta, dar nici sa-i lasam sa-si arunce nestingheriti neghina ereziilor. Oricum, nu trebuie sa lasam impresia ca intre grau si neghina n-ar fi prea mari diferente si ca una ar putea lua locul celuilalt. Cunoasterea precisa a adevarului revelat va oferi oricui posibilitatea de a discerne si de a alege in mod avizat.

Sfantul Antanasie cel Mare afirma si el ca doctrina ereticilor nu poate hrani sufletul. Nici nu se poate vorbi de o cunoastere a lui Dumnezeu in erezie, pentru ca aceasta apartine numai Bisericii, iar ei nu mai sunt ai Bisericii. Renuntand la credinta apostolica, acestia nici nu mai pot fi numiti crestini, ci dupa numele initiatorului sau al ereziei respective. Deci este imposibila comuniunea in rugaciune, iar cercetarea lucrarilor cu caracter eretic nu este recomandata, pentru a nu se crea confuzii. Este suficient sa se afirme ca o anume invatatura nu reprezinta punctul de vedere al Bisericii. Atunci cand un eretic renunta la invatatura gresita, trebuie primit in Biserica lui Hristos.

Sfantul Vasile cel Mare distinge intre erezii, schisme si adunari ilegale. Ereziile definesc instrainarea "totala" de credinta, iar schismele privesc abaterile de ordin administrativ sau "din pricina unor probleme care s-ar fi putut rezolva, daca ar fi existat o intelegere reciproca". Adunarile ilegale privesc partidele formate de preoti sau de episcopi nesupusi, precum si de mireni nedisciplinati. "De pilda, daca un cleric oarecare a fost judecat pentru o abatere si inlaturat din slujba pentru ca nu se mai supunea canoanelor, ci cerea pentru el intaietatea si functia respectiva, iar impreuna cu el au plecat si altii, parasind Biserica cea universala, aici avem o adunare ilegala. Schisma, in schimb, este o neintelegere cu cei din Biserica pe tema pocaintei. Intre eretici amintim pe manihei, pe valentinieni, pe marcioniti, precum si pe pepuzienii insisi: la acestia neintelegerea se leaga direct de credinta in Dumnezeu".

Ca si erezia, schisma poate fi tratata avand in vedere trei dimensiuni principale: din punct de vedere bisericesc, caz in care ea este un delict; din punctul de vedere al unui studiu istoric sau sociologic al crestinismului, ea reprezinta grupari crestine definite, dizidente in raport cu Biserica; din punct de vedere propriu teologic, ea reprezinta un pacat special, care afecteaza comuniunea grupului eclezial.

Distinctia dintre erezie si schisma, cel putin din punct de vedere teoretic, este usoara, pentru ca obiectul lor formal este diferit: erezia ataca dogma, iar schisma disciplina bisericeasca. Astfel, cineva poate sa fie schismatic, fara a fi eretic. Nu acelasi lucru se poate spune si in cazul ereticului: erezia antreneaza in mod necesar schisma. Aproape toti cercetatorii afirma ca schisma este un drum spre erezie, pentru ca in mod inevitabil se va incerca o justificare "teologica" a iesirii din comuniune. Este adevarat, nu intotdeauna acest traseu este inevitabil, dar probabilitatea exista.

"In viata Bisericii, respectarea disciplinei este ea insasi principiu de unitate, in ordinea ecleziastica propriu-zisa, asa incat pacatul schismei, chiar daca nu distruge principiul ontologic al unitatii Bisericii, distruge unitatea pur si simplu, adica spiritul de comuniune intre membri, chiar daca in fapt unitatea de credinta nu este inca afectata".

Pentru toate aceste motive, Biserica s-a simtit obligata sa intervina cu promptitudine, ori de cate ori schismele au tulburat linistea. Astfel, Sfantul Clement Romanul intervine printr-o epistola in anularea efectelor unei schisme aparuta in Biserica din Corint, in timpul sau. Aceasta schisma a fost provocata de revolta credinciosilor impotriva administratiei bisericesti. Necrestinii nu au scapat ocazia de a ironiza Biserica lui Hristos. Sfantul Clement aflase de aceste tulburari si a vrut sa intervina, dar tulburari asemanatoare, iscate in Biserica Romei, l-au impiedicat. in fine, dupa anul 96 el poate sa intervina si o face in maniera-i specifica: in loc sa raspunda binecuvantarii lui Dumnezeu cu dragoste si recunostinta, corintenii implinesc cuvantul Scripturii, care zice: "Cel iubit a mancat si a baut, s-a ingrosat si s-a ingrasat si a dat cu piciorul" (Deut. XXXII, 15). De aici gelozie si invidie, cearta si rascoala, prigoana si neoranduiala, razboi si robie". Cei socotiti necinstiti se revolta impotriva celor socotiti cinstiti, cei smeriti impotriva puternicilor, cei neinvatati impotriva celor invatati, iar cei tineri impotriva celor batrani. "De aceea s-a departat dreptatea si pacea; fiecare a parasit frica de Dumnezeu si i s-a slabit vederea credintei; nu mai umbla dupa poruncile cele legiuite de Dumnezeu, nici nu mai vietuieste in Hristos potrivit indatoririlor sale, ci fiecare merge dupa poftele inimii sale rele purtand in suflet invidie nedreapta si necuvioasa, prin care si moartea a intrat in lume".

In tot ceea ce fac, crestinii trebuie sa implineasca voia lui Dumnezeu, pentru ca sangele lui Hristos s-a varsat pentru noi. Conducatorii si preotii trebuie cinstiti, iar tinerii invatati frica de Dumnezeu. Ordinea in comunitate nu se realizeaza intotdeauna usor si din aceasta cauza el o compara cu o armata. Fara ascultare, supunere si buna randuiala o armata nu poate fi eficienta. Deci, nu toti sunt comandanti, nici capetenie de grupuri, ci fiecare indeplineste poruncile primite de la imparat sau de la conducatorii directi. "Cei mari nu pot fi fara cei mici si nici cei mici fara cei mari; este o legatura intre toti si sunt de folos unul altuia. Sa luam ca pilda trupul nostru; capul fara picioare nu este nimic, la fel nici picioarele fara cap; iar cele mai mici madulare ale trupului nostru sunt de neaparata trebuinta si folositoare intregului trup; dar toate madularele se inteleg si au nevoie de o unica supunere pentru bunastarea intregului trup".

Sfantul Policarp, in Epistola catre Filipeni, se refera la un anume preot Valens, din comunitate respectiva, care s-a aratat nedemn de preotie, printr-un pacat la care a aderat si sotia sa, foarte probabil lacomia, asa cum reiese din context. "M-am intristat mult pentru Valens, care a fost candva facut preot la voi si nu cunoaste locul ce i s-a dat. Va sfatuiesc, deci, sa va feriti de lacomie si sa fiti curati sufleteste si trupeste si iubitori de adevar... Sunt foarte trist, fratilor, pentru Valens si sotia lui, "carora sa le dea Dumnezeu pocainta" adevarata. Fiti dar si voi cu masura in aceasta privinta; "nu-i socotiti ca dusmani pe unii ca acestia", ci chemati-i ca pe niste madulare bolnave si ratacite, ca sa mantuiti trupul vostru al tuturora. Facand asa, va ziditi pe voi insiva."

Comunitatea tralienilor este laudata de Sfantul Ignatie Teoforul, pentru ca demonstreaza a fi urmatoare lui Dumnezeu. Nimeni sa nu intreprinda ceva fara stire episcopului, care este chipul lui Hristos. Credinciosii trebuie sa se supuna preotilor, tot asa cum apostolii s-au supus lui Hristos, iar diaconii ca slujitori ai tainelor lui Hristos "sa placa tuturor in tot chipul, ca nu sunt slujitori ai mancarurilor si bauturilor, ci slujitori ai Bisericii lui Dumnezeu. Trebuie, dar, sa se fereasca de invinuiri ca de foc".

Filadelfienii sunt sfatuiti sa fuga de dezbinari si de invataturi rele. Ereziile si schismele sunt numite "buruieni rele" si nu sunt cultivate de Hristos, pentru ca nu sunt rodite de Tatal. "Ca toti cati sunt ai lui Dumnezeu si ai lui Iisus Hristos, sunt cu episcopul.... Nu va inselati, fratii mei, daca cineva se duce dupa cel ce dezbina, nu va mosteni imparatia lui Dumnezeu. Daca cineva umbla in invataturi straine, acela nu este in acord cu patimile lui Hristos". Schisma, ca si erezia, din punctul sau de vedere, sunt numarate printre cele mai mari crime. Cel care strica invatatura Bisericii, ca si cel care asculta un inovator care afecteaza disciplina, nu se pot astepta decat la chinurile vesnice. Sf. Ignatie nu crede insa ca schisma si erezia ar fi de neiertat. Dumnezeu poate sa ierte pe toti cei care, printr-o pocainta sincera, revin la credinta si la unitatea administrativa a Bisericii, adica reintra in comuniune cu episcopul sau.

Sfantul Irineu, in Scrisoarea catre Blast sau Despre schisma, evidentiaza si el raul pe care il poate produce dezbinarea in Biserica. Acest Blast a fost preot si a incercat sa introduca tacit iudaismul in Biserica, pretinzand ca Pastele nu trebuie sarbatorit decat pe 14 ale lunii, asa cum prevede legea lui Moise. Pentru schisma sa, a fost depus din treapta preotiei.

Dupa Sfantul Ciprian, eficacitatea rugaciunilor sau a cererilor catre Dumnezeu este conditionata de unitate. Cineva poate fi sigur ca obtine de la Dumnezeu ceea ce cere, cand ramane in unitate; unitatea si dragostea sunt absolut necesare pentru ca rugaciunile noastre sa fie eficiente. Rugaciunea unui numar mic de persoane, unite prin legatura iubirii, este mult mai puternica decat cea a unei multimi discordante. Pacatul schismei sau al lipsei de unitate nu poate fi sters nici chiar atunci cand cineva suporta martiriul, comuniunea cu acestia fiind interzisa. Schismaticul nu poate ajunge niciodata episcop, devreme ce este incapabil sa pazeasca unitatea episcopatului, iar cei care se justifica prin faptul ca in Biserica exista multi crestini rai, sa dovedeasca ei insisi, prin comportamentul lor, ca sunt intr-adevar samanta buna, care rodeste in duhul Evangheliei lui Hristos.

Ca mireasa a lui Hristos, Biserica nu poate fi adultera, ea ne pastreaza pentru Dumnezeu si rezerva imparatia pentru copiii ei. Cine se desparte de Biserica adevarata si se uneste cu alta, isi calca promisiunile fata de Biserica, iar cine paraseste Biserica lui Hristos nu poate avea rasplata de la Acesta, devenind un strain, un profan sau, si mai rau, un dusman. "Cine nu are ca mama Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tata. Numai daca a fost cineva in afara corabiei lui Noe si totusi a scapat, poate ca scapa si cel ce e in afara Bisericii".

Unitatea Bisericii este dedusa de Sfantul Ciprian din unitatea Sfintei Treimi. Din aceasta cauza, pacatul schismei este foarte grav si daca isi inchipuie cineva ca aceasta unitate a Bisericii care isi trage puterea din unitatea Treimii poate fi anulata de o vointa dezbinatoare, se inseala. Cine nu respecta aceasta unitate nu respecta legea lui Dumnezeu, nu respecta credinta in Sfanta Treime, nu respecta viata si mantuirea. Simbolul acestei unitati este si camasa Mantuitorului Hristos. "Ea avea acea unitate venind de sus in jos: adica venind de la Tatal ceresc si nu putea fi sfasiata de catre cel ce avea s-o foloseasca, fiind una si indivizibila prin formatia ei. Nu poate imbraca vesmantul lui Hristos cine scindeaza si divide Biserica lui Hristos".

In Cezareea Palestinei, pe timpul episcopatului lui Eusebiu, exista un grup de oponenti care intentionau sa se desparta de Biserica, din cauza lui. ingrijorat de aceasta perspectiva, Eusebiu face totul pentru a stinge conflictul, aratandu-le acestora raul pe care il presupune schisma. Daca ceea ce ii invata nu li se pare rational sau contrazice ceea ce acestia stiau dinainte, accepta ca el insusi sa fie invatat, numai grupul respectiv sa nu se piarda. "Nu cautati o ocazie de a face schisma, pentru ca mielul care se separa de turma devine - cu siguranta - hrana lupului. Cu toate ca voi sunteti cei mai puternici miei, este de preferat sa ramaneti in stana, decat sa iesiti din ea; daca sunteti slabi, cautati un remediu impotriva slabiciunii, in unanimitate cu toti fratii".

O singura picatura nu poate naste niciodata un torent, dar mai multe pot rostogoli stanci grele. De asemenea, partile componente ale trupului, luate separat, nu au nici valoare, nici putere, acestea devenind evidente doar in unitatea trupului. "Sa ne adunam in Biserica, iubitii mei frati, sub aripile maicii noastre, in Biserica, unde gasim podoabele Mirelui, fara schisme si adunari separate. Ma intreb cateodata: daca vorba mea nu exprima intotdeauna ceea ce gandesc, este posibil sa ma insel si in ceea ce priveste parerile mele. Dar amintiti-va ca ati fost rascumparati din robie si ca nu mai trebuie sa deveniti sclavii oamenilor. Aceasta casa nu este nici a mea, nici a voastra, ci este casa lui Dumnezeu. Pentru ce sa iesiti din ea, datorita mie?" Acolo unde exista schisma nu se poate vorbi de mantuire.

Schisma l-a interesat in egala masura si pe Sfantul Vasile cel Mare. Asa cum am vazut, el ii socoteste pe eretici in mod total separati de Biserica. in ceea ce priveste schisma, la prima vedere invatatura sa pare contradictorie, in Epistola 189 catre Amfilohiu afirma ca si schismaticii sunt separati de Biserica, pentru ca in acelasi context sa adauge ca acestia sunt inca in Biserica. Contradictia este numai aparenta. Schismaticilor de care vorbeste Sfantul Vasile, "fiind oameni care se mai afla inca in Biserica", trebuie sa li se recunoasca botezul, devreme ce nu s-au despartit in mod oficial, cu toate ca ei mai sunt in Biserica doar cu numele. Dar Sfantul Vasile isi insuseste punctul de vedere al Sfantului Ciprian si al altor parinti, conform caruia cei ce s-au separat de Biserica nu mai au acces la harul Sfantului Duh. "Catarii fac parte si ei dintre cei dezbinati, dar cei din vechime, in frunte cu Ciprian si cu Firmilian al nostru, au hotarat sa-i puna pe toti in aceeasi categorie: catari, encratiti, hidroparastati, pentru ca dezbinarea tuturor acestora s-a inceput printr-o schisma, iar cei care s-au despartit de Biserica n-au mai avut harul Duhului Sfant peste ei, pentru ca prin intreruperea succesiunii a incetat continuitatea comuniunii".

Intr-o frumoasa rugaciune, Sfantul Efrem Sirul sesizeaza si el gravitatea schismelor pentru unitatea Bisericii lui Hristos. Daca jertfa lui Aaron a avut puterea sa indeparteze ciuma din oastea lui Israel, jertfa oferita prin preotia sacramentala va avea mult mai multa putere spre iertarea pacatelor noastre. "Fie ca aceasta jertfa sa ajute la stingerea schismelor si a disputelor care tulbura intr-o maniera deplorabila unitatea Bisericii...".

In Omiliile la Epistola catre Efeseni, Sfantul Ioan Gura de Aur compara pe cei care conduc in Biserica cu capul trupului omenesc, iar pe ceilalti cu picioarele. Aceasta ierarhizare inedita nu trebuie sa umple de mandrie pe primii, dar nici nu trebuie sa-i revolte pe ceilalti. Gelozia si invidia intre membrii aceleiasi comunitati crestine pot fi comparate cu un incendiu, care poate produce pagube apreciabile pentru unitatea trupului lui Hristos. Daca cineva primeste mai multe daruri de la Dumnezeu, nu are nici un motiv sa se mandreasca, pentru ca nu le-a primit pentru el in mod exclusiv, ci si pentru folosul celorlalti.

Asa cum pentru un organ al trupului este vitala nu numai legatura cu intregul, ci si pastrarea locului specific, la fel si in Biserica, nu este suficient sa fim uniti unii cu altii, ci fiecare trebuie sa-si pastreze locul.

Doua separari sunt posibile in trupul Bisericii: una, atunci cand dragostea se raceste, iar cealalta atunci cand suntem asa de cutezatori, incat facem lucruri care ne arata nedemni de calitatea de madulare ale trupului. in orice caz, ambele produc separarea de Biserica. "Daca cei care sunt asezati in primele locuri pentru zidirea celorlalti sunt primii care ii invrajbesc, ce pedeapsa n-ar merita? Nimeni nu este mai capabil sa produca dezbinare in Biserica decat ambitia, iubirea de stapanire, dar, de asemenea, nimic nu pare a-L supara pe Dumnezeu mai mult decat aceasta dezbinare".

Si Sfantul Ioan Gura de Aur reia ideile inaintasilor sai referitoare la schisma si la gravitatea acesteia. Oricat de mult bine ar fi facut un om, daca sfarseste prin a provoca sciziuni in Biserica, pedeapsa lui nu trebuie sa fie mai mica decat cea acordata unuia care ar fi participat la rastignirea lui Hristos. Si acest mare sfant parinte reitereaza ideea ca nici martirajul nu poate spala un asemenea pacat. "In fine, a cauza dezordine in Biserica printr-o schisma nu este mai putin grav decat in cazul ereziei insasi".

Apostolul Pavel, in Epistola I catre Corinteni, numeste Biserica locala "Biserica lui Dumnezeu", ceea ce inseamna ca trebuie sa fie una, devreme ce este a lui Dumnezeu, care este Unul. Deci ea trebuie sa fie una, nu numai unita, atat in Corint, cat si in intreaga lume, "pentru ca numele de Biserica presupune unirea si intelegerea, nu separarea. Or, schisma rupe aceasta unitate...".

Pornind de la faptul ca schisma se naste de obicei din mandrie, din nesupunere, din dorinta de a fi conducator si de a domina un grup, este sugestiv portretul schitat unor schismatici de Sfantul Ciprian. De exemplu, Novatian, "preot al Bisericii din Cartagina", era un om nelinistit, amator de noutati, suspect in ceea ce priveste integritatea credintei, infumurat, lacom, lingusitor, instigator, nedoritor de pace. Exploata copiii orfani si vaduvele, isi insusea veniturile Bisericii, si-a lasat sa moara de foame propriul tata si nu s-a ingrijit de inmormantarea lui. Lovind cu piciorul in pantece sotia insarcinata, a provocat intreruperea sarcinii etc. Pentru a evita pedeapsa care il astepta, se ridica impotriva Sfantului Ciprian si hirotoneste el insusi ca diacon pe un anume Felicissim. Acesta nu s-a aratat mai prejos decat magistrul sau. A comis si el multe fraude in administrarea bunurilor care ii fusesera incredintate, multe adultere si chiar violuri. "A cumulat multe crime, pe langa cea a schismei, obraznicia sa mergand pana acolo incat sa ameninte pe cei care se prezentau sa primeasca milostenie de la Sfantul Ciprian, declarand in acelasi timp ca toti cei care se vor supune acestui sfant episcop vor iesi din comuniunea cu el..." Bineinteles, ambii schismatici au fost excomunicati, iar credinciosii avertizati sa nu se lase inselati de discursurile lor mincinoase si periculoase, cu atat mai mult cu cat se straduiesc sa atraga pe cei cazuti, amagindu-i cu sperante false, promitandu-le o pace, pe care in realitate nu le-o pot procura.

Parintii Bisericii au schitat portretul ereticului si al schismaticului cu acuratetea si precizia psihologului contemporan, care intr-un asemenea demers ar pune in cartile sale cele mai noi achizitii in materie de pedagogie, psihologie si sociologie. Demersul lor nu ramane exclusiv teoretic, ci vizeaza si implicatiile in viata Bisericii, atat la nivelul cunoasterii, cat si la nivelul trairii. De aici intransigenta si - nu de putine ori - vehementa cu care ei demasca si constientizeaza pericolele pe care le presupun erezia si schisma, a caror menire a fost si ramane atentatul calificat asupra celui mai pretios bun crestin: unitatea de credinta.

In acelasi timp, este demna de remarcat modalitatea irenica de abordare a "personalitatilor" eretice si schismatice, modalitate care a capatat atributul perenitatii in gandirea crestina rasariteana. Sfintii Parinti au manifestat intotdeauna intransigenta fata de eroarea dogmatica, si persoana care o induce avand insa oricand posibilitatea de a reintra in ambianta comuniunii si a iubirii, prin marturisirea credintei Bisericii.

Portretul schitat de Sfintii Parinti ramane si astazi valabil, ca si consecintele "alegerii arbitrare" pe care o presupun erezia si schisma. Si, tinand cont de toate motivele care o provoaca, aceasta ispita ramane, ca si portretul, actuala.

Pr. conf. dr. Tache Sterea

08 Iunie 2012

Vizualizari: 4331

Voteaza:

Portretul ereticului si al schismaticului dupa Sfintii Parinti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE