Cruciadele - expresie a violentei interreligioase

Ca sa definim cuprinzator si in acelasi timp succint un eveniment istoric de amploarea si insemnatatea cruciadelor este deosebit de dificil. S-a scris foarte mult despre acest fapt istoric memorabil, incepand cu cronicarii cruciadelor, ei insisi participanti activi si martori oculari ai evenimentelor, si sfarsind cu istoricii din zilele noastre.

Interpretarea fenomenului cruciat, care a angajat doar in perioada sa clasica (1096-1291) aproape 6 milioane de oameni din toate categoriile sociale, fascinati de Tara Sfanta si de vraja unui Orient care parea foarte ademenitor, ca si a cauzelor care l-au generat, a dat loc la discutii aprige si la emiterea de pareri contradictorii.

Cruciadele - fenomen politic major

In orice caz cruciadele au constituit fenomenul politic major al Evului Mediu occidental, atat prin durata lor, de mai multe secole, cat si prin implicatiile multiple ce le-a avut in diferite sectoare ale vietii sociale, economice, politice, religioase si culturale.

Nascute dintr-un sentiment moral-religios care s-a suprapus unor interese materiale, cruciadele au fost rand pe rand privite de istoriografie cand ca o epopee eroica hranita de un ideal nobil, cand ca o exaltare mistica sau forma de agresiune nejustificata decat de dorinta de cotropire a feudalilor apuseni, de setea de a se bate, ambele porniri deghizate sub un invelis religios.

Indiferent de felul cum au fost judecate, importanta cruciadelor nu poate fi negata, deoarece prin ele, doua civilizatii si culturi total diferite, crestina si musulmana, occidentala si orientala, s-au intalnit brutal, ceea ce nu le-a impiedicat sa se influenteze reciproc.

Cruciadele - expeditii crestine militare

Initierea acestor expeditii crestine militare spre Locurile Sfinte au o geneza speciala la care au contribuit numerosi si diversi factori, care merita sa fie cunoscuti. Ideea de cruciada a pornit de la pelerinajul crestinilor la Sfantul Mormant al Domnului din Ierusalim cu scopul ispasirii pacatelor si al iertarii de chinurile iadului.

Pelerinajele s-au inmultit o data cu apropierea mileniului cand conform tezei hiliaste se implinesc 1000 de ani apocaliptici pentru Parusia Domnului. Prima asteptare, cea din 1033, la mileniul invierii Domnului nu a adus nimic deosebit si s-a acreditat ideea ca "Mirele intarzie" datorita dominatiei arabe asupra Ierusalimului.

In 1037 imparatul bizantin Mihail Paflagonul obtine ingaduinta din partea califului Mostafar sa rezideasca Sfantul Mormant, iar rabinul Samuel indica in lucrarea "De adventu Messiae" ca mileniul se va implini in anul 1072 adica de la caderea Ierusalimului sub romani, prevestita de Mantuitorul Hristos la Matei 24, 6-7. In aceste conditii pelerinii vor incepe demersurile pentru eliberarea Locurilor Sfinte.

Ecoul acestor apeluri ajunge la Roma, unde papa Grigorie al VII-lea se gandea la organizarea unui imperiu teocratic, in care intrau fireste si aceste locuri, ca patrimoniu al Sfantului Petru, dupa conceptia expusa in "Dictatul papal". Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban al II-lea, care in 1095 primeste plangerea pelerinilor condusi de Petru Eremitul ca nu sunt lasati sa se inchine la Locurile Sfinte de catre necredinciosi.

Papa foloseste momentul si-i acuza pe crestini de acest necaz, iar cei de fata sunt impresionati si recunosc ca a fost voia lui Dumnezeu ca papa sa le aminteasca aceasta. Ca urmare, papa propune eliberarea Locurilor Sfinte, propunerea este acceptata, iar crestinii insufletiti de expeditia eliberarii isi vor lua numele de "militia Christi" sau "milites sancti Petri". Mergand sa savarseasca fapte "pentru Dumnezeu" si sa lupte pentru Sfanta Cruce, ei isi vor pune cruci pe arme si drumuri si datorita acestui fapt se vor numi cruciati.

Cruciadele - rezultat al gandirii medievale

Aceasta prezentare a evenimentelor premergatoare a avut darul de a-l familiariza pe cititor cu starea de spirit care a marcat epoca marilor cruciade. Dar cruciada a insemnat nu numai consemnari de date si fapte, constatarea unor urmari politice, economice si culturale, ci ea dezvaluie un intreg mecanism de gandire a omului medieval, a universului sau intim, care inca nu cunoscuse formele laice de percepere si care era dominat de precepte religioase, la randul lor imbibate de credinte ancestrale privind existenta.

Crestinismul medieval a insemnat un mod de a trai, de a gandi si de a se misca, strain omului modern, tot asa dupa cum islamismul medieval se deosebea de cel din zilele noastre, patruns de elementele moderne.

Crestinismul si islamismul definesc de fapt doua civilizatii si doua culturi care, desi se cunosteau, s-au intalnit la sfarsitul secolului al XI-lea, mai intai respingandu-se pentru ca apoi sa se contopeasca intr-o sinteza noua ale carei urmari pentru Europa au fost considerabile pentru secolele urmatoare.

Iin acest context, cruciadele nu au constituit doar o simpla campanie militara a cavalerilor feudali apuseni in jurul Marii Mediterane, ci o confruntare intre societatile islamica, bizantina si apuseana.

Dar istoria cruciadelor inseamna, pe langa istoria unor fapte de arme, cea a unor mentalitati, a unor concepte despre viata si moarte, a unor obiceiuri si feluri de a trai, toate la un loc reprezentand un proces istoric succeptibil de noi interpretari.

Cruciadele - expresie a idealului medieval de unitate politica

Complexitatea fenomenului cruciadelor face imposibila o delimitare stricta a cauzelor care l-au determinat. Daca privim cruciadele sub aspect ideologic - religios si material - politic vom observa ca ele au insumat politica externa a papalitatii si a Europei apusene. Fara ideea unitatii politice a Europei, a unui "imperium mundi" continuator al Imperiului roman patronat de Roma prin Biserica Romano-Catolica, cruciadele nu ar fi existat.

Cruciadele trebuie privite ca o imensa demonstratie a idealului medieval de unitate politica suprastatala, de infaptuire a acelei "Republica christiane" cu caracter universal despre care se mai vorbea in secolul al XVII-lea. Era evident ca intr-o societate cu o gandire eminamente religioasa, dogmele au fost folosite ca axiome politice, iar in numele lor au fost promulgate idealuri cu continut laic.

Hildebrand din Cluny - parintele ideii de cruciada

Astfel, se poate spune ca cruciadele au fost creatia calugarului Hildebrand de la manastirea Cluny (Burgundia), devenit papa Grigorie al VH-lea, care a promovat o politica de centralizare a Bisericii fata de Roma si un universalism politic de netagaduit.

Bula papala din anul 1075 sau "Dictatul papei" - cum s-a numit, a insemnat promulgarea suprematiei papei asupra intregii lumi crestine si afirmarea pretentiei papei de unic conducator al acestei lumi vazuta fara granite. Acest fapt a avut o insemnatate nebanuita la inceput si a pus bazele unitatii lumii catolice si implicit a unitatii Europei apusene in ciuda razboaielor dintre state. Crestinatatea apuseana a devenit astfel o realitate vizibila caracterizata printr-o remarcabila forta de actiune.

Ciocnirea dintre cele doua civilizatii, crestina si musulmana, nu poate fi trecuta cu vederea in contextul cruciadelor. Ele s-au infruntat cu aceleasi arme: jihadur (razboiul sfant musulman) si "cruciada", fapt ce a facut ca, pentru multi istorici fenomenul cruciadei sa apara drept un "contra-jihad".

Ostilitatea crestinismului apusean crestea pe masura ce Islamul inainta spre Marea Mediterana, mai intai sub forma invaziei arabe, apoi a turcilor selgiucizi si in cele din urma a turcilor otomani.

De aceea, incepand cu secolul al secolului al X-lea si inceputul seolului al XI-lea putem vorbi despre o crestinatate apuseana de tip agresiv, tinand cont si de faptul ca crestinatatea rasariteana trecea printr-o criza politica datorata cresterii puterii marilor proprietari de pamant si atacurilor neincetate la granitele de nord-est si sud-vest, care se soldasera cu pierderi de teritorii. In acelasi timp, raporturile cu Apusul culminasera in Schisma cea mare din 1054.

Asadar, situatia a devenit prielnica unei interventii militare din Occident, iar aceasta s-a facut in conformitate cu notiunea de crestinism aparuta in Europa apuseana, si anume una mai degraba agresiva. Bazele acesteia au fost puse inca din vremea imparatului Carol cel Mare fara a se putea vorbi la vremea aceea despre cruciada.

De altfel cruciadele au fost promulgate de Biserica si au avut un caracter ofensiv, international si popular. Inca de la inceput caracterul ecleziastic al cruciadelor a fost amenintat prin faptul ca principii, preluand conducerea, ele s-au transformat repede in expeditii militare laice asemanatoare tuturor razboaielor de cucerire.

Din acest motiv scopul lor a fost nu o data schimbat, iar intre cruciada aristocrata si cea populara au existat deosebiri esentiale, elementul religios scazand o data cu instrainarea maselor populare de ceea ce se voia a fi o actiune a Bisericii.

Cruciadele - cale de cucerire teritoriala si colonizare

Cruciadele din perioada secolelor XI-XIII au fost astfel in primul rand, expeditii de cucerire si colonizare, expresia unei Europe aflate in plin proces de transformare si expansiune economica, antrenand, in acelasi timp, schimbari sociale profunde.

In acest sens, cruciada a fost unul din mijloacele prin care s-a sadit ideea unei egalitati social-politice pentru toti participantii. Aceasta iluzie a hranit sufletele multor oameni, impingandu-i spre actiune si spre implinirea dorintelor, nazuintelor si a viselor de implinire nerostite.

Era prima data cand masele populare luau parte la o actiune politica oficializata, luand initiativa unor acte ceea ce le dadea sentimentul raspunderii, al implinirii si al dreptului de a-si decide propria soarta, pe care multi si-o vedeau amenintata.

De asemenea nu trebuie omis faptul ca acea pornire spontana a comunitatilor rurale care a dus la prima cruciada, s-a nascut dintr-un acut sentiment de insecuritate, de frica datorita tezelor hiliaste care anuntau aproprierea sfarsitului lumii.

Participarea maselor populare, inrolate sub semnul Crucii in primele expeditii militare indreptate asupra Orientului, a dezvaluit societatii ca si omul de rand este capabil de bravura, de acte de curaj si chiar de initiativa politica si militara.

Cruciadele au fost acceptate in toate paturile sociale deoarece ea a unit un crez politic cu idealul cavaleresc de aventura. Ele au inlesnit Europei un proces de colonizare si o dezvoltare economica exploziva, bazata pe intensificarea schimburilor comerciale dintre Apus si Rasarit, intr-un moment in care orasele Europei apusene inregistrau o renastere ce se cerea sustinuta in viitor.

Asa se explica de ce cruciadele au fost produsul societatii feudale apusene, de ce au aparut in Europa apuseana si nu in alta parte si de ce Europa apuseana nu a renuntat usor la ea, in ciuda secolelor care au trecut.

Expansiunea Apusului spre Rasarit a avut si alte consecinte, cruciadele insemnand cucerire si colonizare si, de aceea, nici o metoda caracteristica cuceririi si colonizarii, oricat de inumana ar fi fost, nu era exclusa.

Ciocnirile dintre crestini si musulmani au dezvaluit latura cea mai cruda a firii omenesti, atat din partea agresorilor, cat si din partea celor atacati. Omucideri in masa, pogromuri, persecutii de tot felul au constituit tabloul ce insotea toate marile batalii. Dar asa cum orice furtuna este urmata de acalmie, tot asa si urmarile benefice rezultate din colaborarea Apusului cu Rasaritul crestin, nu au intarziat sa apara.

Desi cruciadele clasice s-au incheiat in secolul XIII, totusi dupa caderea Acrei (1291) s-au incercat in secolul al XlV-lea tot felul de solutii pentru a mentine cruciada in viata si pentru a se reda apusenilor teritoriile pierdute in Orientul Apropiat.

Spiritul de aventura al feudalilor nu secase, mentalitatea razboinica ramasese aceeasi, ei visand inca la o lume pe care o ravnisera, o cunoscusera, iar acum nu voiau s-o piarda, incepand cu secolul al XV-lea, prin expansiunea otomana, o noua stapanire cu caracter universal, alimentata de o ideologie religioasa, incerca sa cucereasca Europa.

De aceea, cruciada s-a mentinut "de jure" atata timp cat a durat pericolul otoman si societatea feudala cu traditiile ei politice, adica pana in secolul al XVII-lea. Reprezentantii sferei spirituale si cei ai statului, conform traditiei, au strabatut mai departe drumul impreuna, cu toate ca, dupa aparitia Renasterii, ei activau in domenii cu totul diferite, urmareau idealuri ce nu se intalneau niciodata si foloseau procedee ce nu se asemanau.

Desi Renasterea a inseninat formarea statelor nationale moderne, progresul economiei capitaliste, promovarea burgheziei pe scena politica, nasterea unei noi ideologii ca forma de negare a vechii societati feudale, constiinta si o data cu ea mentalitatea s-au transformat greu, ele ramanand multa vreme tributare formelor de gandire medievala.

Institutiile de guvernare s-au mentinut aceleasi, chiar daca patrunse de valori morale noi, si aceasta explica de ce vechile concepte politice ca cel de unitate europeana si de cruciada, au ramas intacte, incercandu-se readaptarea lor.

Desi dupa Renastere ratiunea de stat a invins ca principiu politic de guvernare, ideologia religioasa a constituit mai departe baza statelor nou formate. Popoarele Europei au ramas crestine, la fel si ideologia lor.

Conceptia despre viata, ca si comportamentul individului erau in continuare subsumate unor reguli precise, aureolate de timp, fiind in permanenta raportare la divinitate, chiar daca uneori multi o faceau din obisnuinta si nu din convingere. Fragilitatea de inceput a unei ideologii permitea triumful mai departe a celei vechi.

Astfel, Renasterea nu a inregistrat numai succese, ci si multa deruta, a vazut campuri inrosite de sange, sate incendiate si orase incendiate si nu din vina unor dusmani din afara, a unor "necredinciosi", ci din cauza razboaielor dintre statele crestine.

Cruciadele - preluarea lor de catre puterea monarhica

De aceea sentimentul dominant de atunci era nu de forta si lumina, cum a vazut posteritatea in Renastere, ci de nesiguranta si de angoasa colectiva, careia oamenii politici voiau sa-i dea riposta prin cruciada.

In secolul al XVI-lea tendintele sociale nou aparute nu mai puteau imbraca forma de cruciada, si in plus, masele populare se maturizasera, iar elanul cruciat nu mai putea fi desteptat decat atunci cand pericolul otoman devenea evident.

Blocada comerciala, formarea unor ligi militare, jocul aliantelor ca si raspandirea conceptului de unitate politica europeana si in Rasarit au fost tot atatea mijloace de mentinere a cruciadei ca forma de lupta impotriva expansionismului islamic.

Dar tocmai aceste adaptari continue au accentuat procesul de laicizare a cruciadei, fapt care din secolul al XV-lea devine pregnant. Rolul tot mai important al factorilor temporali politici si mai ales economici, alaturi de sentimentul religios ramas pe plan secundar, este mult mai pronuntat in Evul Mediu tarziu decat in perioada cruciadelor clasice.

Astfel cruciada pontificala cedeaza intaietatea cruciadei monarhice, iar incepand cu secolul al XVI-lea cruciada imperiala se va impune in totalitate, rolul papei fiind doar acela de a incuviinta si a-si da binecuvantare pentru inceperea campaniilor militare.

In cadrul noii unitati politice europene din secolul al XVI-lea, Tarilor Romane le-a revenit un loc aparte, ca "scuf sau fortareata" in calea turcilor pentru salvarea crestinatatii apusene. Au existat si afirmatii potrivit carora Tarile Romane in secolul al XVI-lea nu au putut opune atacurilor turcesti decat "o rezistenta mediocra" si "ineficienta", din cauza structurilor sociale insuficient cristalizate.

Aceste afirmatii sunt dezmintite insa de documentele vremii, care consemneaza importanta strategica si militara a Tarilor Romane precum si darzenia, curajul si rezistenta luptatorilor romani. Domnitorii romani au primit titluri onorifice ca "atletul crestinatatii" - Stefan cel Mare, sau "principe preacrestin" - Petru Rares, iar alianta lor era cautata la curtile de la Viena, Madrid, Roma sau Venetia.

Participand la lupta antiotomana europeana, Tarile Romane nu au facut altceva decat sa fie consecvente in a-si apara independenta, amenintata grav de inaintarea turcilor. in lupta antiotomana, alaturi de renumiti conducatori de osti, figurile legendare ale lui Mircea cel Batran, Stefan cel Mare sau Mihai Viteazul si ale altor domnitori, care au dobandit mari victorii in fruntea ostilor romane, au ramas in constiinta poporului nostru si in fruntea patriei. Faptele lor de arme au reprezentat, totodata, si o contributie romaneasca recunoscuta, la politica europeana prin participarea lor la cruciadele tarzii.

Europa ne-a cunoscut ca "aparatori ai crestinatatii" in lupta antiotomana, iar despre vitejia, spiritul de abnegatie si capacitatea militara a domnitorilor romani au vorbit laudativ o serie de diplomati si oameni politici ai vremii precum Calimachus Experiens, Johannes Cario, Matteo Muriano, Ieronim Laski sau Johannes Cuspinianus.

Cruciadele - dizolvate de noua ratiune de stat

Cruciadele au disparut in secolul al XVII-lea de la sine pe masura ce mentalitatea despre razboaie s-a schimbat, iar conceptiile vechi politice au fost abandonate si inlocuite cu ratiunea de stat. A fost nevoie de progresul gandirii omenesti, de schimbarea principiilor de guvernare ca sa dispara cruciadele.

Notiunea de cruciada a mai fost folosita o vreme despuiata de continutul ei, apoi a fost uitata. Nici jihadul nu a mai existat din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, iar termenul si-a pierdut semnificatia pe masura ce Imperiul otoman a fost antrenat in politica echilibrului de forte european si a survenit schimbarea in mentalitatea politica a sultanilor.

Dar teritoriul Orientului Apropiat avea sa reinvie, in plina epoca contemporana, razboiul sfant, sfidand intreaga experienta castigata de Evul Mediu, cand diferitele popoare antrenate in conflicte au descoperit ca mai presus de diferentele dintre oameni si credintele lor se afla ratiunea, care este comuna tuturor oamenilor si nimanui nu i s-a dat dreptul de a-si ucide semenii.

Asist. Dr. Marius Telea

.