Iar acum o „digresiune lirică" în domeniul psihologiei. Fără îndoială, judecata sănătoasă ne ajută să supravieţuim în lumea noastră deloc simplă - însă atunci când devenim obsedaţi de judecata sănătoasă şi de raţionalismul excesiv gândirea noastră devine inertă, lipsită de flexibilitate şi autocritică, şi ne împiedică să privim cu alţi ochi la noi înşine şi la situaţia în care ne aflăm.

Suntem înclinaţi să considerăm confuzie, piedică sau nereuşită supărătoare tot ce nu se înscrie în scenariul nostru. Raţiunea trufaşă nu îşi recunoaşte greşelile, s-a obişnuit să calculeze şi să planifice totul dinainte, şi în situaţiile neprevăzute ne îndeamnă să ne opunem în mod activ, ca să adaptăm situaţia la calculul nostru. Rezultatul este că adunăm singuri o mulţime de piedici în calea noastră.

Cu adevărat, „nu există dificultăţi pe care să nu ni le putem crea singuri"!

Ei bine, tocmai aici trebuie să o „lăsăm mai moale": să acceptăm liniştiţi, ca pe un dat, evenimentul neprevăzut şi neplăcut. Dacă nu putem acţiona eficace asupra obstacolului, să nu ne zdrobim fruntea nici de aspra stihie a naturii, nici de zidul surzeniei omeneşti, nici de podeaua din piatră a bisericii. Să ne cruţăm fruntea!

Motivele sunt diferite. După cum spune înţelepciunea poporului, „Omul deştept nu ia muntele în piept, ci îl ocoleşte", „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus", „De ursită nici cu calul nu poţi să fugi".

Ceea ce este raţional şi corect nu corespunde neapărat cu aşteptările şi „programul" nostru. E o prostie să încerci să schimbi albia şi cursul râului. Trebuie să conduci nu râul, ci barca ta! De aceea, câteodată este util să lăsăm liberă curgerea râului, „prinzând" şi „încălecând" valul.

Există două tipuri de încercări şi de schimbări care ne răpesc liniştea şi sentimentul de satisfacţie. Unele nu sunt sub stăpânirea noastră, pe altele le putem controla măcar în parte. „Nu poţi opri păsările necazului să zboare deasupra capului tău, spune proverbul chinezesc, însă le poţi împiedica să-şi facă cuib în părul tău." Dacă nu suntem în stare să îmblânzim vântul, ne îmbrăcăm mai gros!

Din păcate, raţiunea noastră orbită de patimi încearcă să conducă tocmai cursul vieţii, nu barca. Ni se propune ajutor - refuzăm; ni se aduce la cunoştinţă ceva - ne contrazicem. Ne pune piedică cineva - ne supărăm, ne enervăm şi câteodată atacăm, străduindu-ne să dăm situaţiei întorsătura pe care o vrem noi. Când ne uităm însă în urmă, a meritat să ne contrazicem, să ne indignăm, să cârtim?

Fiecare dintre noi are clipe de slăbiciune, de îndoieli, când trăieşte sentimentul apăsător că tot timpul pluteşte împotriva curentului şi că puterile îi sunt pe sfârşite.
In clipe ca acestea să ne amintim următoarea parabolă încurajatoare.

Un discipol se plângea maestrului: „Am obosit. Viaţa este grea. Ce să fac?" Maestrul a pus pe foc trei vase cu apă. In primul a aruncat un morcov, în al doilea - un ou crud, în al treilea - cafea. Pe urmă a scos din apa clocotindă morcovul, oul, şi a turnat în ceaşcă cafea.

- Ce s-a schimbat? - a întrebat el.

- Morcovul şi oul s-au fiert, iar cafeaua s-a dizolvat în apă.

- Asta numai în aparenţă. Uită-te mai bine: morcovul tare a devenit moale şi maleabil, oul lichid în interior şi fragil a devenit tare. Pe dinafară au rămas la fel ca înainte, deşi apa clocotită le-a schimbat structura. La fel e şi cu oamenii: cei care par puternici şi viteji se pot pierde cu firea, pe când oameni ce par necăliţi şi vulnerabili pot căpăta tărie.

- Dar cafeaua? - s-a interesat discipolul.

- O, acesta este lucrul cel mai curios! Cafeaua s-a dizolvat total în mediul ce pentru ea era nou şi ostil, prefăcând apa obişnuită într-o băutură aromată. Există oameni care nu se pleacă sub această lume, ci transfigurează orice situaţie şi extrag din ea o bogată experienţă.

In Cărticica de chilie a arhimandritului Ioan Krestiankin este citat textul unei vechi rugăciuni:

„Doamne, Dumnezeul meu! Invredniceşte-mă să fiu unealtă a păcii Tale! Să aduc dragostea Ta acolo unde este ură. Să iert dacă sunt jignit. Să unesc acolo unde este vrajba.

Să spun adevărul acolo unde domneşte rătăcirea.

Să înalţ credinţa acolo unde apasă îndoiala.

Să trezesc nădejdea acolo unde chinuie deznădejdea.

Să aduc lumină în întuneric.

Să stârnesc bucurie acolo unde trăieşte amărăciunea. Doamne, Dumnezeul meu! învredniceşte-mă nu să jiu mângâiat, ci să mângâi.

Nu să fiu înţeles, ci să înţeleg.

Nu să fiu iubit, ci să iubesc.

Pentru că cine dă, acela primeşte.

Celui ce iartă i se va ierta.

Cel ce moare se va trezi în viaţa veşnică.

Amin!"

Să schimbăm tactica: să încercăm să ne rugăm şi să observăm mai mult decât să controlăm şi să dirijăm. Să dăm o şansă disputei, conflictului, problemei să se rezolve fără intervenţia noastră, şi multe se vor „resorbi" de la sine. Câteodată este pur şi simplu indispensabil să aşteptăm ori să câştigăm timp: „Grăbeşte-te încet!"

Domnul ne învaţă: Nu te împotrivi celui rău, iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa, iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două (Mt. 5,39-41).

Aceasta nu este o chemare la indiferenţă şi pasivitate, la o atitudine nepăsătoare ori peste măsură de tolerantă. De la noi se cer acţiuni conştiente, dictate de smerenie: „nu te împotrivi", „dă", „mergi" - dar nu te încăpăţâna! .

Stareţul Porfirie Cavsocalivitul sublinia: „Scopul nostru nu e să osândim, ci să îndreptăm răul. Atunci când în familie cineva scapă o vază şi aceasta se sparge, de obicei ne mâniem - dar dacă în acel moment critic, dând dovadă de înţelegere şi iertare, devenim mai presus de ceea ce s-a petrecut, câştigăm şi propriul suflet, şi sufletul fratelui nostru. In asta şi constă întreaga viaţă duhovnicească: o mişcare în sus în mijlocul încercărilor prin necazuri, o trecere de la nemulţumirea egoismului la înţelegerea dragostei."

Konstantin V. Zorin

DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE, EDITURA SOPHIA