Sfintii Parinti ai crestinismului spuneau in repetate randuri ca puterea Bisericii se intemeiaza pe sangele martirilor, al mucenicilor, al celor care au jertfit pentru credinta lor pana si viata. Ii praznuim cu respect, ii avem trecuti in calendare, in sinaxare, in diferitele scrieri aghiografice si, daca vrem, putem afla multe despre viata si moartea lor pentru Hristos si pentru Biserica. Ne tulburam si ne infioram atunci cand aflam detalii despre supliciile suferite, despre felul in care mucenicii si-au privit cu seninatate moartea, sau chiar au cautat-o, atunci cand orice alta solutie de supravietuire ar fi insemnat renuntarea la Hristos. Ne intrebam, chiar, daca nu cumva anumite acte martirice sunt la limita ereziei, cata vreme seamana nedorit de mult cu niste sinucideri, poate un pic fanatice. Mintile noastre de oameni moderni analizeaza, cuantifica, clasifica si eticheteaza in conformitate cu un mod de gandire mult diferit de cel al perioadei crestinismului timpuriu, cand Biserica s-a intemeiat, intr-adevar, pe sangele celor morti pentru credinta si in care moartea pentru o cauza era nu doar dezirabila, dar era considerata chiar nobila.

Poate, insa, ca prea multa rationalizare, prea multa intelectualizare a credintei duce la filosofarea paguboasa a unor fapte de credinta extreme, dar sublime, prin care crestinismul s-a intarit si s-a rafinat doctrinar si institutional. Poate ca intelegerea mai simpla, dar mai directa, de tipul celei taranesti, ar putea fi o cheie mai potrivita pentru receptarea si interiorizarea unui act atat de radical precum mucenicia. Poate ca ar merita sa ne lasam cuceriti si educati de uriasa traditie populara, care a negociat cu crestinismul in diferite directii, asa incat si-au imprumutat reciproc ritualuri si invataturi, precum mucenicii sau macinicii. Oare?

Cu tot respectul sincer pe care il simt pentru folclor si pentru traditii, pe care le consider vitale pentru definirea si existenta oricarei natiuni, am cateva retineri atunci cand vine vorba despre utilitatea amestecarii credintei crestine cu credinta populara. Cred, bunaoara, ca acceptarea unor compromisuri care aduc in crestinism credinte si ritualuri straine este nociva, cata vreme de foarte multe ori acestea ajung sa capete mai multa autoritate decat invataturile crestine! Voi pomeni doar superstitiile legate de nunta sau inmormantare, despre care am mai scris. De asemenea, cred ca tolerarea acestor compromisuri si amestecuri duce la relaxarea constiintei religioase a credinciosilor crestini, care ajung deseori sa retina ritualurile pagane acceptate in crestinism in detrimentul fondului crestin de invataturi. Voi exemplifica tocmai prin cinstirea adusa mucenicilor, in aceasta perioada. Nu cred ca gresesc si nici ca exagerez atunci cand afirm ca pentru cei mai multi credinciosi crestini ortodocsi romani praznuirea mucenicilor este mai degraba un festin gastronomic decat o sarbatoare bisericeasca. Mai exact, cred ca lumea stie mai degraba cum se prepara „macinicii“, in tava sau in supa, decat sa stie ce s-a intamplat la Sevasta. Mai cred si ca cei mai multi crestini se rezuma la a aprecia finetea unor „macinici“ bine gatiti, sau poate mai stiu cateva credinte populare legate de ei, decat sa invete cate ceva despre mucenici. Ba chiar indraznesc sa spun ca multi nici nu stiu decat cuvantul „macinic“, cu referire la produsul gastronomic, si nu cuvantul „mucenic“, cu referire la  martirii crestini. De aceea, sustin ideea unei catehizari urgente si corecte a credinciosilor ortodocsi romani, asa incat, fara a minimaliza rostul si valoarea traditiei populare, aceasta sa fie bine separata de invataturile si practicile crestine, cel putin in mintea credinciosului. Consecinta ar fi eliminarea confuziilor si a superficialitatii, ale caror efecte nedorite se vor simti in generatia de maine, care, iesita de sub nostalgia patriotarda a parintilor, nu va mai sti nimic corect nici despre credinta, nici despre folclor. Nu vreau ca lucrurile sa sune dramatic, dar cred ca orice amanare ar putea duce la situatia din Occident, unde nu mai exista Nasterea Domnului, ci X-mas, nu mai exista Ziua Mortilor si a Tuturor Sfintilor, ci Halloween, si nici Sfantul Valentin, ci Valentine Day. Iar mucenicia si martirajul sunt reduse la actele sinucigase ale celor din Brigazile Martirilor Al Agca, sau alte organizatii teroriste, care nu au nimic in comun cu credinta. Ar fi mare pacat sa ajungem si noi tot aici.

                                                                                                Cristian Tabara
                                                                                  Lumea credintei, anul III, nr. 3(20)

.

• Sfintii Mucenici Paramon si Filumen si Valerian
  Publicat in : Calendar ortodox
• Sfintii Mucenici Tirs, Calinic, Filimon si Apolonie
  Publicat in : Calendar ortodox
• Acatistul Sfintilor 40 de Mucenici
  Publicat in : Acatiste
• Obiceiuri de Mucenici
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii