Aspecte ale teologiei darului in sinteza parintelui Staniloae

 

Preliminarii

 

Lucrarea teologica a Parintelui Staniloae este o sinteza, nu numai pentru ca este atotcuprinzatoare ci, mai ales, pentru ca in complexitatea gandirii sale, marele teolog roman concepe intregul ca fiind mereu oglindit in parte si partea ca fiind intotdeauna legata de, si expresie a intregului.

 

Cu alte cuvinte, la Parintele Staniloae, cel care, exceland in toate, a intrat deja in randul Parintilor Bisericii, cum se exprima Jurgen Moltmann, sinteza se caracterizeaza prin analiza, adica nimic nu este pus impreuna neanalizat profund si fara dovedirea si justificarea conectiei, iar analiza este intotdeauna dezvoltata prin sinteza, in aceea ca, atunci cand se discuta un aspect al unei probleme, se are in vedere nu numai problema intreaga, ci si celalalte din sistemul din care prima face parte.

 

Acesta este motivul pentru care, asa cum am afirmat in alta parte, cand vorbea, si acest lucru se potriveste si la scrisul sau, Parintele Staniloae trebuia ascultat pana la capat, daca voiai sa-l intelegi, intrucat gandirea lui era mai mult ciclica decat lineara.

 

De exemplu, atunci cand vorbeste despre spiritualitatea ortodoxa, teologul roman explica imediat caracterul acesteia hristocentric, si face referire la Sfintele Taine pentru a-l justifica, neuitand insa sa accentueze caracterul ei pnevmatic si ecclesial.

 

Tot asa, cand dezvolta reflectia sa asupra invataturii ortodoxe despre creatie, Parintele Staniloae vorbeste imediat despre mantuire si plaseaza intreaga discutie in contextul teologiei trinitare, unul dintre aspectele fundamentale ale teologiei sale, pe care isi bazeaza cunoscuta sa teologie a persoanei.

 

Intr-adevar, cum si Michel Evdokimov observa, nimeni n-a elaborat mai bine ca Parintele Staniloae, mai pe inteles si cu noi sensuri, o teologie a persoanei si a lumii, o teologie a aromoniei si a echilibrului.

 

In sinteza sa, afrima John Meyendorff, Parintele Staniloae abordeaza totalitatea creatiei: lumea si cultura umana si, in concordanta cu invataura Sfintilor Parinti, ia Intruparea Domnului drept temelie a transfigurarii ultime si totale a cosmosului; promovand o teologie optimista, Parintele Staniloae se califica cu indreptatire ca fiind un teolog al sperantei.

 

Toate aceste aspecte, opera sa uriasa in general si forta gandirii sale, cum se exprima O. Clement, il fac pe Parintele Staniloae sa fie considerat cel mai mare teolog ortodox al lumii contemporane.

 

In prezenta lucrare imi propun sa subliniez doar cateva aspecte ale teologiei darului la marele teolog roman, asa cum o indica si titlul; mai precis voi incerca sa plasez ideea de dar in contextul directiilor majore ale doctrinei crestine: Sfanta Treime, Hristologia, Pnevmatologia, Ecclesiologia, Eshatologia. Lucrarea are intentia doar sa semnaleze, nu sa epuizeze.

 

Ideea de dar

 

Intreaga sa opera este centrata pe ideea de dar 8. Desfasurandu-se simultan pe verticala si pe orizontala, reflectia teologica a Parintelui Staniloae il prezinta pe Dumnezeu ca dar facut omului. Persoana umana, ca chip al lui Dumnezeu, este dar divin. Lumea este dar dumnezeiesc. Omul trebuie sa perceapa relatia sa cu cei din jur tot ca dar. Omul este dar omului, dar si lui Dumnezeu in relatie de reciprocitate, desi inegala.

 

Abordand in mod direct lumea de astazi cu toate crizele ce o strabat, in care axioma Homo homini lupus este tot mai evident, teologul roman propune prin intreaga sa gandire o alternativa: Homo homini donum.

 

Potrivit Parintelui Staniloae, darul nu trebuie sa fie inteles in el insusi, separat de cei doi poli intrinseci ai lui: daruitorul si primitorul. Darul contine deci, in natura sa, un scop si o destinatie precisa. De aceea el este, pe de o parte, instrument de lucru, pe de alta parte, expresie a unei relatii constiente, rationale, deliberate dintre doua persoane. De aceea, cel care primeste darul trebuie ca, dincolo de bucuria imediata a primirii lui, sa-si indrepte mintea si inima spre daruitor. Numai atunci darul isi indeplineste cu adevarat menirea. Si aceasta cu atat mai mult, cu cat darul prezinta o renuntare din partea daruitorului fata de primitor, deci poarta pecetea crucii. Iata cum explica ideea de dar Parintele Staniloae, referindu-se in acest pasaj la lume: "In esenta, prin darul lumii Dumnezeu vrea sa se faca cunoscut omului pe Sine insusi in iubirea Sa. De aceea si omul trebuie sa se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu insusi care le-a dat. Darul, ca semn al dragostei unei persoane fata de alta, are in sine imprimata destinatia de a fi depasit de cel caruia i s-a dat. Intr-un fel, darul e lucrul la care renunta persoana care l-a daruit de dragul persoanei careia i-l daruieste".

 

Scopul darului deci este legat in mod strict de relatia iubitoare intre doua persoane. Darul este mesagerul iubirii. In relatia noastra cu Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 16) si pentru ca Dumnezeu ne-a iubit mai intai pe noi (I Ioan 4, 19), darul ce-l primim de la El este semnul iubirii Lui pentru a provoca iubirea noastra, pentru ca prin dar, sa se instaureze intre noi si Dumnezeu un dialog al daruirii reciproce din iubire. Acelasi lucru se poate spune si despre darurile ce oamenii si le fac unii altora.

 

Lumea ca dar

 

Lumea, ca loc si mijloc al descoperirii lui Dumnezeu si al salasluirii omului, este dar divin, explica Parintele Staniloae. Ideea de dar a fost in intentia crearii lumii. Indiferent de felul cum se raporteaza fiecare om pe sine fata de lume, la nivel activ (munca si beneficiile care vin din aceasta), contemplativ (cunoastere) sau la alt nivel, lumea nu poate fi dezbracata de caracterul ei principal: ea este un dar.

 

Astfel, toate lucrurile pe care le cuprinde lumea sunt oferite de Dumnezeu oamenilor pentru a fi folosite ca daruri in relatiile dintre ei, insa ca daruri ce poarta marca iubirii lui Dumnezeu pentru om.

 

Cu alte cuvinte, darul are menirea de a sta in circuit. Ceea ce reprezinta in prima relatie pe care el o semnifica, iubirea renuntatoare a lui Dumnezeu fata de om, trebuie sa semnifice si in a doua relatie pe care el o creeaza si semnifica, cea intre om si semenii sai.

 

Darul trebuie sa ramana dar. Nu se primeste si apoi se blocheaza. Deci darul trebuie dat, si numai astfel el isi implineste adevarata menire. In aceasta sta si sensul proverbului romanesc: dar din dar se face rai.

 

Lumea ca dar il ridica pe om la nivelul dialogului interior al Sfintei Treimi, suprema existenta dialogica si iubitoare; atat de insemnat este rolul lumii si atat de mare este puterea darului: "Lumea este un continut al dialogului intre om si Dumnezeu cel in Treime, sau prin lume omul creste in intelegerea si iubirea lui Dumnezeu ce i-o daruieste din iubire, ca sa-l aiba prin ea partener al unui dialog al intelegerii si al iubirii".

 

Dupa cum il citeste Kallistos Ware pe Parintele Staniloae, lumea este un sacrament al prezentei divine, o teofanie, si aceasta pentru ca vine de la Dumnezeu, prin Duhul Sfant, sfintitorul, cel ce atesta existenta lui Dumnezeu si daruirea Sa din dragoste.

 

Legat de darul lumii este insa si darul vietii. Viata este parte din lume, e dar al iubirii si atotputerniciei divine. Viata are o dimensiune sacra, intrucat ni se da tot prin Duhul Sfant "datatorul de viata".

 

Si cum lumea si viata sunt in contina devenire, acestea au o istorie. Istoria, care este posibila doar datorita creatiei si providentei divine, este si ea un dar. Si dupa o alta explicatie a Parintelui Staniloae, ceea ce face istoria posibila, cand ne referim la aspectul ei uman, sunt darurile omului pe care le-a primit de la Dumnezeu.

 

De fapt, valoarea suprema a omului consta tocmai in faptul ca existenta lui este constituita din darurile lui Dumnezeu. Asa se face ca, atunci cand acestea se intuneca, sunt in primejdie sa se piarda. Dumnezeu nu pregeta sa trimita pe insusi Fiul Sau pentru a scapa pe om "ca fiinta de valoare, de absurditatea mortii".

 

Faptul ca omul reprezinta o valoare asa de inalta in fata lui Dumnezeu este confirmat si de caracterul distinctiv, unic al fiecarei persoane umane in parte; aceasta se datoreaza Duhului Sfant si de aceea omul este ridicat la nivelul compatibilitatii cu Dumnezeu care este tot o unitate in diversitate; pe de alta parte, insasi divinitatea si distinctia persoanelor umane constituie dar divin.

 

La Dumnezeu, iubirea si mila sunt nedespartite. De aceea, atunci cand Dumnezeu ne mentine darul existentei si continua sa ne binecuvanteze cu celelalte daruri necesare vietii, chiar si cand noi insine ne-am departat de El, aceasta este o expresie nu mai a iubirii, ci si a milei Sale.

 

Parintele Staniloae are insa grija sa sublinieze caracterul demn al milei, nedegradat si nedepersonalizant, facand o clara distinctie intre mila si milogeala; cererea de mila nu este milogeala, pentru ca lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu nu ni le putem da noi; in afara de aceasta, Dumnezeu nu ne ofera mila Sa ca un stapan despretuitor, ci El prin Fiul Sau asuma conditia noastra, participa la durerea noastra si, in plus, eficienta darului milei se arata numai daca la aceasta se adauga si contribuita noastra activa, ca raspuns constient la pornirea divina si colaborarea personala cu Dumnezeu la desfasurarea propriei noastre cresteri.

 

Sfanta Treime ca dar

 

In conformitate cu doctrina patristica, Parintele Staniloae arata ca sursa primara a persoanei umane este Sfanta Treime. In elanul de dragoste ce o caracterizeaza, Treimea se revarsa liber si aduca la fiinta alte persoane, nu de aceasi fiinta cu Sine, dar carora le ofera ca dar, in mod treptat, indumnezeirea. "Iar aceasta nu o poate face decat unindu-le real cu Sine prin iubire, facandu-le experieze in mod real iubirea Lui. Numai asa se manifesta o libertate si o iubire in existenta, altfel totul ar parea fara nici o noima".

 

Fiinta suprema trebuie inteleasa ca energie comunicanta, deci persoanele divine isi comunica fiinta in mod desavarsit una alteia fara a se confunda una cu cealalta.

 

Acest mod de daruire in viata intratrinitara este apoi revarsat sub forma creatiei omului dupa chipul divin, in relatiile specifice extratrinitare.

 

Comunicarea este termenul esential ce se raporteaza la dar, este parte integranta dar distincta din fiinta darului. Desigur, ne referim la comunicarea din iubire. Asa primim viata, asa primim invierea in Hristos, asa primim viata vesnica si indumnezeirea .

 

Numai datorita comunicarii in Sfantul Duh se face ca avem in noi iubirea de fii ai Tatalui prin Fiul, si iubirea de frati a fiului prin intruparea Sa , fapt care il plaseaza in mod fericit pe om la nivelul vietii intratrinitare, adica el pune in mod eficient pe om pe calea indumnezeirii, a comuniunii eterne cu dumnezeirea.

 

Orice comunicare de sus se face, deci, in Duhul Sfant. El este cel care activeaza duhul nostru 26 si ambele, atat comunicarea cat si activarea, sunt daruri.

 

Vorbind de Sfantul Duh ca impartasitor al iubirii treimice, trebuie sa specificam faptul ca, desi cuvintele har si dar de cele mai multe ori pot fi folosite in mod interschimbabil, ca uneori in expresiile "harul Sfantului Duh" ori "darurile Sfantului Duh" totusi Parintele Staniloae distinge in har calitatea sa de putere divina inepuizabila, harul fiind lucrarea Duhului ce se da printr-o Taina, in timp ce darul vine din harul Tainei si asteapta sa fie pus in lucrare de catre om. Cu toate ca harul si darul, darurile sunt legate de Sfantul Duh ca persoana Treimica, Hristos este acela care, prin Intrupare, ni-l face pe Duhul Sfant accesibil spre mantuire.

 

Caracterul ecclesial al darului

 

Comunicarea darurilor harului Sfintelor Taine nu numai ca are loc in Biserica, dar formeaza insasi temelia Bisericii , invata teologul roman. Daca Duhul tine de Biserica si tine Biserica nu se poate concepe Biserica fara Duhul Sfant sau fara harul Sau. Iata cum explica mai in detaliu Parintele Staniloae: "Fiecare Taina presupune invocarea (epicleza) Duhului si in acest mediu sacramental este primita energia Duhului. Dar aceasta epicleza este rostita in numele Bisericii intregi si harul Duhului coboara asupra celui ce primeste o Taina pentru ca prin acesta el se incorporeaza Bisericii sau creste in Biserica pe care o anima energiile necreate ale Duhului Sfant. Acesta se daruie in Biserica zidindu-l pe cel care il primeste, in masura in care si acesta isi intareste apartenenta la comunitate. Duhul Sfant se daruie impreuna cu sau din Trupul tainic al lui Hristos intarind si porind acest trup... aceasta pentru ca invocarea se realizeaza in trupul unic al lui Hristos si cere puterea Duhului lui Hristos; iar acest Duh, insufletind Trupul tainic, imparte fiecaruia darul care ii este necesar spre intarirea comunitatii ecclesiale, spre imbogatirea Trupului Tainic al lui Hristos".

 

Revarsandu-se in Biserica, darurile Sfantului Duh, mijlocesc cunoasterea lui Dumnezeu si prin aceasta dobandirea vietii vesnice, a mantuirii cata vreme viata vesnica sta in cunoasterea de Dumnezeu, cum insusi Mantuitorul a spus (Ioan 17, 3). Asa se intelege si sensul expresiei categorice a Sfantului Ciprian al Cartaginei: Extra ecclesiam nulla salus.

 

In Biserica darurile se interconditioneaza si ajuta pe oameni la completarea lor reciproca si mentinerea lor in unitatea Trupului lui Hristos, astfel ca toti se bucura de toate darurile, desi fiecare are propriile sale daruri. Iata cum explica Parintele Staniloae:

 

"Fiecare dar se tine dupa celelalte daruri, pentru ca in el e acelasi Duh care tine in acel dar tendinta dupa unirea cu celelalte daruri. De aceea fiecare persoana ce are un dar simte ca darul ei e o parte a celorlalte daruri, din cauza Duhului care este in toate. O insusire mai remarcabila a unui membru al Bisericii se numeste dar nu numai pentru ca e daruita de Duhul Sfant, ci si pentru ca e destinat sa slujeasca altora, sa se faca un dar altora... Prin darul unuia, Duhul se adreseaza altora. Darul nu are numai o adresa verticala ci si una orizontala, unificatoare. Prin dar, Duhul uneste pe un om cu altul, ii uneste pe mai multi intreolalta, caci e Duhul tuturor, e Duhul comuniunii", al Bisericii.

 

Trebuie subliniat in acest context faptul ca modul prezentei si lucrarii Sfantului Duh in Biserica este desemnat cu cuvantul dar, fapt ce indica implicit polii relatiei, scopul, caracteristicile, implicatiile, deci valoarea darului.

 

Hristos ca dar

 

Mantuirea noastra se realizeaza in Hristos pentru ca El se da, se ofera, se jertfeste pentru noi. Deci mantuirea este bazata pe darul vietii Sale.

 

Din iubire, Dumnezeu Tatal a dat pe Fiul Sau (Ioan 3, 16) ca tuturor celor ce cred in El sa li se dea infierea, iar acesta este bunul cel mai inalt ce ni l-a dat Dumnezeu.

 

Cand spunem ca in darul lui Hristos ni s-a deschis posibilitatea participarii la viata Sa divina, intelegem darul scoaterii noastre din moarte, deci invierea in acelasi timp. Totusi aceste daruri ori beneficii, pentru a fi eficiente trebuie constientizate de catre om, impropriate, puse in lucrare printr-o participare a noastra la opera mantuitoare a lui Hristos, tot la nivelul darului. Hristos s-a daruit total lui Dumnezeu dar si noua, si noi trebuie sa ne dam, sa ne predam total lui Dumnezeu in Hristos, precum si unii altora.

 

Mai precis, "Hristos este intr-o continua daruire a Sa Tatalui pentru noi, pentru a ne impartasi aceasta stare si noua, ca sa ne atraga si pe noi in aceasta daruire a Sa", si la acest punct Parintele Staniloae explica faptul ca insasi puterea de a da, capacitatea de a darui este un act divin.

 

Aceasta reciporcitate a daruirii culmenieaza in viata spirituala si sacramentala a credinciosului in Sfanta Euharistie, Taina multumirii. Prin cuvintele liturgice "Ale Tale dintru ale Tale, Tiei iti aducem de toate si pentru toate", noi semnificam intai recunoasterea darurilor facute noua de Dumnezeu, si apoi restituirea lor Lui, si aceasta o facem atat prin cuvinte, cat si prin darurile liturgice aduse, painea si vinul.

 

Painea si vinul simbolizeaza elementele ce sustin viata, deci prin aducerea lor lui Dumnezeu, ii aducem insasi viata noastra.

 

Cum explica mai pe larg Parintele Staniloae, "in darul de paine si de vin ce il aducem si prin care ne aducem, in baza cererii Lui (Hristos) e o intarire a pornirii de a ne darui, e prefigurata insasi daruirea fiintei noastre, dar si vointa Lui de a se aduce ca om si de a le aduce pe toate cele create Tatalui. Deci si El se aduce in aceste daruri sau prin actul nostru de daruire. Aducandu-ne pe noi, il aducem pe El; sau se aduce El insusi prin aducerea noastra. Toate sunt de la El, nu numai in calitate de daruri date noua, ci si in calitate de daruri ce le aducem. Pornirea noastra de a ne darui este pornirea sadita in noi de El insusi. Cand ne-a facut si ne-a dat toate, a pus in noi si pornirea de a le darui si de a ne darui, ca si vointa Lui de a le darui si de a Se darui impreuna cu noi".

 

De aici se vede nu numai legatura intre cruce si dar, prin ideea de jertfa semnificata de ambele, dar si modul in care este parte structurala a fiintei umane, dimensiunea ontologica a acesteia.

 

Sfanta Euharistie se dovedeste a fi modul culminant in care se actualizeaza circuitul darului. De la Dumnezeu spre om, de la om prin oameni si in Hristos inapoi la Dumnezeu. In felul acesta circulatia darului nu se incheie niciodata, deoarece el merge inapoi la Dumnezeu, dar numai pentru a pleca iar, mai bogat.

 

Totusi, in acest pelerinaj, darul nu este mereu acelasi. Esentialmente el este acelasi, dar trecand prin atatea maini, el primeste amprenta fiecareia din ele.

 

Mai precis, omul nu poate intoarce lui Dumnezeu un dar neprelucrat, neimbogatit, nefructificat, neinmultit, nespus in lucrare intr-un fel sau altul. Ne-o spune cu claritate pilda talantilor. Si acesta, pentru ca darul este expresia nemijlocita a iubirii, si cand iubesti cu adevarat nu dai doar ce ai primit, ci vrei sa dai ceva si de la tine. Darul prelucrat poarta in el doua iubiri: a celui ce ti l-a dat si a ta, cel ce ai pus propria amprenta pe el; asa se face ca punerea darului in lucrare este singurul mod in care dialogul darului se dovedeste a fi complet si cu adevarat imbogatitor la nesfarsit.

 

Darul si relatiile interumane

 

Daruirea vietii noastre lui Dumnezeu este, asadar, un act de dreptate. Este just sa dai cat primesti. Tot asa se intampla si cu cei din jurul nostru intrucat semenii nostri sunt daruri pentru noi, caci fara ei nu ne putem desfasura viata; daruirea noastra lor este o necesitate vitala si un act de dreptate.

 

Intoarcerea darului se face in cadru de rugaciune, cu toate ca si rugaciunea in ea insasi este un dar al lui Dumnezeu oferit noua, ca apoi noi sa-l intoarcem lui Dumnezeu. Daca ne referim la relatia cu semenii, gratitudinea devine obligatorie pentru ca ea da eficienta darului. Obiligativitatea vine din constiinta semnificatiei existentei semenilor pentru propria mea existenta. Acest lucru devine si mai evident daca ne gandim ca in semenii nostri il inatalnim, de fapt, pe Hristos.

 

Vorbind despre legatura de dependenta intrinseca dintre oameni, Parintele Staniloae explica: "S-a vazut ca fara raspunsul la solicitarea altora nu poate fi cineva om cu adevarat. Dar eu ii traiesc pe altii nu numai ca pe cei pentru care sunt raspunzator, ci si ca pe cei ce ma sustin in existenta; nu numai prin raspunsul lor la solicitarile mele, ci chiar prin importanta ce mi-o arata prin solicitarile lor. Iar ei, la randul lor, ma traiesc pe mine la fel de necesar lor in ambele roluri... Eu ii ajut si ei ma ajuta; ma ajuta chiar facandu-ma sa-i ajut si ii ajut chiar ajutandu-ma ei... Exista o legatura misterioasa intre om si om".

 

Aceasta legatura de totala reciprocitate intre oameni este reflectata si in relatia omului cu natura. Dupa cum natura si lumea sunt daruri divine pentru om, asa si el trebuie sa aiba o intelegere pozitiva si o pozitie binevoitoare fata de ele. Natura faciliteaza relatia dintre oameni si de aceea munca jertfelnica din iubire a omului trebuie sa se rasfranga si asupra ei. Lumea ne mijloceste cunoasterea lui Dumnezeu, este calea noastra spre Dumnezeu, de aceea grija iubitoare a omului trebuie sa se indrepte in mod egal asupra ei.

 

Concluzii

 

Dupa cum scrie Parintele Staniloae, darul reprezinta drumul omului spre nemurire, spre viata vesnica. Omul, ca fiinta rationala, este insetat de cunoastere si de nemurire pentru ca are intuita capacitatii sale de nemurire. Epectaza este una din caracteristicile sale fundamentale. El tinde mereu spre cele din fata, de mai sus. Drumul spre infinit, spre eternitate se face atat pe cale verticala cat si orizontala, adica prin intelegerea adecvata a ideii de dar si aplicarea ei in consecinta in ambele genuri de relatie: cu Dumnezeu si cu semenii, dar centrat fiind totalmente pe Hristos, caci El este "atat Dumnezeul cel personal, cat si Omul realizat la maximum in caracterul lui de persoana destinata vesniciei in Dumnezeu".

 

Cu singurul care-L poate darui pe Dumnezeu in mod inepuizabil, Hristos reprezinta irevocabil cheia misterului darului, atat la nivelul intelegerii, cat si al folosirii spre dobandirea vietii vesnice.

 

Pr. Dr. Theodor Damian