Arhimandritul Sofronie Saharov - Despre viata, moarte si vesnicie

Ca monah am putinta de a-mi rosti dragostea mai intai de toate in rugaciune. Poate ca ea este forma esentiala a rostirii dragostei, pentru ca ne trece si pe noi si toate relatiile noastre in alta lume; prin rugaciune se preabiruieste despartirea, nu numai in ce priveste locul, ci si cea sufleteasca. Cu toate acestea, si o urare sub forma unei scrisori are o oarecare putere, si tot asa, intr'o anume masura inlocuieste impartasirea vie.

De mult nu ti-am scris. Acum, doresc sa impartasesc cu mata, ca si cu un frate apropiat, nadejdea ca si noi, intr'un ceas hotarat de Tatal Ceresc, vom invia pentru viata vecinica.

Anul acesta, chiar din inceputul lunii Ianuarie, m'am imbolnavit serios. Noptile, adeseori moartea ma privea in ochi fara a ma slabi. Cat se munceste sufletul si cat se scarbeste in acele ceasuri - a o descrie pare a fi cu neputinta!

Cele mai grele ispite navalesc peste suflet ca un uragan in vremea acestei groaznice stari pe hotarul dintre viata si moarte; cand se apropie hotararea sortii noastre vecinice, frica stapaneste sufletul. Numai amintirea Mantuitorului celui rastignit il intareste.

In unele clipe inima se schimba, vine dragostea, iar atunci sufletul este gata a parasi lumea aceasta fara nici cea mai mica parere de rau. Parere de rau, intre altele, nu este nici inainte de a veni dragostea, insa atunci frica de Judecata lui Dumnezeu ce sta inainte, frica de osandirea asteptata si de lepadare face sufletul, cum ar fi, sa se agate inca de aceasta viata, in nadejdea ca va mai putea face inca ceva pentru propria-i mantuire. In ultimii douazeci de ani ai vietii mele de multe ori m'am aflat aproape de moarte, dar ispite atat de grele cum mi-au fost sortite anul acesta au fost rare si nu atat de indelungate. Anul acesta, din nou si cu putere mare, am cercat faptul ca viata noastra pamanteasca este o stare plina de lupte grele pe hotarul dintre fiinta si nefiinta, o stare intre Raiul iubirii lui Dumnezeu si iadul lepadarii de catre Dumnezeu. Si totusi, oricat s'ar arata de grele suferintele noastre aci, in sufletul nostru se tainuieste o constiinta a adancului lor inteles.

Iubesc a cugeta la intelesul suferintelor, iubesc a cugeta la vecinicie. Pare-mi-se ca viata noastra pamanteasca, vremelnica, trebuie neaparat sa ne fie suferinta.

Vremea este chipul fiintarii schimbatoare. In orice schimbare se afla un element al suferintei. Noi, cei ce apartinem in acelasi timp - mai bine zis, in paralel - de doua lumi, de cea de sus si de cea de jos, suntem oarecum impartiti de-a lungul intregii noastre vieti pamantesti. Tanjim catre viata vecinica, avand inaintea noastra chipul fiintarii dumnezeiesti, neschimbata in desavarsirea sa, iar in acelasi timp ne afundam in grija celor pamantesti, nefiind in putere a defaima nici cerintele acestei vieti. "Astept invierea mortilor". Numai ea, cea asteptata vecinica viata este adevarata viata.

Vecinicia se cade sa ne-o inchipuim nu ca pe o prelungire a vremii la nesfarsit, ci ca pe un singur act fara de intindere al plinatatii fiintarii. Vecinicia cuprinde toata intinderea vremii, ci ea insasi intindere nu are.

Noi asteptam impartasirea vietii vecinice. Insa, in intelesul lucrurilor, devenind vesnicie, omul se face nu numai nemuritor, ci si fara inceput. Sfintitul Ierarh Grigorie Palama gandea astfel, intemeindu-se pe Sfintii Parinti.

De unde este limpede ca vesnicia este un alt chip al fiintarii, si unul caruia niciunul din conceptele elaborate de noi in hotarele realitatii empirice - conceptele inceputului si sfarsitului, ale lui inainte si dupa - nu i se pot aplica. Viata vecinica este viata duhovniceasca. Vesnicia este lumea gandului si a trairii sufletesti curate in unirea lor nedespartita. Insa faptul gandului si trairii sufletesti curate trebuie inteles nu numai in sensul psihologic, ca traire subiectiva a omului, ci si in intelesul fiintial, ca obiectiv fiind, adica Mintea si Dragostea Dumnezeirii, adica ale lui Hristos. Dragostea in intelepciune si intelepciunea in Dragoste. Iar daca cele spuse corespund adevarului, atunci cu adevarat vesnicie este Singur Dumnezeu, iar noi doar in masura in care petrecem in Dumnezeu si Dumnezeu in noi petrece.

Cand insa "Dumnezeu va fi toate intru toti", atunci si noi ne vom arata ca stapanind vecinicia, iar de acum nu in parte, ci in deplinatate. Catre aceasta "margine a doririlor" nazuieste sufletul. De-abia atunci va fi cu putinta bucuria cea de nimic intunecata.

Stiu un om in Paris, care din Sambata Mare pana in a treia zi de Pasti, timp de trei zile a fost in starea unei vedenii pe care, in chipurile fiintarii noastre pamantesti, el n'a gasit cu putinta a o exprima decat in cuvintele ca a vazut dimineata neinseratei zile. Dimineata - pentru ca lumina era neobisnuit de gingasa, de subtire, de "lina", ca si albastra. Iar neinserata zi - vesnicia.

Imi amintesc asijderea cum acum trei ani, in timpul primei noastre intalniri, simtind adierea veciniciei, amandoi ne-am tinut o vreme rasuflarea. (.)

Arhimandritul Sofronie Saharov

.