Sarbatorile de iarna in traditia populara

De la San Nicoara la Mos Niculae

(6 decembrie) Poporul are habar mai putin de identitatea si biografia reala a Sfantului Nicolae, desi il tine foarte drag. San Nicoara, cum era indeobste numit in lumea traditionala, este mai degraba un personaj mitologic, in jurul caruia s-au tesut legende diverse si uneori nastrusnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. El ar fi al doilea sfant facut de Dumnezeu si ar sta de-a stanga Acestuia (primul facut, Mihail, are cinstea sa stea de-a dreapta). San Nicoara (ajutat de San Toader) pazeste Soarele, care are adesea tendinta sa fuga, ca un cal naravas. San Nicoara e acum batran, dar in tineretile lui unii zic ca ar fi fost podar, iar altii ca ar fi fost corabier si pescar (ca protector al corabierilor, Sf. Nicolae este cunoscut pe scara larga, atat in Rasarit cat si in Apus). El ar fi oprit si apele Potopului pe vremea lui Noe. Se pare ca ipostaza de Mos Niculae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminti, insa nuieluse pentru cei neastamparati) e o inovatie oraseneasca, prefigurand darnicia mai substantiala a lui Mos Craciun.

Ignatul (20 decembrie)

Numele zilei se trage de la Sf. Mucenic Ignatie Teoforul, trecut in calendarul bisericesc la data respectiva. Pentru tarani, Ignat a fost insa un simplu om necajit care, vrand sa-si taie porcul, ca tot romanul, a scapat securea in capul lui tata-sau, omorandu-l pe loc, apoi caindu-se toata viata si primind mila de la Dumnezeu si Sfantul Petru. In ziua de Ignat se taie porcul si nu e bine sa lucrezi altceva. Cand tai porcul (care mai nou cica ar trebui adormit, dupa normele europene!), zici: „Ignat, Ignat, / Porc umflat“. Porcul nu-i luat chiar pe nepregatite, caci se spune ca, in noaptea de dinaintea Ignatului, isi viseaza cutitul... Cu sangele porcului se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca sa fie sanatosi peste an. Dupa taiere si transare, urmeaza „pomana porcului“, la care iau parte casnicii si ajutoarele. Regretata Irina Nicolau observa ca in popor se face o fina deosebire intre a taia porcul si a-l omori: daca respecti intru totul regulile traditionale (cum il injunghii, cum il parlesti, cum il transezi, cum il chivernisesti), atunci il tai (ceea ce e in firea lucrurilor, placand si lui Dumnezeu), in vreme ce, daca incalci regulile (ritualul), atunci se cheama ca-l omori, prefacand sacrificiul legiuit in crima nelegiuita! O vorba spune ca cine n-are porc gras de Craciun si cutit ascutit la vremea pepenilor, acela n-a cunoscut fericirea. Se mai zice, de asemenea: „Pastele fudulul“ si „Craciun satulul“ (niciodata romanul nu mananca atat de mult si de greu, ceea ce uneori umbreste bucuria spirituala a Craciunului, riscand sa-l prefaca in sarbatoare a pantecului, ispasita prin revolta ficatului sau a matelor, mai ales daca s-a tinut postul prealabil).

Mos Ajunul (24 decembrie)

Ajunul Craciunului apare personificat in chipul unui mos cumsecade, frate mai mic al lui Mos Craciun si despre care se spune ca ar fi fost pastor: Mos Ajunul. Acesta pare mai autohton decat Mos Craciunul actual, de import occidental. Romanul se pune sa chefuiasca inca din seara de ajun, cand in unele parti se crede ca vin si sufletele mortilor sa petreaca laolalta cu cei vii. Ca atare, pe masa se pune hrana anume si pentru ei (s-ar zice ca mortii nu prea trag la carne, ci mai degraba la colaci, turte si cozonaci). Copiii umbla cu Mos Ajunul („Ne dati ori nu ne dati...?“) si primesc mai ales nuci si covrigi. E bine sa se imparta bucate, atat in numele mortilor, cat si ca semn de belsug, fiind rastimpul prin excelenta al darurilor. Lipsa reciprocitatii e rau vazuta, iar pe alocuri se crede ca zgarcitii incaseaza pedepse de la Mos Ajun (cele mai grele fiind ale acelora care nu primesc uratorii). Daruitul de bani nu intra in optica traditionala, incetatenindu-se abia in mahalale oraselor (mai ales o data cu „tiganizarea“ colindatului).

Mos Craciun (25 decembrie)

Mos Craciunul cu plete dalbe, astazi imbracat in costum rosu, cu sacul doldora de jucarii sau alte atentii, deplasandu-se in sanie trasa de reni, de cerbi sau de iepurasi, nu tine deloc de vechile traditii romanesti, ci reprezinta, ca si pomul (bradul) de Craciun, un imprumut tarziu din lumea apuseana, neatestat la noi inainte de secolul al 19-lea. Comunistii l-au rebotezat Mos Gerila (uzand abil tot de un nume de personaj fantastic din basmele populare), pentru a estompa pe cat cu putinta implicatiile religioase. Traditia crestina spune ca Mos Craciun ar fi fost proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului in care a nascut Fecioara. Dupa o alta varianta a legendei, el a fost, dimpotriva, un om bogat si rau, care ar fi refuzat sa dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevasta-sa, Craciuneasa. Ba mai mult, de furie ca femeia i-a ajutat pe straini, el i-ar fi taiat mainile de la coate, dar acestea s-au refacut in scalda Pruncului. Pentru inima ei buna, Craciuneasa trece drept patroana a moaselor. In fata unei asemenea minuni, Craciun insusi se spaseste si se crestineaza, devenind primul dintre sfinti. S-a spus si ca personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeitati pagane a locului. Se stie, bunaoara, ca sarbatoarea Nasterii Domnului s-a suprapus pe vechea sarbatoare a nasterii zeului Mithra (Natalis Solis Invicti). In vechime, crestinii sarbatoreau tot acum si Anul Nou, ceea ce explica faptul ca Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri si „Craciunul cel mic“.

Colindatul

Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei stravechi, desigur precrestin, dar care, in timp, a ajuns sa faca, s-ar zice, casa buna cu crestinismul. Cantecelele respective atrag norocul sau binecuvintarea asupra oamenilor si gospodariilor, pentru tot anul care urmeaza. In vechime, colindele erau „specializate“ (de preot, de pastor, de fata mare etc.). O categorie importanta de colinde sunt strict legate de Craciunul bisericesc, evocand inchinarea magilor (Viflaimul sau Vicleimul - stalcire a numelui Betleem) sau panica si viclenia lui Irod (Irozii), culminand cu taierea pruncilor (cei 14000, pe care Biserica ii pomeneste pe 29 decembrie). Scenariile sunt simple, cuceritoare in naivitatea lor. Cam in acelasi timp, flacaii umbla cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, in cete pestrite si galagioase (ca e un obicei pagan se vede si din aceea ca in unele parti se zice ca astfel de colindatori „glumeti“ ar fi parasiti vreme de 6 saptamani de ingerul lor pazitor!), iar copiii cu Steaua („Cine primeste steaua cea frumoasa si luminoasa...“). Cantecele de stea cu care suntem familiarizati astazi (mai ales „Steaua sus rasare...“) sunt de origine culta, adeseori chiar bisericeasca. Plugusorul si Sorcova sunt legate de innoirea anului, neavand nici o legatura cu ciclul religios al Craciunului. Din pacate, toate par a fi pe cale de disparitie, sau in orice caz iremediabil compromise de transformarea lor intr-o forma de cersit tiganesc (extinsa stupid si penibil cam de pe la Sf. Nicolae si pana la Sf. Vasile).

Razvan CODRESCU

Lumea credintei, anul I, nr. 5

• Sarbatoarea de Armindeni - 1 Mai
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Coliva de struguri la mosii Schimbarii la Fata
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Traditii de Sfantul Gheorghe
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: