Romanii stiu sa urasca, sa dusmaneasca, sa blesteme, dar si sa ierte si sa iubeasca. Sarbatoarea din data de 24 februarie, numita in folclorul popular, Dragobete este o inchinare a romanilor in fata celui mai frumos sentiment al omului - dragostea.

Ne-am obisnuit, potrivit conceptiei folclorului popular, ca atat la noi, cat si la alte popoare crestine, o zi de sarbatoare sa fie neaparat legata de consacrarea unui sfant. In general, festivitate face trimiteri la anumite tematici cultural si spiritual, cum ar fi, nasterea, botezul, casatoria, viata, moartea sau amintirea unui sfant.

Omul simplu din popor, intotdeauna a cautat sa stabileasca o legatura de suflet intre sarbatoare si viata lui de zi cu zi, iar daca este vorba de un sfant, cu atat mai mult sa-l roage sa-I faca viata mai usoara si mai placuta.

De aceea, de multe ori, apar in viata si activitatea sfintilor multe lucruri care nu au deloc de a face cu realitatea vietii, dar asa-i romanul, le mai infloreste cateodata.

Originea sarbatorii
Etnograful Marcel Lutic sustine ca "Majoritatea denumirilor pentru aceasta sarbatoare sunt calchieri dupa numele din slava veche a praznicului "Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul", sarbatoare numita in spatiul slav "Glavo-Obretenia".

Romanii au adaptat aceasta denumire din slava, asa aparand in veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pana cand, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sarbatorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul Romaniei, denumirea "Dragobete".

Dupa 1990 ea s-a extins aproape in toate regiunile tarii in asa fel incat astazi se poate vorbi de o sarbatoare a dragostei la romani. In unele traditii este numit fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica.

Data sarbatorii
Dragobetele este sarbatorit, in general, in ziua de 24 februarie. Dar, in traditia folclorului romanesc, sunt amintite si alte date la care s-a tinut acest obicei, si anume pe 24, 28 februarie sau l, 3 si 25 martie, decalajul fiind cauzat si de cele doua calendare (Iulian si Gregorian).

Ziua de 24 februarie, cand Biserica Ortodoxa praznuieste “Aflarea Capului Sf. Ioan”, credinciosii o tin cu piosenie, crezand ca in aceasta zi se pot vindeca de orice boala, aceasta mai purtand denumirea si de “cap de primavara”.

Traditia Bisericii
E bine de stiut faptul, ca Dragobetele e o sarbatoare laica, iar Biserica din solidaritate cu crestinii o ingaduie ca facand parte din bucuriile vietii pamantesti. Dragobetele sau “cap de primavara”, ca si alte sarbatori laice sunt o deviere de la invatatura Evanghelica, aceste practice nefacand parte din traditia Bisericii. Cuvantul Apostolului Pavel este clar in aceasta privinta: “ Iar de basmele cele lumesti si babesti, fereste-te si deprinde-te cu dreapta credinta” ( I Timotei 4, 7).

Dragobete, zeul fertilitatii
Dragobetele a fost, prin excelenta, o sarbatoare a fertilitatii puse sub semnul unei magii albe, o zi a constituirii perechilor atat pentru oameni, cat si pentru animale si pasari. Pe langa valentele de divinitate protectoare a animalelor si a pasarilor, strans legata de fecunditate, de renasterea naturii, Dragobetele face parte, alaturi de majoritatea sarbatorilor populare ale lunii martie, din vesnicul cult al fertilitatii.

Acesta, a fost considerat, pana nu demult, un zeu pastoral campenesc, codrean, este imaginat ca un tanar frumos, puternic si bun, inspirator al fiorului iubirii sincere.

Dragobete, zeul vietii
In mitologia dacica ar fi existat un zeu al mortii si al vietii care simboliza trezirea la viata a intregii naturi si, practic, marca inceputul primaverii. Acesta era sarbatorit pe 25 martie, in care avea loc un ceremonial religios, fiind o zi a invierii si a bucuriei.
In aceasta zi se binecuvantau ogoarele, animalele si pasarile si nu se facea niciun fel de sacrificiu, deoarece se considera ca acum se imperecheau animalele si pasarile. Din acest motiv, zeul era reprezentat, uneori, si sub infatisarea unei fiinte, jumatate om, jumatate animal.

De altfel, in folclorul traditional, aceasta zi de imperechere a animalelor si a pasarilor a fost pastrata strict de catre oameni. Si astazi, sunt persoane care duc animalele la imperechere, in aceasta zi, pastrand credinta ca animalele neimperecheate vor ramane sterpe pana la Dragobetele din anul viitor.

Cu timpul, Dragobetele s-a estompat in majoritatea teritoriului romanesc. Crestinismul, in speta credinta ortodoxa, a incercat inlocuirea acestui obicei pagan cu o sarbatoare religioasa numita „Buna Vestire”. Totusi, in timp, s-au preluat unele credinte populare din acest obicei, dar cu alta semnificatie si nu in toate regiunile tarii, ci numai in partea de sud, in special in zona Olteniei.

Credinte si obiceiuri
Astfel, exista credinta populara ca cine participa la aceasta sarbatoare ar fi ferit de bolile anului mai ales de febra si ca Dragobetele ii ajuta pe gospodari sa aiba un an imbelsugat. Imbracati de sarbatoare, fetele si flacaii se intalneau in fata bisericii si plecau sa caute prin paduri si lunci flori de primavara.

Fetele se intorceau in sat alergand, obicei numit "zburatorit", urmarite de cate un baiat caruia ii cazusera dragi. Daca baiatul era iute de picior si o ajungea, iar fata il placea, il saruta in public. Sarutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate de a afla viitoarele casatorii. De aici a aparut expresia populara, "Dragobetele saruta fetele!"

Gospodarii, de ziua Dragobetelui, trebuiau sa aiba grija de toate orataniile din ograda, dar si de pasarile cerului. In aceasta zi nu se sacrificau animale, pentru ca astfel s-ar fi stricat rostul imperecherilor. Femeile obisnuiau sa atinga un barbat din alt sat, pentru a fi dragastoase tot anul.

Fetele indragostite strangeau de cu seara ultimele ramasite de zapada, iar apa topita din omat era folosita pe parcursul anului pentru infrumusetare si pentru diferite descantece de dragoste.

De asemenea, un rol important in aceasta sarbatoare, mai ales pentru tinere fecioare, il aveau plantele. Una dintre acestea ar fi cea numita "Floarea iubirii", o planta cu frunze in forma de lance si flori roz-purpurii, care crestea in locuri inalte. Fata indragostita se culca cu aceasta floare sub perna si daca il visa pe cel iubit era semn bun ca se puteau casatori.

Dincolo de aspectul lor, mai mult sau mai putin credibil, in contextul modernitatii noastre, aceste credinte reprezinta o importanta dovada de continuitate a elementului dacic, un document istoric exceptional in domeniul datinilor si credintelor populare, pentru ca vorbesc despre cum au gandit si trait mosii si stramosii nostri.

In apropierea acestei sarbatori au loc tot felul de manifestari cultural si spiritual. Astfel, la Muzeul Satului din Bucuresti, cu aceasta ocazie, are loc asa numitul “Targ de Dragobete” unde sunt nelipsiti mesterii populari, produsele din gastronomia traditionala, produsele bio, martisoarele precum si un minunat program artistic de muzica si dansuri populare.

Dragobete, tineretea vesnica
Apoi, a urmat o perioada in care Dragobetele a fost asemuit cu un tanar voinic, chipes, inalt, care in fiecare toamna cadea intr-un somn atat de puternic ca nu se mai trezea decat la inceputul primaverii. Era intruchiparea dreptatii si un adept al magiei albe, gata sa sara in ajutor pentru o tanara sau un tanar cuprinsi de magia vrajilor.

Tot astfel, exista credinta ca frumosul tanar ar veni, in chip nevazut, noaptea tarziu, la fetele aprinse de fiorul naprasnic al iubirii si le-ar saruta, asemeni zburatorului. Acestea ar urma sa se casatoreasca in acel an, gestul fiind luat ca o binecuvantare.

Dragobetele, in general, se sarbatorea in apropierea echinoctiului de primavara, simbolizand viata, frumusetea, dar si tineretea vesnica.

Stefan Popa

.

• Obiceiuri de Dragobete
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Obiceiuri de Dragobete
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Dragobete
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii